miniatura| (1832–1913) călare în fața Monumentului lui Jefferson Davis în Richmond, Virginia, pe 3 iunie 1907, luând parte la Ceremonia de Reuniune a soldaților Confederației.Cauza Pierdută a Confederației (sau doar Cauza Pierdută; în ) este un mit pseudoistoric și negaționist istoric american care apără cauza Statelor Confederate din timpul Războiului Civil American drept una justă, eroică, și necentrată pe sclavie. Enunțată pentru prima oară în 1866, ea a continuat să influențeze , rolurile de gen, și atitudinile religioase din Sudul Statelor Unite până în secolul al XXI-lea. Istoricii au demontat multe componente ale legendei Cauzei Pierdute.

În afara muncii forțate și neremunerate, și a refuzului dreptului de a-și părăsi stăpânul, sclavii din Statele Unite sufereau și din cauza abuzurilor sexuale și violurilor, refuzului educației, și pedepse cum ar fi biciuirile. Familiile sclavilor erau adesea despărțite prin vânzarea unuia sau mai multor membri ai familiei; când se întâmplau acestea, membrii familiei în chestiune de obicei nu se mai vedeau și nu mai auzeau unii de alții vreodată. Promotorii Cauzei Pierdute ignoră aceste realități, prezentând și negând că ameliorarea condițiilor sclaviei ar fi fost . Ei prezintă în schimb războiul drept o apărare a drepturilor statelor și a economiei a Sudului împotriva unei presupuse , și pun victoria Uniunii pe seama numărului mai mare și forței industriale superioare, ilustrând tabăra confederată ca fiind mai îndreptățită și cu pricepere militară mai bună. Istoricii moderni contrazic în marea lor majoritate aceste caracterizări, sublinind că sclavia a fost cauza centrală a războiului.

Cauza Pierdută a ajuns la apogeul popularității la începutul secolului al XX-lea, când promotorii ei îi memorializau pe veteranii confederați la moartea lor. A mai ajuns o dată la un nivel ridicat de popularitate în timpul din deceniile anilor 1950 și 1960 ca reacție la sprijinul public crescând pentru egalitate rasială. Prin acțiuni cum ar fi ridicarea de mari și , organizațiile Cauzei Pierdute (inclusiv și ) au încercat să asigure că albii din Sud vor ști ceea ce ei considerau a fi „adevărata” narațiune a Războiului Civil, și că vor continua astfel să sprijine politicile alb-supremațiste ca legile Jim Crow. Supremația albilor este o trăsătură centrală a narațiunii Cauzei Pierdute.Charles Reagan Wilson, Baptized in Blood: The Religion of the Lost Cause, 1865–1920 (University of Georgia Press, 2011)

Origini thumb|upright|Edward A. Pollard a publicat câteva lucrări despre ideologia Cauzei Pierdute. Aceste cărți au condus la dezbateri despre originile Războiului Civil. dreapta|miniatura|Desenul „Uniunea așa cum era ea” a fost publicat în în 1874. Pe un scut pseudoheraldic este o familie de negri între un linșat spânzurat de un copac și resturile unei școli incendiate, cu descrierea „Mai rău ca sclavia”. Scutul este susținut de un membru al Ligii Albilor și un membru KKK cu gluga pe față, dându-și mâna în acord cu Cauza Pierdută. Printre multiplele origini ale Cauzei Pierdute se numără principalul său argument cum că sclavia nu a fost cauza primară, sau chiar nici măcar una din cauzele Războiului Civil. O astfel de narațiune neagă sau minimizează declarațiile explicative și constituțiile publicate de statele secesioniste, precum și scrierile și cuvântările din timpul Războiului ale unor lideri confederați cum ar fi al vicepreședintelui SCA , favorizând în schimb ideile mai moderate exprimate de acei lideri după război. Argumentul Cauzei Pierdute prezintă secesiunea drept o apărare împotriva amenințării din Nord față de felul de viață sudist, și afirmă că acea amenințare încălca drepturile statelor garantate de Constituția Statelor Unite. Aserțiunea Cauzei Pierdute cum că orice stat are dreptul la secesiune era ferm negată de Nord. Cauza Pierdută ilustrează . În istoriografia sudistă, și pe monumentele confederate, generalii confederați apar ca figuri sfinte, aproape hristice, generali profund religioși și neprihăniți.

