Expediția din Moreea (în ) este numele cu care este cunoscută în Franța intervenția armatei franceze în Peloponez (în acea vreme cunoscută în special cu numele său medieval, Moreea) între 1828 și 1833, în timpul Războiului de Independență al Greciei.
După cucerirea de către otomani a orașului Missolonghi, puterile occidentale au hotărât să intervină în favoarea Greciei revoluționare. Atitudinea europenilor față de aliatul Imperiului Otoman, Ibrahim Pașa al Egiptului, a fost foarte ostilă. Obiectivul principal al europenilor era să provoace evacuarea trupelor otomane din regiunile pe care le ocupaseră, în special din Peloponez. Intervenția a început cu trimiterea în regiune a unei flote reunite franco-ruso-britanică a fost trimisă în regiune, unde a câștigat Bătălia de la Navarino din octombrie 1827. În august 1828, un corp expediționar francez a debarcat la Koroni în sudul Peloponezului. Soldații francezi au rămas staționați în peninsulă până la evacuarea trupelor egiptene în octombrie. În această perioadă, francezii au preluat controlul asupra punctelor strategice ale trupelor otomane. Deși grosul trupelor s-a reîntors în patrie începând cu sfârșitul anului 1828, unități franceze au mai staționat în regiune până în 1833.
La fel ca în cazul campaniei din Egipt a lui Napoleon, când a însoțit trupele, și în acest caz a fost format un corp de oameni de știință, care să însoțească armata franceză – Expédition scientifique de Morée. Șaptesprezece oameni de știință cu diferite specialități (științe naturale, arheologie, arhitectură și sculptură) au făcut parte din expediție. Munca lor a avut o importanță majoră în creșterea cunoștințelor despre Grecia. De exemplu, hărțile topografice produse atunci au avut o calitate excelentă. Poate mai importante au fost măsurătorile, schițele, profilurile, planurile și propunerile pentru restaurarea teoretică a monumentelor din Peloponez, din Attica și Insulele Ciclade. Această muncă a reprezentat o nouă tentativă de catalogare sistematică și cuprinzătoare a monumentelor antice grecești, după cea a britanicilor și Nicholas Revett și a lucrării lor Antiquities of Athens. Expediția din Moreea și publicațiile apărute ca urmare a muncii oamenilor de știință francezi au oferit o descriere aproape completă a regiunilor vizitate. Ei au format un inventar științific, estetic și uman, care a rămas unul dintre cele mai bune mijloace, pentru a cunoaște regiunile fără a le vizita personal.
Contextul general
Contextul militar și diplomatic
În 1821, grecii s-au ridicat la luptă împotriva stăpânirii de secole a otomanilor. Ei au obținut o serie de victorii în prima parte a războiului și și-au declarat independența. În ciuda justeței cauzei grecilor, declarația de independență era împotriva principiilor Congresului de la Viena și ale Sfintei Alianțe, care impusese un echilibru european al statu quo-ului, considerând indezirabile orice încercare de schimbare. În contrast cu tot ce se întâmplase în restul Europei, Sfânta Alianță nu a intervenit să oprească insurgenții greci.
Insurecția națională și liberală nu era pe placul lui Metternich, ministrul de externe al Imperiului Austriac și principalul arhitect politic al Sfintei Alianțe. În schimb, Imperiul Rus, un alt jandarm reacționar al Europei, simpatiza cu insurecția prin prisma solidarității religioase ortodoxe și a intereselor sale geostrategice (controlul strâmtorilor Dardanele și Bosfor). Franța, un alt membru activ al Sfintei Alianțe, intervenise de curând în Spania împotriva liberalilor la Trocadero (1823), dar față de greci avea o atitudine ambiguă. Parisul considera că grecii liberali sunt în primul rând creștini, iar insurecția lor împotriva otomanilor musulmani era mai degrabă o nouă cruciadă. Regatul Unit, o țară liberală, avea interese în situația regională mai ales datorită faptului că zona se afla pe ruta spre India, iar Londra dorea să își asigure un anumit grad de control acolo.Christopher Montague Woodhouse, The Philhellenes, London, Hodder et Stoughton, 1969, 192 p. Pentru europeni în general, Grecia reprezenta leagănul civilizației și artei occidentale încă din antichitate.
