Îngerul a strigat este un roman-cronică scris în anii 1961–1968 de Fănuș Neagu și publicat pentru prima oară în anul 1968 de Editura pentru Literatură din București. Scriitorul se remarcase până atunci ca autor de proză scurtă, iar Îngerul a strigat este romanul său de debut.Valeriu Râpeanu, „Fănuș Neagu: «Îngerul a strigat»”, 1970, p. 192.Teodora Dumitru, „Cronologie”, în vol. Fănuș, Neagu, Îngerul a strigat, Editura Litera Internațional, București, 2009, p. 8. Acest prim roman a contribuit, alături de volumul de povestiri Vară buimacă (1967), la consacrarea ca scriitor a lui Fănuș Neagu și este considerat o operă de referință a prozei românești postbelice.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. II (M–Z), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 187. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, pp. 1106–1107.Corneliu Popescu, „Notă biobibliografică”, 1971, p. XXVIII.

Acțiunea romanului se întinde pe parcursul a două decenii (din anii 1930 până în 1954) și urmărește destinul unei colectivități rurale, care a fost dislocată din vatra sa originară din câmpia Brăilei și a devenit victima vicisitudinilor istoriei.Eugen Simion, „Fănuș Neagu”, 2002, p. 297.Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 1106.Gabriel Dimisianu, „Fănuș Neagu: «Îngerul a strigat»”, 1970, p. 76.Romul Munteanu, „Îngerul a strigat”, 1979, p. 254. Povestea începe la mijlocul anilor 1930 odată cu strămutarea în Dobrogea a treisprezece familii de țărani din satul dunărean Plătărăști ca urmare a intenției unui moșier de a construi un aerodrom pe pământurile lor.Valeriu Râpeanu, „Fănuș Neagu: «Îngerul a strigat»”, 1970, pp. 193–194. Autorul descrie apoi drama acestor „strămutați” în anii celui de-Al Doilea Război Mondial și ai instaurării regimului comunist în România, prezentând sfârșitul unei lumi vechi, ce coincide cu geneza unei lumi noi.Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 409.

Cartea are o construcție neordonată, fiind alcătuită dintr-o succesiune de întâmplări carnavalești fragmentare, care sunt relatate de autor sau de alte personaje, se întrepătrund permanent și sunt plasate sub un semn tragic.Valeriu Râpeanu, „Fănuș Neagu: «Îngerul a strigat»”, 1970, p. 194.Eugen Simion, „Fănuș Neagu”, 2002, p. 298.Eugen Simion, „Prefață”, 2009, p. 17. Este conturată astfel imaginea unei colectivități în mișcare, cu personaje pitorești care devin alternativ actori și spectatori.Gabriel Dimisianu, „Fănuș Neagu: «Îngerul a strigat»”, 1970, p. 75. Criticii literari au scos în evidență aspectele fabuloase, pitorești, balcanice și picarești ale cărții, găsind asemănări tematice și stilistice cu operele literare ale lui Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Pavel Dan, Ștefan Bănulescu și L. M. Arcade.Nicolae Manolescu, „Îngerul a strigat”, 1969.Ion Rotaru, „Fănuș Neagu”, 1987, p. 666.

Romanul a fost ecranizat ulterior în filmul Dincolo de nisipuri, regizat de Radu Gabrea după un scenariu al lui Fănuș Neagu, în care rolurile principale au fost interpretate de actorii Dan Nuțu, George Constantin și Mircea Albulescu.Călin Stănculescu, „Fănuș Neagu – Dincolo de nisipuri (Îngerul a strigat)”, 2011, pp. 73–74. Premiera oficială a filmului a avut loc în februarie 1974.Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897–2000), 2000, p. 256.

