thumb|right|upright|Pilotul și cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, primul om pe orbita Pământului Programul spațial Sovietic (în ) a cuprins programele de dezvoltare a rachetelor și de explorare a spațiului efectuate de fosta Uniune Sovietică (URSS) din anii 1930 până la dizolvarea acesteia în 1991. De-a lungul istoriei sale de șaizeci de ani, acest program militar în mare parte clasificat a fost responsabil pentru o serie de realizări de pionierat în zborul spațial, inclusiv primele rachete balistice intercontinentale (R-7), primul satelit (Sputnik 1), primul animal pe (câinele Laika pe Sputnik 2), primul om în spațiu și pe orbita Pământului (cosmonautul Iuri Gagarin pe Vostok 1), prima femeie în spațiu și pe orbita Pământului (cosmonauta Valentina Tereșkova pe Vostok 6), prima ieșire în spațiu (cosmonautul Alexei Leonov pe ), primul impact lunar (), prima imagine din partea îndepărtată a lunii () și o aterizare lină fără pilot (Luna 9), primul rover spațial (Lunohod 1), primul eșantion de sol lunar prelevat automat și adus pe Pământ (), și prima stație spațială (). Alte recorduri importante au fost și primele sonde interplanetare: și care au zburat pe lângă Venus și respectiv Marte, și Marte 2 care s-au ciocnit cu suprafețele respectivelor planete, și și Marte 3 care au efectuat aterizări line pe aceste planete.
Programul spațial și de rachete al URSS, inițial amplificat de asistența oamenilor de știință germani capturați din avansatul program german de rachete, a fost realizat în principal de către ingineri și oameni de știință sovietici după 1955, și a fost bazat pe unele evoluții teoretice sovietice și ruse imperiale, multe realizate de Konstantin Țiolkovski, cunoscut uneori și ca părintele astronauticii teoretice. Primul program spațial american era dezvoltat predominant de oameni de știință și ingineri din Germania Nazistă care imigraseră în Statele Unite după al Doilea Război Mondial și se baza pe experiență tehnologică germană. Și programul sovietic a profitat în fazele incipiente de experiența Germaniei Naziste (vezi ). Serghei Koroliov a fost șeful principalului grup de proiectare; titlul său oficial era „proiectant-șef” (un titlu-standard pentru posturi similare în URSS). Spre deosebire de concurentul american din "Cursa Spațială", care a avut NASA drept unică agenție de coordonare, programul URSS a fost împărțit între mai multe grupuri de design concurente, condus de Koroliov, , Valentin Glușko și .
Din cauza statutului clasificat al proiectului, și în scop propagandistic, anunțurile privind rezultatele misiunilor erau amânate până când succesul era sigur, și eșecurile au fost ținute secrete. În cele din urmă, ca urmare politicii de glasnost a lui Mihail Gorbaciov din anii 1980, multe fapte despre programul spațial au fost declasificate. Eșecurile notabile includ moartea lui Koroliov, a lui Vladimir Komarov (în prăbușirea Soyuz 1), și a lui Iuri Gagarin (într-o misiune de rutină cu un avion de luptă cu reacție) între 1966 și 1968, și eșecul dezvoltării rachetei N-1 destinată să faciliteze o aselenizare cu echipaj uman, care a explodat la scurt timp după decolare în patru teste fără pilot.
După prăbușirea Uniunii Sovietice, Rusia și Ucraina au moștenit programul. Rusia a creat Agenția Spațială și de Aviație Rusă, acum cunoscut sub numele de Corporația de Stat Roscosmos,http://www.roscosmos.ru/index.asp?Lang=ENG în timp ce Ucraina a creat (NSAU).
Originile Eforturile antebelice
Teoria explorării spațiului a avut o bază solidă în Imperiul Rus dinainte de Primul Război Mondial cu scrierile lui Konstantin Țiolkovski (1857-1935), care a publicat lucrări de pionierat în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, iar în 1929 a introdus conceptul de . Aspectele practice au rezultat din primele experimente efectuate de către membrii grupului de studiu al propulsiei cu reacție, (fondat în 1931) în deceniile anilor 1920 și 1930, unde au lucrat pionieri ca Serghei Koroliov—care visa să călătorească spre Marte— inginerul rus de origine germană . Pe 18 august 1933, GIRD a lansat prima rachetă sovietică cu combustibil lichid Gird-09, și pe 25 noiembrie 1933, prima rachetă cu propulsie hibridă . În 1940-41, a avut loc un alt progres în domeniul propulsiei cu reacție: dezvoltarea și producția de serie a Katiușa.
