thumb|upright|Pagina de titlu a primei colecții din The Federalist (1788). Acest exemplar a fost un dar oferit de soția lui Alexander Hamilton, Elizabeth Schuyler Hamilton, surorii ei, . The Federalist (mai târziu cunoscută sub numele de The Federalist Papers) este o colecție de 85 de articole și eseuri scrise sub pseudonimul „Publius” de către Alexander Hamilton, James Madison și John Jay pentru a promova Constituției Statelor Unite. Șaptezeci și șapte dintre aceste eseuri au fost publicate în serie în The Independent Journal, New York Packet și Daily Advertiser între octombrie 1787 și august 1788. O compilație în două volume cuprinzându-le pe ele și pe altele opt a fost publicată în 1788 sub titlul The Federalist: A Collection of Essays, Written in Favour of the New Constitution, as Agreed upon by the Federal Convention, 17 septembrie 1787.Jackson, Kenneth T. The Encyclopedia of New York City: The New York Historical Society; Yale University Press; 1995. p. 194. Colecția a fost cunoscută sub numele de The Federalist până când în secolul al XX-lea a apărut numele The Federalist Papers.
Deși autorii articolelor doreau în primul rând să influențeze votul în favoarea ratificării Constituției, în „” ei au încadrat explicit dezbaterea în termeni politici mai largi:
S-a afirmat adesea că se pare că este rezervat oamenilor din această țară, prin comportamentul și exemplul lor, rolul de a hotărî asupra importantei întrebări dacă societățile de oameni sunt într-adevăr capabile sau nu, de a-și stabili o bună guvernare prin reflecție și cumpănire, sau dacă sunt pentru totdeauna sortite să depindă pentru constituțiile politice pe accident și de forță.
„Articolul Federalist Nr. 10”, în care Madison discută despre mijloacele de prevenire a dictaturii majorității și pledează pentru o republică mare, comercială, este în general considerat a fi cel mai important dintre cele 85 de articole din perspectivă filosofică; acesta este completat de „” în care Madison ia măsura Statelor Unite, declară oportună o republică extinsă, și se încheie cu o memorabilă pledoarie în favoarea creativității constituționale și politice a Convenției Federale.Wills, x. În „”, Hamilton susține că nu este nevoie să se modifice Constituția prin adăugarea unei Legi a Drepturilor, insistând că diferitele dispoziții ale proiectului Constituției ce protejează libertățile constituie deja o „lege a drepturilor”. „”, scris tot de Hamilton, pune bazele doctrinei revizuirii judiciare de către instanțele federale a legislației federale sau a actelor executive. „” prezintă opinia lui Hamilton despre un executiv condus de o singură persoană. În „”, Madison expune cel mai clar ce anume a ajuns să fie numit „”. În „”, Madison distilează argumentele despre mecanismele de verificare și control într-un eseu citat adesea pentru justificarea guvernării ca fiind „cea mai măreață dintre toate reflecțiile asupra naturii umane”.
Potrivit istoricului , ele sunt o „incomparabilă expunere a Constituției, un clasic al științelor politice de neegalat atât în amploare cât și în profunzime de produsul oricărui alt scriitor american”.Richard B. Morris, The Forging of the Union: 1781–1789 (1987) p. 309
Istoria
Originile miniatura|Alexander Hamilton, autor al majorității articolelor The Federalist și-a trimis proiectul de Constituție Congresului Confederației, care la rândul său l-a transmis statelor membre pentru ratificare la sfârșitul lunii septembrie 1787. Pe , „Cato” a apărut pentru prima dată în presa din New York criticând propunerea; „Brutus” l-a urmat pe .Furtwangler, 48–49. Acestea și alte articole și scrisori deschise care criticau noua Constituție aveau să devină cunoscute sub numele de „”. Ca răspuns, Alexander Hamilton a decis să lanseze o apărare măsurată și o explicație cuprinzătoare a proiectului de Constituție pentru cetățenii statului New York. El a scris în că seria ca „încerca a da un răspuns satisfăcător tuturor obiecțiilor care își vor fi făcut apariția, și care pot părea să merite puțin din atenția dumneavoastră”.
