Blocada Africii a început în anul 1808, după ce Marea Britanie a interzis comerțul transatlantic cu sclavi, vasele britanice fiind primele care au avut interdicția să transporte sclavi. Royal Navy a mobilizat rapid așa numita Escadra Africii de Vest în apele teritoriale africane pentru punerea în aplicație a interdicției. Deși interdicția s-a aplicat inițial doar navelor britanice, Regatul Unit a negociat tratate cu alte țări pentru a oferi Royal Navy dreptul de a intercepta și de percheziționa navele lor pentru transporturile de sclavi. O excepție notabilă a fost SUA, care a refuzat o astfel de permisiune. În 1807, Legea pentru interzicerea importului de sclavi a abolit din punct de vedere tehnic comerțul intercontinental cu sclavi în Statele Unite, dar interdicția nu a fost aplicată cu severitate și multe dintre navele care au scăpat blocadei au avut ca destinație sudul Statelor Unite.
Din 1819, US Navy a făcut unele eforturi pentru prevenirea comerțului cu sclavi. Cea mai mare parte a acestui efort a constat din patrularea de-a lungul coastelor Americii și în mijlocul Atlanticului, acesta din urmă fiind în mare parte fără succes, din cauza dificultății de interceptare a navele în mijlocul oceanului. În cadrul Tratatului Webster–Ashburton din 1842, s-a convenit printre altele ca cele două țări să lucreze împreună la abolirea comerțului cu sclavi, care a fost considerat piraterie, și pentru continuarea blocadei din Africa. US Navy și-a continuat implicarea până în 1861, când a izbucnit Războiul Civil American. În anul următor, administrația președintelui Lincoln a acordat britanicilor autoritatea deplină pentru interceptarea navelor americane. Escadra Royal Navy a rămas în funcțiune până în anul 1870.
Implicarea Regatului Unit
În Legea pentru interzicerea comerțului cu sclavi, 1807 se declara: Comerțul cu sclavi din Africa, și toate modurile de implicare și tranzacționare în cumpărarea, vânzarea, schimbul sau transferul de sclavi, sau a persoanelor care urmează să fie vândute, transferate, utilizate sau tratate ca sclavi, practicat sau transportate de la, în, la, spre sau dinspre, parte a coastei sau țări africane, trebuie să fie, și acesta este astfel complet abolit, interzisă, și a fost declarat ilegal. În scopul punerii în aplicare această hotărâre, au fost deplasate două nave în dreptul litoralului african, misiunea lor principală a fost de a îi împiedica pe supușii britanici să facă negoț cu sclavi și, de asemenea,să împiedice comerțul cu sclavi al inamicilor britanicilor în timpul Războaielor Napoleoniene.
Diplomația Actul original din 1807 permitea navelor britanice doar să efectueze percheziții. Cu toate acestea, în 1810, în urma unor presiuni diplomatice considerabile, a fost semnată o convenție cu Portugalia pentru lărgirea mandatului Royal Navy.Christoper Lloyd, The Navy and the Slave Trade p. 62TNA ADM 2/1327 Standing Orders to Commanders-in-Chief 1815-1818 În 1815, Portugalia și-a întărit legislația anti-sclavie prin interzicerea oricărui comerț cu ființe umane la nord de ecuator, oferind Royal Navy o libertate de acțiune mult mai mare. Odată cu încheierea Războaielor Napoleoniene, Marea Britanie a semnat tratate pentru abolirea comerțului cu sclavi cu mai multe puteri. Tratatul cu Franța, care a abolit complet comerțul cu sclavi al negustorilor francezi în 1815, nu oferit britanicilor și dreptul de percheziționare a navelor franceze. Tratatul cu Spania a dus la abolirea comerțului cu sclavi la nord de Ecuator în 1818 și la sud de Ecuator în 1820.Bethell, L. "The Mixed Commissions for the Suppression of the Transatlantic Slave Trade in the Nineteenth Century". The Journal of African History, Vol. 7, No. 1 (1966) p. 79Reginald Coupland The British Anti-Slavery Movement pp. 151–60 În documentul final al Congresului de la Viena a fost inclus un articol prin care s-a solicitat eliminarea completă a comerțului cu sclavi de către toți semnatarii. În 1826, Brazilia a semnat un acord similar cu cel al Portugaliei, și-a încetat comerțul cu sclavi la nord de ecuator.