Victoriile elenilor au fost efemere. Sultanul a chemat în sprijinul să pe vasalul său egiptean Muhammad Ali, care și-a trimis fiul, pe Ibrahim Pașa, în Grecia cu o flotă cu 8.000 de marinari și 25.000 de pedestrași.An Index of events in the military history of the Greek nation., Hellenic Army General Staff, Army History Directorate, Athens, 1998, pp. 51 and 54. Intervenția trupelor egiptene de sub comanda lui Ibrahim s-a dovedit decisivă – Peloponezul a fost recucerit în 1825. Orașul de importanță strategică Missolonghi a fost cucerit în 1826. Atena a fost cucerită în 1827. Sub controlul grecilor mai rămăseseră doar Nafplion, Hydra, Mani și Eghina.Georges Contogeorgis, Histoire de la Grèce, Paris, Hatier, coll. Nations d'Europe, 1992, 477 p.
În Europa Occidentală s-a dezvoltat un puternic curent filoelen, mai ales după în 1826, locul unde murise Lord Byron în 1824. Mulți artiști și intelectuali, ca François-René de Chateaubriand,François-René vicomte de Chateaubriand, Note sur la Grèce (1826) précédent l’Itinéraire de Paris à Jérusalem, Firmin Didot, 1852. Victor Hugo,Victor Hugo, Les Orientales, Charles Gosselin, Paris, 1829. Alexandr Pușkin, Gioachino Rossini, Hector BerliozHector Berlioz, La révolution grecque: scène héroïque, pour solistes, avec ou sans chœur, orchestre, H 21, text by Humbert Ferrand, 1825. sau Eugène Delacroix (în picturile Masacrul din Chios din 1824, și din 1826), au amplificat curentul de simpatie pentru cauza grecilor în opinia publică. În capitalele occidentale s-a hotărât intervenția în favoarea Greciei, leagănul civilizației și avangardă a creștinismului în Orient, a cărei localizare strategică adăuga a altă dimensiune interesului europenilor. Prin Tratatul de la Londra din iulie 1827,Textul tratatului pe Gallica Franța, Rusia și Regatul Unit recunoșteau autonomia Greciei, care urma să rămână stat vasal al Imperiului Otoman. Cele trei puteri au căzut de acord să întreprindă o intervenție limitată ca să convingă Poarta să accepte termenii convenției. A fost propus și adoptat un plan pentru trimiterea unei expediții navale ca o forță demonstrativă. A fost trimisă o flotă reunită rusă, franceză și britanică pentru ca să exercite presiuni diplomatice asupra Constantinopolului. Bătălia de la Navarino (octombrie 1827), deși a fost declanșată în condiții neclare, a dus la distrugerea flotei turco-egiptene.
În 1828, Ibrahim Pașa se găsea într-o situație dificilă. După ce vasele turco-egiptene fuseseră distruse la Navarino, flota reunită exercita o blocadă care împiedica reaprovizionarea și sosirea de întăriri. Trupele albaneze, pe care nu le mai putea plăti, s-au reîntors în țara lor protejate de trupele grecești ale lui Theodoros Kolokotronis. Pe 6 august 1828, a fost semnată la Alexandria o convenție între viceregele Egiptului, Muhammad Ali, și amiralul britanic . Ibrahim Pasha trebuia să își evacueze trupele și să lase în Peloponez doar mici unități turcești – cam 1.200 de soldați în total. În ciuda acordului semnat de tatăl său, Ibrahim a refuzat să se retragă, continuând să exercite controlul asupra mai multor regiuni ale Greciei: Messinia, Navarino, Patras și câteva alte puncte întărite. El a ordonat de asemenea distrugerea sistematică a orașului Tripoli.M. Brunet de Presle and Alexandre Blanchet, La Grèce, p. 555. În plus, poziția față de Grecia a guvernului francez al lui Carol al X-lea dădea semne că se schimbă.de Presle, p. 556. Ibrahim Pașa a subliniat ambiguitatea poziției franceze atunci când l-a întâlnit pe generalul Maison în septembrie septembrie: „De ce Franța, după ce a subjugat oamenii în Spania în 1823, vine acum în Grecia să îi elibereze oamenii?”Arch de Vaulabelle, Histoire des deux Restaurations, vol. 7, p. 472
Treptat, sub influența evenimentelor din Grecia, în Franța s-a dezvoltat o atitudine a opiniei publice liberale și proelene. Cu cât aștepta Franța mai mult, cu atât devenea mai delicată poziția față de Austria și ministrul ei de externe, Metternich. În aceste condiții, guvernul ultraregalist francez a decis să accelereze desfășurarea evenimentelor. Francezii au propus englezilor declanșarea unei operațiuni terestre comune, dar au fost refuzați. Între timp, Rusia a declarat război în 1828 Imperiului Otoman. Victoriile militare ruse au neliniștit Londra, care nu dorea ca Imperiul Țarist să își extindă influența prea mult spre sud. Din acest motiv, britanicii nu s-au opus unei intervenții a francezilor, fără participarea englezilor însă.Arch. de Vaulabelle, Histoire des deux Restaurations, vol. 7, p. 649.