Hamilton a recrutat colaboratori pentru proiect. El l-a luat pe lângă el pe John Jay, care, după patru eseuri (, , , și ), s-a îmbolnăvit și a mai contribuit doar cu un singur alt eseu, . De asemenea, el a distilat pledoaria sa într-un pamflet în primăvara anului 1788, An Address to the People of the State of New-York; Hamilton l-a citat și l-a aprobat în . James Madison, prezent în New York ca delegat al Virginiei la Congresul Confederației, a fost recrutat de către Hamilton și Jay, și a devenit cel mai important colaborator al lui Hamilton. Se pare că au fost evaluați și și ; Morris ar fi refuzat invitația, iar Hamilton a respins trei eseuri scrise de Duer.Furtwangler, 51–56. Duer a scris mai târziu în sprijinul a trei autori federaliști sub pseudonimul „Philo-Publius”, adică „Prietenul lui Publius”.
Hamilton a ales „Publius” ca pseudonim sub care să scrie seria de articole. Deși mai multe alte piese reprezentând ambele părți ale dezbaterii constituționale erau scrise sub nume romane, Albert Furtwangler susține că "„«Publius» era o clasă peste «Caesar» sau «Brutus» sau chiar «Cato». nu a fost un apărător târziu al republicii, ci unul dintre fondatorii ei. Numele său mai celebru, Publicola, însemna «prietenul poporului»”., p.51 Nu a fost prima dată când Hamilton a folosit acest pseudonim: în 1778, a semnat cu el cele trei scrisori deschise în care îl ataca pe colegul federalist . Patriotismul lui Chase a fost pus sub semnul întrebări după ce Hamilton a dezvăluit că Chase a profitat de informațiile dobândite în Congres pentru a încerca să domine piața făinii.
Autorii La data publicării, autorul articolelor era un secret bine păzit, deși observatorii abili au remarcat identitatea lui Hamilton, Madison și Jay. După moartea lui Hamilton în 1804, a devenit publică o listă elaborată de el prin care revendica paternitatea a două treimi din articole, inclusiv unele care păreau mai probabil lucrările lui Madison (Nr. 49-58 și 62-63). Munca de detectiv a lui din 1944 a postulat următoarele atribuiri de autor, coroborate în 1964 de o analiză pe computer a textelor: Alexander Hamilton (51 de articole: Nr. 1, 6–9, 11–13, 15–17, 21–36, 59–61, și 65–85) James Madison (29 de articole: Nr. 10, 14, 18-20, 37–58 și 62–63) John Jay (5 articole: Nr. 2–5 și 64). Un total de 85 de articole au fost scrise de către cei trei într-un interval de zece luni, sub pseudonimul „Publius” deoarece acesta amintea de fondatorul Republicii Romane, și folosirea acestei denumiri implica intenție pozitivă. Madison este acum recunoscut ca părinte al Constituției în ciuda faptului că el a respins în mod repetat această onoare în timpul vieții.Banning, Lance James Madison: Federalist, note 1. Madison a devenit un important membru al Camerei Reprezentanților a SUA reprezentând Virginia (1789–1797), ca secretar de stat (1801–1809), și în cele din urmă ca cel de al patrulea președinte al Statelor Unite.See, e.g. Ralph Ketcham, James Madison. New York: Macmillan, 1971; reprint ed., Charlottesville: University Press of Virginia, 1998. See also Irving N. Brant, James Madison: Father of the Constitution, 1787–1800. Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1950. Hamilton, care era un sustinător de seamă al reformei constituționale naționale de-a lungul anilor 1780 și a reprezentat New Yorkul la , în 1789 a devenit primul , un post pe care a deținut-o până la demisia sa în 1795. John Jay, care a fost secretar pentru afaceri externe în perioada Articolelor de Confederare din 1784 până la expirarea lor în 1789, a devenit primul președinte al Curții Supreme a Statelor Unite ale Americii în 1789, retrăgându-se în 1795 pentru a accepta alegerea ca guvernator al statului New York, un post deținut timp de două mandate, până la retragerea definitivă din viața politică în anul 1801.