Eforturile britanice de abolire a comerțului cu sclavi au încercat să rămână în cadrul dreptului internațional al vremii. Negustorii de sclavi trebuiau să fie judecați în instanțele de judecată specializate. Cazurile navelor britanice au fost preluate de instanțele judecătorești ale Viceamiralității și cele ale statelor străine, care aveau tratate cu Regatul Unit, au fost preluate de Instanțele Comisiei Mixte. Comisia Multe instanțe au fost înființate în puncte-cheie de-a lungul coastei Africii și în insulele sale. Cu toate acestea, reticența cu care erau privite acțiunile britanice au redus capacitatea de lucru a instanțelor judecătorești. Uneori, reprezentanții străini au ajuns târziu sau deloc la sediul instanței. Ambasadorul brazilian, în ciuda faptului că instanța a fost deschisă încă din 1826, nu a ajuns decât în 1828, și a reluat de la zero toate cazurile judecate până la venirea lui la post. Shaikh, F ‘Judicial Diplomacy: British Officials and the Mixed Commission Courts’ in Slavery Diplomacy and Empire p. 44 În afară de greutățile create de colaborarea greoaie cu Instanțele Comisiei Mixte, mandatul flotei britanice pentru verificarea comerțului era lipsit de baza unor tratate clare între statele vizate, sau pe baza de tratate complicate și neclare. Acordurile internaționale au fost semnate cu mare reticență, și de aceea au fost foarte greu de pus în practică. Wilson, H. H, ‘Some Principal Aspects of British Efforts to Crush the African Slave Trade, 1807-1929’ The American Journal of International Law, Vol. 44, No. 3 (1950) p. 509-510
Pentru ca echipajul unei corăbii să fie condamnat pentru comerț cu sclavi, la bordul vasului trebuia să fie descoperiți sclavi atunci când britanicii percheziționau navele străine. Spre deosebire de prevederile legii britanice din 1807, în tratatele internaționale nu fusese prevăzută o clauză cu privire la echipamentul aflat la bordul vaselor cercetate. Aceasta însemna că, la verificările făcute de marinarii britanici erau descoperite echipamente pentru transportul sclavilor, dar nu și sclavi, nu putea fi luată nicio măsură legală. Această eroare majoră a redus mult eficiența controalelor efectuate de britanici, a dus la unele abuzuri ale ofițerilor britanici și a impus în următoarele decenii actualizarea tratatelor. În 1839, guvernul britanic, în condițiile progreselor slabe în lupta împotriva comerțului cu sclavi, a trecut vasele portugheze sub jurisdicția Londrei, iar în 1845 a procedat la fel și cu vasele braziliene. Trecerea unor vase străine sub jurisdicția legii britanice mai strice și cu pedepse mai aspre pentru comerțul cu sclavi a fost un act fără precedent.
Cu toate acestea, unele țări, precum Statele Unite, au rezistat constrângerilor britanice. SUA pretindea că susține cu tărie libertatea comerțului pe mare și, în mai multe rânduri, a refuzat să permită echipajelor Royal Navy dreptul de inspecție. S-a ajuns în situația ca anumiți negustori de sclavi să arboreze steaguri false ale SUA pentru a evita să fie inspecțiile. Acest lucru a provocat mai multe incidente diplomatice, când ofițerii britanici au urcat la bordul unor nave care abordau drapelul american. În Congresul SUA s-a manifestat o opoziție puternică la acțiunile britanicilor. John Forsyth a declarat în 1841 că „insistența” vaselor britanice era „nejustificată”, „distructivă pentru interese particulare” și „[ar] disruge în mod mod inevitabil armonia dintre cele două țări.” Seizure of American Vessels- Slave Trade in Eltis, D. Abolition of the Slave Trade: Suppression <url: http://abolition.nypl.org/content/docs/text/seizure_american_vessels.pdf> În 1842 s-a produs un dezgheț în relațiile diplomatice dintre cele două guverne și SUA a permis de controlarea vaselor americane, dar doar în prezența unui ofițer american. Parliamentary Papers, 1844, Vol. L "Instructions for the guidance of Her Majesty's naval officers employed in the suppression of the slave trade", pp. 12–13
Portugalia a încetat complet comerțul cu sclavi în 1836 și în același deceniu și Spania a încetat această activitate. Cuba a rămas însă o destinație importantă pentru negustorii de sclavi. Brazilia a continuat să sfideze acțiunile britanice. Comerțul brazilian cu sclavi a încetat doar în 1852, când Palmerston a decis să folosească forța, conform doctrinei Pax Britannica.
Escadra Africii de Vest
După promulgarea legii din 1807, britanicii au fost trimis două corăbii în largul coastelor africane, unde patrulau pentru împiedicarea comerțului cu sclavi.
În 1818, efectivele escadrei au crescut la șase corăbii, iar în 1819 au fost stabilite baza de acțiune din portul Freetown și baza de aprovizionare din Insulele Ascension. În 1832, baza de aprovizionare a fost mutată la Cape Town.
Efectivele au fost sporite și, la mijlocul secolului al XIX-lea, erau în jur de 25 de nave , cu 2.000 de marinari britanici și încă 1.000 de marinari africani.The Royal Navy and the Battle to End Slavery Huw Lewis-Jones, BBC History Între 1808 și 1860, Escadra Africii de Vest a capturat 1.600 de vase pentru transportul sclavilor și a eliberat aproximativ 150.000 de africani. Sfârșitul comerțului cu sclavi
În ciuda eforturilor Marii Britanii pentru suprimarea comerțului cu sclavi prin mijloace diplomatice, acesta a continuat să existe. Opinia publică a început să se întoarcă împotriva eforturilor antisclavagiste din cauza lor costuri uriașe, a repercusiunilor diplomatice provocate și a pagubelor cauzate comerțului în general.Richard Huzzey, Freedom Burning p. 116 În Camera Comunelor s-a născut o mișcare a celor care se opuneau folosirii constrângerilor la adresa altor națiuni și a folosirii îndelungate a forței militare de către guvernul britanic împotriva negustorilor de sclavi. Opozanții impunerii de constrângeri au fost un grup mixt de activiști pentru comerțul liber și avocați antisclavagiști, care au considerat că singura modalitate prin care se putea pune capăt comerțului cu sclavi era stabilirea unor relații comerciale legale cu statele africane. Liderul lor, Thomas Fowell Buxton, a susținut o reînnoire a eforturilor navale până în momentul în care putea fi început un comerț legal. În 1839 el a publicat Comerțul cu sclavi africani și remediul acestuia, care conținea o critică cuprinzătoare a eforturilor britanice de până atunci. Lucrarea a avut o mare influență în acele timpuri și i-a asigura lui Buxton un rol important în planificarea expediției de pe fluviul Niger din 1841, în timpul căreia s-a încercat să se fondeze posturi comerciale de-al lungul fluviului, ca o alternativă la comerțul cu sclavi. Deși planul oferea o soluție pe termen lung la comerțul cu sclavi, expediția s-a încheiat cu un eșec, mulți dintre europenii care au participat la călătorie îmbolnăvindu-se. În 1845, Buxton a murit fără ca să își fi văzut visul împlinit.
Din 1845, grupul care se opunea constrângerilor a devenit mai radical și tot mai nepreocupat de soarta africanilor. Din această „nouă generație” de opozanți nu au mai făcut parte și aboliționiștii. Apărătorii politicii de liber schimb precum William Hutt s-au opus cu vehemență acțiunilor navale argumentând că , în cazul comerțului cu sclavi, acesta va dispărea în mod natural, iar amestecul britanic este nejustificat. Influența lor a fost atât de mare încât a fost introdusă o moțiune în Camera Comunelor pentru încetarea acțiunilor navale, care a pus în primejdie acțiunile Escadrei Africii de Vest și cariera politică a premierului John Russell, care a amenințat că își depune demisia în cazul în care moțiunea trecea la vot.Reginald Coupland, Anti-Slavery Movement p. 182