Pițigoiul moțat (Lophophanes cristatus, sin. Parus cristatus) este o pasăre sedentară montană din familia paridelor, larg răspândită în regiunile muntoase din toată Europa, unde preferă pădurile de conifere, mai ales cele de molidișuri. Frecventează însă și partea superioară a etajului pădurilor mixte. Cu toate că este o pasăre sedentară, pot există totuși deplasări sezoniere, în timpul iernilor foarte grele unele exemplare coboară la altitudini mai joase. În această perioadă rece a anului formează stoluri mixte, împreună cu alte specii de pițigoi. În România este un locuitor al pădurilor de conifere din Carpați, întâlnită frecvent între 730 m și 1800 m în Munții Călimani, Bucegi, Piatra Craiului și Retezat. Populația din România este stabilă și cu efective importante la nivel european, fiind apreciată la 50.000-150.000 de perechi cuibăritoare. În Republica Moldova au fost înregistrate câteva apariții accidentale în timpul iernii. Este o pasăre mică. Are o lungime de 11,5-12 cm (între pitulice și vrabie) și o greutate de 9,7-15,8 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 11 ani și 6 luni. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Este ușor de recunoscut după moțul ascuțit și ridicat pe care-l are pe cap, acesta fiind cu pete albe și negre, și îndreptat spre spate. Obrajii sunt albi, înapoia regiunii urechii se află o dungă neagră în formă de potcoavă. Bărbia și gușa negre. Penajul dorsal brun-cenușiu, pe târtiță și subcodale o tentă roșcată. Partea inferioară albicioasă cu tente ruginii pe flancuri. Picioarele relativ puternice, albăstrui. Ciocul negru, ascuțit, conic. Irisul brun-roșu. Are un strigăt scurt, un tril ca un tors de pisică, răsunător (amintește de cel al presurii de iarnă). Cântecul este rapid, un "ți-ți-turrrrit ți-ți-turrrrit". Se hrănește în timpul sezonului de reproducere în special cu insecte (ouă, larve și adulți) și păianjeni, iar în perioada rece și cu diferite semințe. Hrana o caută în coronament, stând cu capul în jos cu aceeași ușurință ca atunci când e în poziția normală. Adesea coboară pe pământ pentru a se hrăni. Când găsește hrană din abundență, își face provizii, pe care le ascunde sub lichenii fixați pe scoarța copacilor. Pițigoiul moțat este o specie monogamă, masculul apărându-și teritoriul ocupat. Cuibul și-l instalează în diferite scorburi, de obicei în scorburile arborilor bătrâni, parțial putreziți ce se află în picioare; mai rar sunt folosite cuiburile vechi ale altor păsări (mai ales ale ciocănitoarei pestrițe mari) sau cele de veveriță, sau în cavități din sol sau sub rădăcinile copacilor. Cuibul are forma unei cupe și este constituit din mușchi, uneori și din licheni, iar interiorul căptușit cu păr de animale, pene, pânză de păianjeni și lână. Construiește cuibul numai femela, timp de aproximativ 3 săptămâni. Depune de obicei 2 ponte în ani favorabili. Prima pontă este depusă de la sfârșitul lui aprilie până în mai și este formată din 5-8 ouă, rareori alt număr. Incubația durează 13-18 zile. Clocitul este asigurat de femelă, care în acest timp este hrănită de mascul. Puii sunt nidicoli. La hrănirea puilor participă și masculul. Puii părăsesc cuibul la vârsta de 18-22 de zile, însă rămân în îngrijirea adulților încă 23 de zile. Dacă femela începe depunerea celei de a 2-a ponte, cu îngrijirea puilor, până ce aceștia devin complet independenți, se ocupă masculul. Sunt recunoscute șapte subspecii. În România se găsește subspecia nominată Lophophanes cristatus cristatus (în Carpați) și Lophophanes cristatus mitratus (în Munții Apuseni, unde intergradează cu subspecia nominată).Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015, p. 344 Gosler, A. & Clement, P. (2018). Crested Tit (Lophophanes cristatus). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, BarcelonaSimon Harrap. Tits, Nuthatches and Treecreepers (Helm Identification Guides). Helm, 2010