Termenul de „Cauza Pierdută” a apărut pentru prima oară în titlul unei cărți din 1866 a autorului și jurnalistului virginez , (Cauza pierdută: o nouă istorie sudistă a războiului confederaților).Ulbrich, p. 1221. El a promovat multe dintre temele Cauzei Pierdute, cum ar fi cea că drepturile statelor ar fi fost cauza războiului și cea că sudiștii au fost obligați să se apere de agresiunea Nordului. El a minimalizat rolul sclaviei în război și a subevaluat cruzimea sclaviei americane, promovând-o chiar ca mijloc de îmbunătățire a vieții africanilor. Istoria revizionistă a lui Pollard continuă să aibă efecte asupra felului în care se predă istoria sclaviei și a Războiului Civil în SUA. De exemplu, în 1866 Pollard scria:

În Cauza pierdută și în continuarea sa Cauza pierdută recâștigată s-a inspirat din Paradisul pierdut de John Milton cu intenția de a ilustra Sudul antebelic ca „paradis” care s-a pierdut prin înfrângerea în război.

Istoric

Secolul XIX O mare parte din populația albă din Sudul Statelor Unite a avut de suferit din punct de vedere economic, emoțional și psihologic ca urmare a înfrângerii Confederației. În perioada antebelică, mândri de bogata lor tradiție militară și de respectul pe care îl purtau față de conceptul de „onoare”, sudiștii erau siguri că vor câștiga războiul. Odată învinși, comunitățile albe, care nu puteau suporta această povară, au început să arunce vina pe diferiți factori pe care nu-i putea controla, precum forțele armate copleșitoare.Gallagher (2000) p. 1

, profesor al Universității din Virginia, menționa că:Arhitecții Cauzei Pierdute au fost motivați de anumite motive. Aceștia au încerca să-și justifice faptele și să-și îngăduie lor înșiși și celorlalți soldați ai Confederației să găsească ceva pozitiv în acest eșec. De asemenea, aceștia doreau să le transmită proprilor odrasle și viitoarelor generații de sudiști albi o variantă „corectă” a războiului.Gallagher, Gary W.; Nolan, Alan T., eds. (2000). The Myth of the Lost Cause and Civil War History. Indiana UP. ISBN 0253338220.Cauza Pierdută a devenit o parte esențială a procesului de împăcare dintre Nord și Sud în jurul anului 1900 și a contribuit la  stabilirea zilei de comemorare a celor căzuți în Războiul Civil pentru sudiștii albi. reprezintă o organizație majoră care a fost asociată cu ideile Cauzei Pierdute de peste un secol.

, profesor de istorie în cadrul Universității Yale, rezumă esența „Cauzei Pierdute”:Legenda Cauzei Pierdute a apărut sub forma unei expresii care îngloba deznădejdea unui popor învins a cărui identitate a fost pierdută. Aceasta descria un peisaj presărat cu figuri ale trecutului: colonistul-cavaler; Southern belle; bunul veteranul confederat, cândva un războinic în șa și amabilul Unchi Remus. Toate acestea, deși expuse repede într-o lumină pozitivă, au devenit realitate pentru oamenii din Sud care au considerat simbolurile utile în reconstruirea civilizației lor distruse. Au răspândit idealurile Vechiului Sud și au conferit o oarecare alinare Noului.Rollin G. Osterweis, The Myth of the Lost Cause, 1865–1900 (1973) p. ixGaines Foster, profesor de istorie al Universității din Louisiana, a afirmat în 2013 că:Academicienii au ajuns la un oarecare acord în privința rolul pe care Cauza Pierdută l-a jucat în acești ani, deși volumul de cunoștințe obținut despre acest subiect este încă contestat. Majoritatea sudiștilor albi sunt de acord că s-au depus eforturi imense în sărbătorirea liderilor și soldaților Confederației accentuând faptul că și-au conservat propria onoare și pe cea a Sudului.Gaines Foster, "Civil War Sesquicentennial: The Lost Cause," Civil War Book Review (Fall 2013) onlineArticolele redactate de generalul în anii 1870 pentru au fost cele care au solidificat fundamentul Cauzei Pierdute și au transformat-o într-un fenomen cultural și literar. Publicarea lucrării The Rise and Fall of the Confederate Government în 1881 de către Jefferson Davis - care argumenta în două volume cauza Sudul - a furnizat un alt text important pentru istoria Cauzei Pierdute. Davis a învinuit inamicul pentru „toată vărsarea de sânge, toate distrugerile sau șocul resimțit de guvernul republican”. I-a acuzat pe yankei că au luptat „cu o ferocitate care încălcau toate legile conflictelor civilizate”.Gaines M. Foster (1987). Ghosts of the Confederacy: Defeat, the Lost Cause, and the Emergence of the New South, 1865–1913. Oxford UP. p. 232. ISBN 9780199772100. Cu privire la sclavie, Davis a precizat că aceasta contribuia la civilizarea sclavului cu ajutorul „artelor păcii, ordinii și civilizației”, iar aceștia erau mulțumiți cu statutul lor de sclavi.Blight, David (10 iunie 2015). "Disunion: The Final Q & A". The New York Times.