Rezumat

thumb|right|240px|Dunărea la Brăila, având în fundal Munții Măcinului. Prințul Alexandru Șuțu poreclit „Buric”, descendent al familiei princiare fanariote, se logodește într-o stațiune de iarnă din Elveția cu prințesa Ana Știrbei în ziua Anului Nou 1934 și, după ce comandă, la rugămintea logodnicei sale, două avioane din Anglia, telegrafiază să se construiască un aerodrom în apropierea conacului său din satul Plătărăști, aflat în câmpia Brăilei.Eugen Simion, „Fănuș Neagu”, 2002, p. 299.Ion Rotaru, „Fănuș Neagu”, 1987, p. 674.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 171. Prin urmare, cele treisprezece familii de țărani împroprietărite în urma Reformei agrare din 1921 cu patruzeci de pogoane de pământ la hotarul moșiei prințului Șuțu sunt convinse, prin șiretenia administratorului Marin Doancă, să accepte un schimb de terenuri în Dobrogea.Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, 2008, p. 1107. Ispitiți de promisiunea că vor avea mai mult pământ, țăranii pornesc către moșia Agulești de peste Dunăre, dar nu reușesc să ajungă toți la destinație.Eugen Simion, „Fănuș Neagu”, 2002, p. 300. Pe traseul urmat de ei au loc mai multe spargeri, iar strămutații sunt reținuți de jandarmi.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, pp. 171–172. Unul dintre țărani, Neculai Mohreanu, este arestat deoarece nu-și poate justifica absențele nocturne și apoi este împușcat de o santinelă când încerca să evadeze pentru a se alătura convoiului, în timp ce copilul lui, Ion, rămas orfan, fuge din căruță și se îndreaptă singur către Brăila.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 172.

Trec mai mult de șase ani de la acele evenimente, timp în care începuse cel de-Al Doilea Război Mondial.Ion Rotaru, „Fănuș Neagu”, 1987, p. 674. După ce umblase prin aproape țara cu circul lui Enache Pasalac din Râmnicu Sărat, tânărul Ion Mohreanu ajunge în Dobrogea și îi reîntâlnește pe țăranii strămutați, aflând cu acest prilej că pământurile primite acolo erau de fapt niște sărături nepotrivite pentru agricultură și că cel vinovat pentru moartea tatălui său era vestitul hoț brăilean Țulea Fălcosu.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 173. Se întoarce la Plătărăști, unde se angajează ca argat la Pavel Berechet, și reușește după un timp să dea de urma celui căutat, dar nu apucă să se răzbune deoarece Țulea Fălcosu moare în urma unui atac de cord la o cursă de cai de pe Hipodromul Băneasa.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 176.

După câțiva ani de hoinărire, Ion Mohreanu și Che Andrei ajung din nou la Plătărăști chiar în noaptea în care România a întors armele împotriva Germaniei și asistă la luptele româno-germane, la devastarea castelului prințului Șuțu și apoi la executarea de către soldații sovietici a unor militari germani, după care pleacă iarăși către Agulești.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 175.Eugen Simion, „Fănuș Neagu”, 2002, p. 301. Trei ani mai târziu, în timpul secetei, Mohreanu se întoarce singur la Plătărăști, dar este nevoit să fugă după încheierea brutală a relației sale de dragoste cu Tița, fata chiaburului Gheorghe Jinga, și ajunge apoi în satul Lacoviște din Bărăgan ca argat în gospodăria lui Nae Caramet. Îmbogățit prin căsătoria cu fata unui cârciumar, Caramet visează să deschidă o fabrică de sifoane pe care să o vândă și apoi să-și cumpere un vapor, antrenându-i în acest plan nebunesc pe Mohreanu și pe Magaie (fratele vitreg al lui Che Andrei); afacerea eșuează însă după moartea lui Magaie.Ion Rotaru, „Fănuș Neagu”, 1987, p. 678. Ion plănuiește apoi cu Caramet și cu maiorul Ionescu să jefuiască gospodăria lui Gheorghe Jinga de argintăria prințului Șuțu, dar maiorul îi înșală pe amândoi după această lovitură.

După un scurt stagiu la o fermă regală din Bărăgan, întrerupt de abdicarea regelui Mihai, Mohreanu se reîntâlnește cu Che Andrei la via de stat Plaiuri din ținutul Râmnicului, de unde pleacă, după opt luni, la Brăila pentru a lucra ca marinar pe un vas prăpădit care efectua transportul deținuților în deltă.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 174.Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 422. Regimul politic comunist instaurat în România începuse arestarea adversarilor politici, iar țăranii înstăriți din Plătărăști (Gheorghe Jinga, Vetina, Gică Dună) fuseseră ridicați de acasă pe motiv că se opuneau transformării socialiste a agriculturii.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 177. Ion Mohreanu este acuzat că a înlesnit evadarea a zece deținuți și ajunge la închisoare.Ovid S. Crohmălniceanu, „Debutul de romancier al povestitorului”, 1981, p. 207.