Germanii În anii 1930, tehnologia sovietică de rachete era comparabilă cu cea a Germaniei, dar Marea Epurare a lui Iosif Stalin i-a deteriorat grav progresele. Mulți ingineri din conducere au fost uciși, iar Koroliov și alții au fost trimiși în Gulag. Deși Katiușa a fost foarte eficientă pe Frontul de Est în timpul celui de al Doilea Război Mondial, starea avansată a programului german de rachete i-a uimit pe inginerii ruși care au inspectat rămășițele de la Peenemünde și Mittelwerk după sfârșitul războiului în Europa. Americanii au mutat oamenii de știință germani mai importanți și 100 de rachete V-2 în Statele Unite în Operațiunea Paperclip, dar programul a beneficiat foarte mult de arhivele și oamenii de știință germani capturați, în special desenele obținute din locurile de producție ale rachetelor V-2.
Sub conducerea lui Dimitri Ustinov, Koroliov și alții au inspectat desenele. Ajutat de savantul și alți germani capturați, până la începutul anilor 1950, au construit o replică a lui V-2, numită , deși greutatea focoaselor nucleare sovietice necesita un propulsor mult mai puternic. Biroul de proiectare OKB-1 al lui Koroliov a fost dedicat rachetelor criogenice cu combustibil lichid cu care făcuse experimente în anii 1930. În cele din urmă, aceste eforturi au dus la proiectarea de rachetei balistice intercontinentale R-7 Semyorka, care a fost testată cu succes în august 1957.
Sputnik și Vostok Programul spațial sovietic a fost legat de ale URSS și de la început se baza pe sprijinul armatei sovietice. Deși el era „obsedat de visul de a călători în spațiu”, Koroliov a ținut acest lucru secret în timp ce lucra la proiectele militare—în special, după primul test nuclear sovietic din 1949, o rachetă capabilă să transporte un focos nuclear în Statele Unite ale Americii—deoarece mulți ironizau ideea de a lansa sateliți și nave spațiale cu echipaj. Cu toate acestea, primele rachete sovietice cu animale la bord au fost lansate în iulie 1951; doi câini au fost recuperați în viață după ce au ajuns la 101 km altitudine. Cu două luni înaintea primei astfel de realizări americane, acesta și zborurile ulterioare le-au conferit sovieticilor experiență valoroasă cu .
Din cauza razei de acțiune globale și a sarcinii utile mari de circa cinci tone, R-7 a fost nu numai eficientă ca sistem strategic de livrare a focoaselor nucleare, ci și ca o bază excelentă pentru un vehicul spațial. Anunțul Statelor Unite din iulie 1955 de a dezvolta și lansa un satelit în timpul i-a fost de mare folos lui Koroliov în a-l convinge pe liderul sovietic Nikita Hrușciov să-i sprijine planurile în ianuarie 1956, pentru a-i depăși pe americani. S-au aprobat planuri pentru sateliți de orbită terestră (Sputnik) în vederea dobândirii de cunoștințe despre spațiu, și pentru patru sateliți militari de recunoaștere fără pilot, . Alte planuri cereau un zbor cu echipaj uman până în 1964 și o misiune fără pilot pe Lună la o dată anterioară. stanga|miniatura|Replică a lui Sputnik 1 După ce primul Sputnik s-a dovedit a fi o lovitură de propagandă reușită, Koroliov—acum cunoscut publicului doar ca anonimul „proiectant-șef al rachetelor și sistemelor spațiale”—a fost însărcinat cu accelerarea programului cu echipaj, proiectarea căruia a fost combinată cu programul Zenit pentru a produce . Încă sub influența lui Țiolkovski—care alesese Marte ca cel mai important obiectiv pentru o călătorie în spațiu—la începutul anilor 1960 programul rus condus de Koroliov a creat substanțiale planuri pentru călătorii umane pe Marte prevăzute a avea loc în anii 1968 și 1970. Cu și rachete cu motoare electrice, lansate de pe mare stații spațiale orbitale, aceste planuri erau mult mai ambițioase decât obiectivul americanilor de a ateriza pe Lună.
Finanțare și sprijin thumb|right|upright|Rachete R-7 ca cea expusă la Centrul de Expoziții Pan-Sovietic au fost primul mijloc util pentru a transporta obiecte pe orbita Pământului. Programul spațial sovietic juca un rol secundar în ce privește finanțarea militară a rachetelor intercontinentale ale Forțelor de Rachete Strategice. Deși Occidentul credea că Hrușciov comanda personal fiecare nouă misiune spațială în scopuri de propagandă, și liderul sovietic avea o relație neobișnuit de apropiată cu Koroliov și cu alți proiectanți-șefi, Hrușciov punea accent pe rachete, și nu pe explorarea spațiului, și nu era foarte interesat de competiția cu Apollo.
Deși guvernul și Partidul Comunist au folosit succesele programului ca instrumente de propagandă după ce acestea erau obținute, planurile sistematice de misiuni efectuate din motive politice erau rare, singura excepție fiind Valentina Tereșkova, prima femeie în spațiu, pe Vostok 6 în 1963. Misiunile au fost planificate pe baza disponibilității rachetelor sau din motive ad-hoc, mai degrabă decât în scopuri științifice. De exemplu, în februarie 1962 guvernul a comandat brusc ca o ambițioasă misiune care implica două rachete Vostok simultan să fie lansată pe orbită „în termen de zece zile” pentru a eclipsa zborul al lui John Glenn din acea lună; programul nu s-a putut conforma decât în luna august, cu si .
Competiția internă Spre deosebire de programul spațial american care a avut NASA ca unică structură coordonatoare, condusă de către administratorul acesteia, de-a lungul majorității perioadei anilor 1960, programul URSS a fost împărțit între mai multe grupuri de proiectare concurente. În ciuda succeselor remarcabile ale Sputnikilor între 1957 și 1961 și ale rachetelor Vostok între 1961 și 1964, după 1958 biroul de proiectare OKB-1 al lui Koroliov s-a confruntat cu o concurență crescândă din partea proiectanților-șefi rivali ai acestuia, , Valentin Glușko și . Koroliov plănuia să înainteze cu nava și cu propulsorul greu N-1, care ar fi fost baza unei stații spațiale permanente cu echipaj și a unei explorări a Lunii cu echipaj uman. Cu toate acestea, Ustinov l-a îndrumat să se concentreze pe misiuni din apropierea Pământului folosind foarte fiabilele nave , un Vostok modificat, precum și pe misiunile interplanetare fără pilot în apropiere de planetele Venus și Marte.
Ianghel a fost asistentul lui Koroliov, dar, cu sprijinul Armatei, lui i s-a dat propriul birou de proiectare în 1954 să lucreze în primul rând la programul spațial militar. Acesta avea cea mai bună echipa de proiectare de motoare de rachetă, utilizând inclusiv combustibili dar, în urma din 1960, lui Ianghel i s-a cerut să se concentreze pe producerea de rachete balistice intercontinentale. De asemenea, el a continuat să-și dezvolte propriile proiecte de propulsor greu pentru N-1 al lui Koroliov, atât pentru aplicații militare cât și pentru zboruri de marfă în spațiu pentru construirea viitoarei stații spațiale.
Glușko era proiectant-șef al motoarelor de rachetă, dar el avea unele conflicte personale Koroliov și a refuzat să dezvolte motoarele cu o singură mare cameră criogenică care îi trebuiau lui Koroliov pentru a construi propulsoarele grele.
Celomei beneficia de patronajul lui Hrușciov și în 1960 i s-a încredințat sarcina de a dezvolta o rachetă pentru a trimite un echipaj în jurul Lunii și o stație spațîală militară. Cu experiență spațială limitată, dezvoltarea a fost lentă.