thumb|right|Belarusul de Vest pe harta Belarusului actual; la vest se vede regiunea orașului Białystok, revenită la Polonia după al Doilea Război Mondial. Belarusul de Vest (în ; în ; în ) este o regiune istorică a Belarusului actual ce cuprinde teritoriul care a aparținut celei de a Doua Republici Polone în perioada interbelică. Înainte ca Germania Nazistă și Uniunea Sovietică să invadeze Polonia în 1939, teritoriul forma jumătatea nordică a din Polonia. După sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial în Europa, teritoriul Belarusului de Vest a fost cedat Uniunii Sovietice de către Puterile Aliate, în timp ce orașul Białystok cu împrejurimile sale a revenit la Polonia. Până la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, Belarusul de Vest a reprezentat o parte importantă a Republicii Sovietice Socialiste Bieloruse (RSSB). Astăzi, aceasta constituie partea de vest a Republicii Belarus.
Create de URSS după cucerirea Poloniei, noile provincii vestice ale RSS Bieloruse anexate de la Polonia cuprind regiunile (Барановичская об.), (Белостокская об.), Brest (), (), și (). Ele au mai fost reorganizate o dată în timpul contraofensivei sovietice din 1944 în sistemul contemporană al provinciilor din vestul Belarusului, care include în întregime regiunile Grodno (Hrodna) și Brest (vezi harta), precum și părți din actualele regiuni Minsk și Vicebsk. Orașul Wilno (în , astăzi, Vilnius)Algimantas P. Gureckas, Lithuania's Boundaries and Territorial Claims between Lithuania and Neighboring States, New York Law School Journal of International and Comparative Law, New York Law School, New York, 1991, Vol.12, Numbers 1 & 2, p. 126-128.Marjorie M. Whiteman, ed., Digest of International Law, Department of State Publication 7737, Washington, DC, 1964, Vol.3, p. 185-186 & 190. a fost returnat de către URSS Republicii Lituania, care în curând după aceea a devenit RSS Lituaniană.
Context dreapta|miniatura|Conturul Uniunii Polono–Lituaniene înainte de împărțirea Poloniei în 1772, 1793 și , suprapuse pe conturul celei de a Doua Republici (1918-1939). Cele mai multe teritorii în timpul acestor împărțiri (în nuanțe de verde) a rămas în Uniunea Sovietică și după Primul Război Mondial. Teritoriile statelor actuale Belarus, Polonia, Ucraina și statele Baltice au fost un teatru major de operațiuni în timpul Primului Război Mondial; tot atunci, Revoluția Bolșevică a anulat Guvernul Provizoriu rus și-a dus la proclamarea Rusiei Sovietice. Bolșevicii s-au retras din războiul purtat de regimul țarist cu Puterile Centrale, prin semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk, și a cedat Belarusul Germaniei pentru următoarele opt luni și jumătate. Înaltul comandament german s-a folosit de această ocazie pentru a-și transfera trupele pe Frontul de Vest pentru Ofensiva de Primăvară din 1918, lăsând în urmă un vid de putere. Locuitorii de alte etnii decât cea rusă din teritoriile predate de sovietici Imperiului German au găsit ocazia de a-și configura state independente sub umbrelă germană. La trei săptămâni după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk la , Consiliul Central Belarus a proclamat Republica Populară Belarus pe teritoriul Belarusului modern. Ideea a fost respinsă și de către germani și de către bolșevici. Aceasta nu era acceptabilă nici pentru delegația americană condusă de Wilson; americanii doreau să protejeze integritatea teritorială a Rusiei Europene.
Soarta regiunii nu a fost lămurită timp de trei ani și jumătate. Războiul Polono–Sovietic care a izbucnit în anul 1919 a fost deosebit de greu, și s-a încheiat cu Tratatul de la Riga semnat în 1921. Polonia și Statele Baltice au apărut ca țări independente față de URSS. Teritoriul Belarusului modern a fost împărțit prin tratat în Belarusul de Vest polonez și Belarusul de Est sovietic, cu frontiera trecând prin Mikaszewicze. La semnarea tratatului de pace, delegația belarusă a participat activ de partea sovietică. Polonia a abandonat toate drepturile și pretențiile asupra teritoriilor Belarusului sovietic (punctul 3), în timp ce Rusia Sovietică renunța la toate drepturile și pretențiile față de Belarusul de Vest polonez.