Povestea se încheie în 1954 într-o colonie concentraționară din câmpia Dunării, populată cu țărani deportați din Banat, unde Mohreanu lucrează ca vânzător la o cârciumă. Ajuns la vârsta de 30 de ani, el se îmbracă mereu în negru și vrea să i se spună „Arizona”.Radu G. Țeposu, „Neagu Fănuș”, 1978, p. 327. Un membru al coloniei este arestat în urma unui denunț, iar Mohreanu este împușcat sub bănuiala că l-ar fi vândut.

Structură Romanul este împărțit în 10 capitole numerotate cu cifre romane și fără titluri, plus un capitol final (numerotat XI) intitulat „Epilog, 1954”. Primul capitol (cu mai puțin de 40 de pagini) conține un preambul, care înfățișează strămutarea cu urmări tragice a unei colectivități rurale, iar următoarele prezintă destinul unor membri ai comunității strămutate în următorii 20 de ani.Liviu Leonte, „Fănuș Neagu – Baroc și manierism”, 1989, p. 170.

Personaje Ion Mohreanu — personajul principal al cărții, fiul unui țăran ucis de jandarmi pe drumul către Dobrogea. Se învârte mult timp într-un mediu primitiv și violent, vrând să răzbune moartea tatălui său, dar este ucis, la fel ca tatăl său, în urma unei confuzii. Neculai Mohreanu — țăran din Plătărăști, care, pornit pe drumul către Dobrogea, este acuzat pe nedrept de săvârșirea unor furturi și este ucis de jandarmi într-o încercare de evadare. A fost părăsit de soție, care a fugit la Brăila și apoi a murit înecată în Dunăre. Che (Costache) Andrei — țăran bătrân din Plătărăști, veteran de război, care și-a pierdut ochiul drept în urma unei răni de obuz în cel de-Al Doilea Război Balcanic, a fost luat prizonier de turci și a trăit timp de doi ani în Anatolia.Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 420.Ion Rotaru, „Fănuș Neagu”, 1987, p. 676. Rămas văduv, acceptă printre primii să plece în Dobrogea atât dintr-un spirit de erou picaresc, cât și cu speranța că se va căpătui acolo. Criticul Eugen Simion îl considera „o haimana bătrână, simpatică și clevetitoare” de tip nastratinesc, care rostește permanent aforisme, un individ lucid conștient că oamenii nu învață nimic de pe urma experiențelor de viață și sunt nevoiți să-și repete propriile greșeli.Eugen Simion, „Fănuș Neagu”, 2002, pp. 300–301.Cornel Ungureanu, Proza românească de azi, 1985, p. 407. Autorul îl considera „simbolul visătorilor mereu în drum spre Nicăieri, frumoși în înfrângere, dar niciodată înfrânți cu adevărat și desnădăjduiți, totdeauna pe prag de petrecere și de moarte”.Fănuș Neagu, „Cum am scris «Îngerul a strigat»”, 1994, p. 6.Fănuș Neagu, „În loc de postfață. Cum am scris «Îngerul a strigat»”, 2009, p. 303. Titi Șorici — țăran din Plătărăști, care, după ce a locuit câțiva ani în Dobrogea, s-a întors în sat și și-a răscumpărat casa.Fănuș Neagu, Îngerul a strigat, 1968, p. 63. Este prieten cu Ion Mohreanu și cu Che Andrei.Fănuș Neagu, Îngerul a strigat, 1968, p. 130. A înființat organizația comunistă din sat și militează pentru schimbarea regimului politic.Fănuș Neagu, Îngerul a strigat, 1968, pp. 152–153, 168. Pavel Berechet — țăran înstărit din Plătărăști, care a cumpărat o parte din casele țăranilor strămutați.Fănuș Neagu, Îngerul a strigat, 1968, p. 23. În timpul războiului a fost șef al grădinii de zarzavat a Regimentului 3 Artilerie FranțaFănuș Neagu, Îngerul a strigat, 1968, p. 60. și a murit de supărare atunci când militarii germani aflați în retragere i-au rechiziționat patru căruțe, plătindu-i cu bani fără nicio valoare.Fănuș Neagu, Îngerul a strigat, 1968, pp. 131, 137. Gheorghe Jinga — țăran înstărit din Plătărăști, prieten bun cu Pavel Berechet. Fură argintăria prințului Șuțu în timpul războiului și apoi, după război, cumpără aur, considerându-l o investiție sigură, dar este jefuit de maiorul Ionescu, cu ajutorul foștilor consăteni Ion Mohreanu și Nae Caramet.