Publicarea thumb|upright|O reclamă la The Federalist, 1787, folosind pseudonimul „Philo-Publius” Articolele The Federalist au apărut în trei ziare din New York: , , și , începând cu data de . Deși scrise și publicate în grabă, articolele au fost citite și au influențat foarte mult forma de instituțiilor politice americane.Encyclopædia Britannica. (2007). Founding Fathers: The Essential Guide to the Men Who Made America. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons Între ele, Hamilton, Madison și Jay au ținut un ritm rapid, uneori apărând trei sau chiar patru eseuri semnate de Publius într-o singură săptămână. Garry Wills observă că ritmul de producție „copleșea” orice răspuns posibil: „Cine ar fi putut, chiar având suficient timp la dispoziție, să răspundă la o asemenea canonadă de argumente? Și nu avea nimeni timp.”Wills, xii. Hamilton a încurajat și retipărirea eseurilor în ziare din afara statului New York și, într-adevăr, ele au fost publicate în mai multe alte state unde aveau loc dezbateri despre ratificare. Cu toate acestea, ele au fost publicate doar neregulat în afara New Yorkului, și în alte părți ale țării au fost de multe ori umbrite de autorii locali.Furtwangler, 20.
Deoarece eseurile au fost inițial publicate în New York, cele mai multe dintre ele încep cu aceeași : „Poporului statului New York”.
Cererea mare pentru eseuri a condus la publicarea lor într-o formă mai permanentă. De la 1 ianuarie 1788, editura newyorkeză J. & A. McLean a anunțat că va publica primele treizeci și șase de eseuri ca un volum legat; volumul a fost lansat pe 2 martie și a fost intitulat The Federalist. Noi eseuri au continuat să apară în ziare; a fost ultimul număr care a mai apărut în această formă, pe 2 aprilie. Un al doilea volum legat conținând ultimele patruzeci și nouă de eseuri a fost lansat pe 28 mai. Restul de opt lucrări au fost publicate în ziarele din New York între 14 iunie și 16 august.Encyclopædia Britannica. (2007). Founding Fathers: The Essential Guide to the Men Who Made America. Hoboken, NJ: John Wiley & Sons.
O ediție franceză din 1792 a încheiat anonimitatea colectivă a lui Publius, anunțând că lucrarea a fost scrisă de „MM Hamilton, Maddisson E Gay”, cetățeni ai statului New York. În 1802, George Hopkins a publicat o ediție americană care, similar, dădea numele autorilor. Hopkins a dorit și ca „numele autorului să fie prefixat fiecărui număr”, dar în acest moment Hamilton a insistat ca acest lucru să nu se întâmple, și împărțirea eseurilor între cei trei autori a rămas un secret.Adair, 40–41.
thumb|left|upright|James Madison, principalul colaborator al lui Hamilton, mai târziu președinte al Statelor Unite Prima publicare care a împărțit lucrările astfel a fost o ediție din 1810 care a folosit o listă lăsată de Hamilton pentru a asocia autorii cu numerele lor; această ediție a apărut ca două volume din compilația „Operele lui Hamilton”. În 1818, Jacob Gideon a publicat o ediție nouă cu o nouă listă de autori, pe baza unei liste furnizate de către Madison. Diferența dintre lista lui Hamilton și cea a lui Madison a constituit baza unei dispute pe tema paternității unei duzini de eseuri.Adair, 44–46.
Atât ediția lui Hopkins cât și cea a lui Gideon încorporau modificări importante asupra textului articolelor, efectuate în general cu acordul autorilor. În 1863, Henry Dawson a publicat o ediție care conține textul originar din ziare, argumentând că acestea ar trebui să fie păstrate așa cum au fost scrise în acel moment istoric, nu editate de autori ani mai târziu.
Oamenii de știință moderni folosesc, în general, textul pregătit de către Jacob E. Cooke pentru ediția lui din 1961 a The Federalist; această ediție a folosit textele din ziare pentru eseurile cu numerele 1-76 și ediția McLean pentru eseurile cu numerele 77-85.Alexander Hamilton, John Jay, and James Madison (Jacob E. Cooke, ed., The Federalist (Middletown, CT: Wesleyan University Press, 1961 and later reprintings). .
Eseurile disputate