Denumiri Denumirea latină Lophophanes cristatus a acestei specii, provine din cuvintele grecești lophos = moț (de pasăre) + phane = aspect, înfățișare, aparență exterioară + cuvântul latin cristatus = moțat. Denumirea latină Parus cristatus provine din cuvintele latine parus = pițigoi + cristatus = moțat.James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010, p. 344

În limba română această specie se numește pițigoi moțat, pițigoi crestat, pițigoi mitrat, pițigoi cu cârpă, pițigoi cucuiat, pițigoi cu creastă.

Taxonomia Denumirea latină a acestei specii Parus cristatus a fost dată de Linnaeus în 1758 (terra typica Suedia).

Hibridizează cu pițigoiul de brădet (Periparus ater). Subspeciile weigoldi, abadiei și mitratus intergradează obișnuit în vestul Europei. Subspeciile baschkirikus și bureschi se deosebesc puțin de subspecia nominată.

Subspecii și distribuție

Sunt recunoscute șapte subspecii: Lophophanes cristatus cristatus (Linnaeus, 1758) - subspecia nominată, în nordul și estul Europei, la sud până în Munții Carpați. Lophophanes cristatus mitratus (C. L. Brehm, 1831) - în centrul Europei, la sud până în nord-estul Spaniei, Alpi, Croația și nordul Serbiei. Lophophanes cristatus bureschi (Jordans, 1940) - în Albania, la est până în Bulgaria și nordul și centrul Greciei. Lophophanes cristatus scoticus Prazák, 1897 - în nord-centrul Scoției. Lophophanes cristatus abadiei (Jouard, 1929) - în vestul Franței. Lophophanes cristatus weigoldi (Tratz, 1914) - în vestul și sudul Peninsulei Iberice. Lophophanes cristatus baschkirikus Snigirewski, 1931 - în sud-vestul și centrul Munților Ural.

În România cuibărește subspecia nominată Lophophanes cristatus cristatus (în Carpați) și Lophophanes cristatus mitratus (în Munții Apuseni, unde intergradează cu subspecia nominată).

În Republica Moldova au fost înregistrate câteva apariții accidentale în timpul iernii. Aici a fost observată de Osterman în 1912 și Nazarenko în 1953. În Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău sunt expuse două exemplare. Gauzștein și Ufnarovskii în perioada 1955-1970, au observat de 6 ori această specie iarnă în parcurile din Chișinău și o dată în pădurea din Balatina.Аверин, Ю.В.; Ганя, И.М. (1970). Птицы Молдавии. Том 1. Кишинев: Академия Наук Молдавской CCP, Институт Зоологии.

Recunoașterea în teren

Are o lungime de 11,5-12 cm. Este ușor de recunoscut după moțul înalt de pe creștet, bine văzut chiar de la distanță, și petele albe și negre de pe cap, indiferent de vârstă și sex, aceste trăsături fiind unice printre pițigoii europeni. Moțul este ridicat când este excitat sau agitat sai când cântă.

Creștetul și moțul sunt negricioase, solzoase și dungate cu alb. Ceafa și părțile laterale ale capului (inclusiv obrajii) sunt albicioase, dungă de peste ochi și marginea posterioară a zonei auriculare sunt negre în formă de potcoavă, bărbia și gușa negre, în spatele obrazului alb se află un guler negru îngust ce se întinde de la mantaua superioară până la gâtlej. Părțile superioare brunii, părțile inferioare albicioase, variabil nuanțate brun-gălbui pe flancuri.