Există posibilitatea ca perspectivele sale să fi fost influențate de generalul Robert E. Lee. După transmiterea ordinului de rămas-bun armatei statului Virginia de Nord, acesta și-a consolat soldații menționându-le „numerele și resursele copleșitoare” împotriva cărora a luptat Confederația. Într-o scrisoare către Early, Lee i-a solicitat informații privitoare la puterea inamicului din mai 1864 până în aprilie 1865, perioadă în care armata sa era implicată într-o luptă cu Lt. Gen. Ulysses S. Grant (Campaniile Overland și Richmond–Petersburg). Acesta i-a transmis că „Singurul meu obiectiv este să transmit, dacă se poate, adevărul posterității și să fac dreptate soldaților nostru curajoși”.Gallagher, p. 12. Într-o altă scrisoare, Lee a cerut „statistici” cu privire la numărul soldaților și proprietăților distruse pentru a demonstra discrepanța dintre forțele unioniste și cele confederate. Concomitent, Lee a menționat că „va fi dificil să-i fac pe ceilalți să înțeleagă sorții de izbândă pe care i-am avut”. Acesta a declarat în legătură cu articolele din presă care-l considerau vinovat de pierderea războiului că „Nu am încercat să observ sau să corectez denaturarea vorbelor și faptelor mele. Vom fi răbdători și vom suferi pentru un timp... În momentul de față, public nu este pregătit să afle adevărul”.Gallagher, p. 12. Toate aceste subiecte au fost răspândite de Early și de scriitorii Cauzei Pierdute pe parcursul secolului XIX; acestea și-au găsit adepți și pe durata secolului XX.Gallagher and Nolan p. 43.

În noiembrie 1868, generalul armatei SUA , născut în Virginia și a servit în armata unionistă, și-a notat eforturile pe care foștii confederați le făceau pentru a pune într-o lumină mai bună Confederația:

Asociații comemorative precum , United Daughters of the Confederacy și au integrat subiectul Cauzei Pierdute în programele lor care îi ajutau pe albii cu simpatii confederate să facă față schimbărilor din perioada Reconstrucției.Ulbrich, p. 1222.Janney, p. 40. Aceste instituții încă funcționează, iar urmașii soldaților sudiști continuă să frecventeze întâlnirile.În 1879, John McElroy a publicat Andersonville: A Story of Rebel Military Prisons, lucrare în care se critica în termeni duri modul în care erau tratați soldații Confederației; acesta a precizat în mod indirect în prefață că mitologia Confederației era bine fundamentată și orice criticism la adresa acesteia erau privit cu dispreț:Sunt conștient că tot conținutul va fi negat vehement. Sunt pregătit pentru asta. În copilărie am fost martor al sălbăticiei campaniilor pentru sclavie în tinerețe am simțit ferocitatea urii îndreptate spre toți cei care susțineau Națiunea. Știu că furia iadului nu se compară cu dușmănia pe care ți-o poartă cei care nu vor să audă adevărul.McElroy, John. Andersonville: A Story of Rebel Military Prisons, Fifteen Months a Guest of the So-called Southern Confederacy : A Private Soldier's Experience in Richmond, Andersonville, Savannah, Millen, Blackshear, and Florence. Toledo: D. R. Locke, 1879.

Istoricii contemporani Istoricii contemporani sunt în consens că secesiunea a fost motivată de dorința de a prezerva și perpetua instituția sclaviei.