Rada Republicii Democrate Belarus în exil dreapta|miniatura|Presupusa extindere maximă a zonelor cu prezență belarusă conform etnografilor belaruși Yefim Karsky (1903, galben) și Mitrofan Dovnar-Zapolskiy (1919, roșu), suprapus peste teritoriul Belarusului de după 1991 (verde) Imediat ce s-a semnat tratatul de pace sovieto-german în martie 1918, nou înființata Radă a Republicii Democrate Belarus a emis unilateral pretenții teritoriale pentru Belarus pe baza zonelor specificate a Treia Cartă Constituantă în teritoriile locuite majoritar de belaruși. Aceeași Cartă a Radei declara Tratatul de la Brest-Litowsk din Martie 1918 nul, deoarece fusese semnat de guverne străine care și-au împărțit teritorii care nu erau ale lor.
În cea de a Doua Cartă Constituantă, Rada abolea dreptul la proprietate privată asupra terenurilor (punctul 7) conform Manifestului Comunist. Între timp, în 1919, bolșevicii deja preluaseră controlul asupra unor părți mari din Belarus și au obligat Rada Belarusă să plece în exil în Germania. Bolșevicii au format în timpul războiului cu Polonia, pe aproximativ același teritoriu revendicat de către Republica Belarus.Map of the Soviet Socialist Republic of Belarus pe webiste-ul JiveBelarus.net.
Noua frontieră polono-sovietică a fost recunoscută la nivel internațional și ratificată de către Liga Națiunilor. Acordul de pace a rămas în vigoare în întreaga perioadă interbelică. Granițele stabilite între cele două țări au rămas în vigoare până la izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial și până la invazia sovietică a Poloniei din 17 septembrie 1939. Ele au fost mai târziu redesenate în Conferința de la Ialta și în Conferința de la Potsdam la insistența lui Iosif Stalin.
A Doua Republică Poloneză „În ciuda eforturilor sovietice de închidere a graniței [cu Polonia], țăranii - refugiați din RSSB – treceau în Polonia cu zecile de mii”, scria . Potrivit primului recensământ polonez din 1921, erau în jur de 1 milion de belaruși în țară. Unele estimări plasau numărul belarușilor din Polonia, la acel moment, la circa 1,7 milioane,Żarnowski, p. 373. sau chiar până la 2 milioane.Mironowicz, 1999, p. 80. În anii care au urmat păcii de la Riga, mii de polonezi s-au stabilit în zonă, mulți dintre ei (inclusiv veterani ai luptelor armate pentru independența Poloniei) au primit terenuri de la guvern ().
În negocierile sale cu liderii belaruși din Wilno, Józef Piłsudski a respins cererea pentru independența Belarusului de Vest. În decembrie 1919, Rada a fost dizolvată de către Polonia și, în schimb, de la începutul lunii ianuarie 1920, s-a format un organism nou, numit Rada Najwyższa, fără aspirații de independență, dar cu funcțiuni culturale, sociale și educative. Józef Piłsudski a negociat cu conducerea Belarusului de Vest, dar în cele din urmă a abandonat ideile de Intermarium, o propunere de federație de state parțial autonome pe teritoriul fostei Uniuni Polono-Lituaniene.
În alegerile legislative din noiembrie 1922 din Polonia, Partidul Belarus din coaliția a obținut 14 mandate în (11 dintre ele în Sejm).Mironowicz, 1999, p. 94. În primăvara anului 1923, prim-ministrul polonez Władysław Sikorski a comandat un raport privind situația . În acea vară, s-a adoptat un nou regulament pentru a permite utilizarea oficială a limbii belaruse, atât în instanțele judecătorești cât și în școli. Predarea obligatorie a limbii belaruse a fost introdusă în toate gimnaziile poloneze din zonele locuite de belaruși în 1927.
Polonizarea În ianuarie 1921, starostele din scria despre starea de spirit populară ca fiind una de resemnare și apatie în rândul țăranilor din Belarusul de Vest, sărăcit de rechizițiile de alimente de către bolșevici și de armata poloneză. El a insistat că, deși noile școli belaruse „se ivesc de peste tot”, ele dospeau sentimente anti-poloneze.
În 1928, erau 69 de școli cu predare în limba belarusă în Belarusul de Vest; participarea era minimă, în parte datorită calității mai mici a actului educativ. Primul a fost scris doar în preajma lui 1918. În 1939, peste 90% dintre copiii din Polonia mergeau la școală. Ca și în altă parte, sistemele educaționale promovau și acolo limba poloneză. Între timp, agitatori belaruși deportați în URSS din Polonia fuseseră închiși de NKVD-ul sovietic ca naționaliști burghezi.
Majoritatea polonezilor din regiune susțineau politica de asimilare culturală a belarușilor, propusă de Dmowski. Cererile pentru polonizare erau inspirate și influențate de , condus de Dmowski, care cerea să li se refuze belarușilor și ucrainenilor dreptul la o liberă dezvoltare națională. Władysław Studnicki, un influent oficial polonez din administrația regiunii Kresy din 1919-1920 declara că implicarea Poloniei în est are mare nevoie de o colonizare economică. Media naționaliste belaruse din Polonia se confruntau cu o presiunea crescândă și cu cenzura autorităților.
Belarușii erau împărțiți între comunițăți religioase, aproximativ 70% fiind ortodocși și 30% romano-catolici. Potrivit unor surse rusești, discriminarea viza asimilarea de belarușilor ortodocși. Autoritățile ecleziastice poloneze promovau limba polonă în slujbele ortodoxe, și au inițiat înființarea Societăților Ortodoxe Polone în patru orașe, între care , Białystok, , și . Preotul romano-catolic belarus , care promova limba belarusă în biserică, și conștiința națională belarusă, era presat de colegii lui polonezi. Biserica Catolică Polonă din Belarusul de Vest a emis documente preoților despre utilizarea limbii belaruse și nu pentru limba poloneză în Bisericile Catolice și în școlile catolice de duminică. Instrucțiunile publicate la Varșovia în 1921 pentru Biserica Catolică Polonă îi critica pe preoții care predicau în belarusă la .
Hramada dreapta|miniatura|Copiii s-au adunat în sala de mese din Belarus Gimnaziul din Vilnia, Polonia, 1935 În comparație cu mai marea care trăia în Polonia, belarușii erau mult mai puțin conștienți și activi politic. Cel mai mare organizare politică belarusă era denumită și Hramada. Hramada primea ajutor logistic din partea Uniunii Sovietice și a Internaționalei Comuniste și a servit drept acoperire pentru Partidul Comunist al Bielorusiei de Vest, radical și subversiv. Prin urmare, el a fost interzis de autoritățile poloneze, liderii săi au fost condamnați la diverse pedepse cu închisoarea și apoi expulzați în URSS, unde au fost uciși de regimul sovietic.
Tensiunile dintre guvernul polonez din ce în ce mai naționalist și diverse grupuri etnice minoritare din ce în ce mai separatiste au continuat să crească, și minoritatea belarusă nu a făcut excepție. De asemenea, potrivit lui , URSS considera Polonia „inamicul numărul unu”.Marek Jan Chodakiewicz, 2012, Intermarium: The Land between the Black and Baltic Seas, Transaction Publishers, pp. 81–82. În Mare Epurare Sovietică, de la Dzerjinsk (în poloneză: Kojdanów) a fost desființat și NKVD-ul sovietic și-a asumat așa-numita „Operațiune poloneză” (aproximativ de la 25 august 1937 la 15 noiembrie 1938) – un program de deportare și împușcare care îi viza pe polonezii din Belarusul de Est, adică RSSB, Operațiunea s-a soldat cu moartea a 250.000 de oameni – dintr-o populație de etnici polonezi estimată oficial la 636.000 – ca urmare a unor crime politice, a bolilor și foametei. Printre aceștia, cel puțin 111.091 de membri ai minorității poloneze au fost împușcați de troykile NKVD. Mulți au fost uciși în execuții efectuate în închisori, conform lui . În plus, câteva sute de mii de etnici polonezi din Belarus și Ucraina au fost deportați în alte părți ale Uniunii Sovietice.