Contextul intelectual Filozofia Iluminismului a dus la creșterea interesului occidentalilor pentru Grecia, sau mai degrabă pentru imaginea unei Grecii Antice idealizate, centrul pivotant al antichității, așa cum era ea studiată și înțeleasă atunci. Filozofii iluminiști, pentru care noțiuni precum „natură” sau „rațiune” erau foarte importante, credeau că acestea fuseseră și valorile fundamentale ale Atenei clasice. Democrațiile Greciei Antice, și mai presus de toate cea ateniană, au devenit modele de urmat. Soluțiile pentru problemele filozofice și politice ale prezentului erau căutate în Atena Antică. Lucrări ale unor autori precum ale abatelui , (1788), au consfințit definitiv imaginea Europei ca moștenitoare a culturii antice elene.
Teoriile și sistemul de interpretare a artei antice ale lui Johann Joachim Winckelmann au influențat gustul pentru frumos al europenilor timp de mai multe decenii. Lucrarea sa de căpătâi, (Istoria artei antice), a fost publicată în 1764 și tradusă în franceză doi ani mai târziu și în engleză în 1881. Winckelmann a fost cel care a inițiat tradiția împărțirii artei antice în perioade, clasificând lucrările cronologic și statistic.Alain Schnapp, , Editions Carré, Paris, 1993. p. 258.
Opiniile lui Winckelmann despre artă au fost extinse la întreaga civilizație. El a trasat o paralelă între nivelul general de dezvoltare al civilizației și evoluția artei sale. El a interpretat această evoluție artistică în același mod în care contemporanii săi se gândeau la ciclul de viață al unei civilizații, în termeni de progres, apogeu și apoi declin. Pentru el, arta greacă fusese apogeul realizărilor artistice, culminând cu Phidias. Mai mult, Winckelmann credea că cele mai frumoase opere ale artei grecești fuseseră produse sub circumstanțe geografice, politice și religioase ideale. Acest cadru de gândire a dominat mult timp viața intelectuală în Europa. El a clasificat arta greacă în patru perioade: antică (perioada arhaică), sublimă (Phidias), frumoasă (Praxiteles) și decadentă (perioada romană).
Winckelmann concluziona că evoluția artei a culminat în perioada sublimă, concepută în timpul unei epoci de libertate politică și religioasă completă. Teoriile lui idealizau Grecia Antică și au sporit dorința europenilor de a călători în Grecia contemporană. Credința, împărtășită și de el, cum că „bunul gust” s-a născut sub cerul grecesc era seducătoare. El a convins Europa secolului al XVIII-lea că viața din Grecia antică era pură, simplă și morală, și că Elada clasică este sursa din care artiștii ar trebui să extragă idei de „simplitate nobilă și măreție calmă”.Citat de Roland și Françoise Etienne, , Gallimard, 1990, p. 60-61. Grecia devenise astfel „patria artelor” și „profesorul bunului gust”.Roland și Françoise Etienne, , Gallimard, 1990, p. 44-45.