Este o pasăre vioaie, sprintenă, aflându-se permanent în continuă mișcare. Locuiește în pădurile de conifere, unde se întâlnește cel mai adesea în coronamentul arborilor și pe capetele ramurilor. Adesea coboară pe pământ (în arborii tineri). Strigătul obișnuit de apel este un "si-si-si" sau "ți-ți-ți" repetat, însoțite de un tril scurt, răgușit. Zboară rapid, ondulat; coborând în jos și apoi ridicându-se în sus, bătând adesea din aripi. Iarna hoinărește, alăturându-se altor specii de pițigoi și aușei, cu care formează stoluri mixte. Primăvara masculul cântă stând adesea nemișcat pe vârful unui brad sau pin.Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, А. М. Судиловская, Е. П. Спангенберг, Л. Б. Бёме, И. Б. Волчанецкий, М. А. Воинственский, Н. Н. Горчаковская, М. Н. Корелов, А. К. Рустамов. Птицы Советского Союза. Том V. Под общей редакцией Г. П. Дементьева и Н. А. Гладкова. Государственное Издательство "Советская Наука", Москва, 1954

Descrierea

Este un pițigoi de talie mică, cu moț pe cap, cu o culoare albă și neagră pe față. Are o lungime de 11,5-12 cm și o greutate de 9,7-15,8 g.

Masculul subspeciei nominate are fruntea, până la creștet neagră și un moț negru; moțul este scurt (are o înălțime de 2 cm) și are o formă conică, cu vârful ascuțit. Penele negre de pe frunte, creștet și moț sunt tivite lat cu alb (dând un aspect solzos), la baza moțului ele sunt tivite mai îngust (moțul mai scurt și tivurile absente în penajul uzat). O linie neagra verticală îngustă coboară de la ceafă și se unește pe marginea superioara a mantalei cu gulerul negricios. Părțile superioare în cea mai mare parte brun-cenușii fără luciu, ușor mai strălucitoare pe tectricele supracaudale și mai palide sau mai cenușii pe tectricele supraalare. Alula și remigele de la cenușiu-închise până la negricioase, remigele primare fin tivite pe margini cu cenușiu. Coada cenușiu-brunie, fin tivită cu brun-cenușiu, steagul extern al rectricelor laterale tivit pe margini cu alb. Sprânceană (dilatată în spatele ochiului), laturile părții posterioare a creștetului, obrajii, tectricele auriculare și laturile gâtului sunt albe, uneori ușor nuanțate cu brun-gălbui. Marginea posterioară a zonei auriculare în formă de potcoavă și dunga de peste ochi sunt negre (dunga de peste ochi este indistinctă înaintea ochiului și nu ajunge la baza ciocului). Baveta (bărbia, partea inferioară a gâtului și centrul părții superioare a pieptului) sunt negre. De pe partea superioară a pieptului se întinde în sus pe laturile pieptului (în spatele laturilor albe ale gâtului ) un guler negru îngust, care se unește cu linia neagră de-a lungul mantalei superioare. Restul părților inferioare în cea mai mare parte sunt albe; laturile pieptului, flancurile și tectricele subcodale brun-gălbui sau cenușiu-gălbui deschis. Irisul variabil la culoare de la brun-deschis până la roșu-închis. Ciocul negru. Picioarele cenușiu-măslinii sau cenușiu-albăstruii.

Femela este foarte asemănătoare cu masculul (sexele nu se pot diferenția după penaj pe teren), dar are un moț mai scurt, dungile negre de pe laturile capului sunt mai înguste, marginile penelor de pe creștet și moț sunt mai brun-gălbuii (mai puțin albe), pe flancuri mai mult brun-gălbuii.

Juvenilul este foarte asemănător cu adultul, dar are creștetul mai brun și moțul mai scurt cu vârful mai rotunjit, laturile capului cu o nuanță brun-gălbuie, dunga de peste ochi și marginea posterioară a tectricelor auriculare mai brunii și mai puțin conturate, părțile superioare mai spălăcite, baveta (bărbia și partea inferioară a gâtului) mai brunie cu vârfurile penelor ceva mai albicioase. Gulerul negru de pe laturile pieptului este absent.

Subspeciile diferă puțin după mărime și coloritul penajului: