thumb|right|Clădirea Berlaymont Președintele Comisiei Europene este șeful Comisiei Europene, care reprezintă puterea executivă a Uniunii Europene. Președintele Comisiei conduce un cabinet de comisari, răspunzător în mod colectiv față de Parlamentul European, care este ales direct de către cetățenii UE. Președintele este împuternicit să aloce portofoliile, să remanieze sau să demită comisarii dacă este necesar.
Președintele Comisiei reprezintă Uniunea Europeană în străinătate, împreună cu Președintele Consiliului European și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate.
Postul a fost înființat în 1958. Fiecare nou președinte este numit de Consiliul European și ales în mod oficial de Parlamentul European, pentru un mandat de cinci ani. Actuala președintă este Ursula von der Leyen, care a preluat funcția la 1 decembrie 2019. Este membră a Partidului Popular European (PPE). Ursula von der Leyen este al 13-lea președinte, iar primul ei vicepreședinte este Frans Timmermans.
Istoric În 1957 Comisia Comunității Economice Europene a fost înființată prin Tratatul de la Roma pe modelul Înaltei Autorități a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului. Primul președinte al comisiei a fost Walter Hallstein (CDU), care a început consolidarea legislației europene, astfel încât să aibă impact asupra legislațiilor naționale. Inițial guvernele naționale au dat puțină atenție administrației europene. Cu ajutorul Curții Europene de Justiție, Comisia a început să fie luată în serios.
În 1965 Hallstein a prezentat propunerile sale pentru politica agricolă comună, care ar oferi Comunității resurse financiare proprii, acordând mai multă putere Comisiei și Parlamentului și eliminând puterea de veto asupra agriculturii în Consiliu. Aceste propuneri au condus la o reacție imediată din partea Franței. Hallstein știa că propunerile vor fi controversate și și-a luat personal sarcina de a le redacta neutralizând comisarul european pentru agricultură. Totuși, el a obținut sprijinul Parlamentului prin propunerile sale de a-și spori puterile și, de asemenea, și-a prezentat politica Parlamentului cu o săptămână înainte de a o prezenta Consiliului. Hallstein urmărea să demonstreze cum credea că ar trebui să fie condusă Comunitatea, în speranța de a genera un val de pro-europeanism suficient de mare pentru a depăși obiecțiile statelor membre. În urma succeselor repurtate, Hallstein a rămas încrezător în propunerile sale.
1967–85 Munca lui Hallstein a lăsat poziția Comisiei ca o putere substanțială. Președinții au fost implicați în proiectele politice majore din anii 1970, cum ar fi Uniunea Monetară Europeană. În 1970 președintele Jean Rey a asigurat resursele financiare proprii ale Comunității, iar în 1977 președintele Roy Jenkins a devenit primul președinte al Comisiei care a participat la un summit G7 în numele Comunității.
Cu toate acestea, din cauza unor probleme cum ar fi criza petrolului din 1973 și criza energetică din 1979, dificultățile economice au redus prioritatea integrării europene, timp în care numai președintele a încercat să mențină ideea în viață. Statele membre au creat Consiliul European pentru a discuta problemele de actualitate, dar Consiliul nu a reușit să urmărească proiectele majore, cum ar fi politica agricolă comună. Comunitatea a intrat într-o perioadă de "euroscleroză", din cauza dificultăților economice și a dezacordurilor privind bugetul comunitar, iar în timpul Comisiei Thorn, președintele nu și-a putut exercita influența într-o măsură semnificativă.
Prezidențialism. Comisia Delors
Comisia a început să se recupereze în cadrul Comisiei președintelui Jacques Delors. El este considerat cel mai de succes președinte, fiind creditat că a dat comunității un sentiment de direcție și dinamism. Internațional Herald Tribune a comentat munca lui Delors la sfârșitul celui de-al doilea mandat din 1992: "Dl. Delors a salvat Comunitatea Europeană de criză. A venit atunci când europesimismul era cel mai puternic. Deși era un necunoscut(în afara Franței) ministru de finanțe și fost deputat european, el a adus o nouă viață și speranță în Comunitatea Europeană și în Comisia descurajată de la Bruxelles. În primul său mandat, din 1985 până în 1988, a adunat Europa în jurul ideii de pieță unică și, atunci când a obținut al doilea mandat a început să îndemne europenii spre obiectivele mult mai ambițioase ale uniunii economice, monetare și politice".
Dar Delors nu numai că a revigorat Comunitatea, el a dat un semnal pentru schimbarea funcției de președinte. Înainte de a ajunge la putere, președintele Comisiei reprezenta o poziție de "primul între egali"; când a părăsit funcția, el era liderul necontestat al comunității. Mandatul său a produs o președinție puternică și o comisie puternică, pe măsură ce președintele a devenit mai important. În urma tratatelor, această schimbare a fost cimentată, președintele fiind controlat în ceea ce privește alocarea portofoliilor și posibilitatea de a forța demisia comisarilor. Când președintele Romano Prodi a preluat mandatul cu noile puteri ale Tratatului de la Amsterdam, el a fost numit de către presă drept primul prim-ministru al Europei. Activitatea președintelui Delors a mărit puterile Parlamentului, care la rândul lui l-a sprijinit. Comisiile ulterioare nu au beneficiat de același sprijin, iar în 1999, Parlamentul European și-a folosit puterile pentru a forța Comisia Santer să demisioneze.
Controlul parlamentar
Din punct de vedere istoric, Consiliul numea președintele Comisiei și întregul organism, în unanimitate, fără intervenția Parlamentului. Prin Tratatul privind Uniunea Europeană din 1993, Parlamentul European a devenit un organism ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, și a câștigat dreptul de a fi "consultat" cu privire la numirea președintelui și la dreptul de veto asupra întregii Comisii. Parlamentul a decis să interpreteze dreptul său de consultare ca pe o putere de veto a președintelui, pe care Consiliul a acceptat-o fără echivoc. Tratatul de la Nisa a schimbat votul Consiliului de la alegerea unanimă la un vot care necesită doar o majoritate. Aceasta a însemnat că ponderea Parlamentului în acest proces a crescut, rezultând un sistem cvasi-parlamentar în care un grup ar putea forma "guvernul". Acest lucru a devenit evident atunci când, în 2004, au fost nominalizați câțiva candidați, iar voturile de centru-dreapta au câștigat în fața grupurilor de stânga din Franța și Germania. José Manuel Barroso, ales în acel an președinte al Comisiei, a fost apoi obligat să se abțină de la alegerea comisarilor, din cauza amenințării Parlamentului că nu va aproba componența Comisiei sale.
Numire
Articolul 17 din Tratatul privind Uniunea Europeană, modificat prin Tratatul de la Lisabona, stabilește procedura de numire a președintelui și a echipei sale. Consiliul European votează cu majoritate calificată pentru un candidat la funcția de președinte, ținând cont de ultimele alegeri europene. Această propunere este apoi prezentată Parlamentului, care trebuie să aprobe sau să respingă numirea.
Dacă o majoritate absolută a deputaților europeni îl susțin pe candidat, el/ea este ales. Apoi, președintele, împreună cu Consiliul, înaintează echipa sa Parlamentului pentru a fi examinată. În mod normal, Parlamentul insistă ca fiecare dintre aceștia să se prezinte în fața comisiei parlamentare, care corespunde potențialului lor portofoliu, pentru o audiere publică. Parlamentul votează apoi Comisia în ansamblu; dacă este aprobată, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, numește președintele și echipa sa în funcție.Article 17 of the Treaty on European Union (Lisbon amended), (PDF) Eur-Lex
Criterii + Numărul de președinți pe stat membru 3 2 2 2 1 1 1 1
Candidatul ales de Consiliu a fost deseori un politician important la nivel național, dar aceasta nu este un criteriu oficial. Alegerea președintelui trebuie să țină seama de rezultatul ultimelor alegeri parlamentare (adică candidatul susținut în special de partidul politic european victorios sau, cel puțin, de cineva din acea familie politică). Această prevedere nu a fost în vigoare în momentul nominalizării în 2004, dar Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta, care a câștigat alegerile, a exercitat presiuni pentru un candidat din propriile sale rânduri. În final, a fost ales candidatul PPE, José Manuel Barroso.
Alte criterii considerate a influența alegerea Consiliului includ: partea Europei de unde provine candidatul, influența politică a candidatului, limba, competența în limba franceză considerată necesară de către Franța și gradul de integrare, dacă statul lor este membru al zonei euro și al Acordului Schengen.
Există o presupunere conform căreia un președinte dintr-un stat mare este urmat de un președinte dintr-un stat mic, iar unul din stânga politică va fi urmat de unul din dreapta politică: Roy Jenkins (britanic socialist) a fost urmat de Gaston Thorn (liberal luxemburghez), Jacques Delors (socialist francez), Jacques Santer (creștin-democrat luxemburghez), Romano Prodi (creștin democrat de stânga italian) și Jose Barroso (creștin-democrat portughez). Cu toate acestea, în ciuda acestor presupuneri, acești președinți au fost de obicei aleși în timpul luptelor politice și al alianțelor. Delors a fost ales în urma unui dezacord franco-britanic față de Claude Cheysson, Santer fiind un compromis după ce Marea Britanie l-a acuzat pe Jean-Luc Dehaene, iar Prodi a fost susținut de o coaliție a 13 state împotriva preferinței franco-germane pentru Guy Verhofstadt.
Alegeri În februarie 2008, președintele Barroso a recunoscut că, în ciuda faptului că președintele avea în mod teoretic tot atât de multă legitimitate ca șefii de guverne, în practică nu era cazul. Prezența scăzută a alegătorilor creează o problemă pentru legitimitatea președintelui, iar analiștii susțin că dacă cetățenii ar vota pentru o listă de candidați pentru postul de președinte, prezența la vot se va dovedi mult mai mare decât în anii precedenți.
În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European trebuie să țină seama de rezultatele ultimelor alegeri europene și, în plus, Parlamentul alege, mai degrabă decât să aprobe pur și simplu, candidatul propus de Consiliu. Acest lucru a fost parțial pus în practică în 2004 când Consiliul European a selectat un candidat din partea partidului politic care a obținut o pluralitate de voturi în alegerile din acel an.
Au existat planuri de consolidare a partidelor politice europene pentru ca acestea să-și propună candidați pentru viitoarele alegeri. Partidul Liberal Democrat și Reformator a indicat, la congresul său din octombrie 2007, intenția de a transmite un candidat în cadrul unei campanii comune, dar nu a reușit să facă acest lucru. Partidul Popular European l-a selectat pe Barroso drept candidat și, ca cel mai mare partid, candidatura lui Barroso a fost reînnoită.
Spitzenkandidat
Procesul Spitzenkandidat (cuvântul german pentru "Candidat cap de listă") este metoda prin care fiecare grup politic major din Parlament desemnează câte un candidat pentru postul de președintele al Comisiei Europene înainte de alegerile europene. Deși procedura Spitzenkandidat nu este menționată în Tratatul UE, ea s-a bazat pe un acord între liderii UE din Consiliul European, Parlamentul European și partidele politice europene privind interpretarea textului tratatelor. Procedura Spitzenkandidat conferă președinția Comisiei candidatului cap de listă din partidul politic european care a câștigat cele mai multe locuri în Parlamentul European. Acest sistem a fost utilizat pentru prima dată în 2014, pentru alegerea actualului președinte al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker.