Ferentari (pronunție: [fe.renˈtarʲ]) este un cartier situat în sectorul 5 al Bucureștiului, ce se învecinează la est cu Cartierul Giurgiului și Cartierul Autobuzul iar la vest cu cartierul Rahova.
Cartierul Ferentari este constituit de-a lungul Căii Ferentarilor respectiv a Prelungirii Ferentari, în extremitatea estică a sectorului 5 a Municipiului București. Se întinde de la intersecția acestei artere cu Șoseaua Sălaj și până la ultimele case înspre sud. La est este delimitat de fosta cale ferată București Filaret – Giurgiu inaugurată în octombrie 1869. La vest și nord-vest se întinde până la Șoseaua Sălaj.
Regiunea are o reputație negativă, fiind considerată de DailyMail unul dintre cele mai nesigure locuri în care să mergi în vacanță.From Bulgaria to New Jersey, infographic reveals the 10 WORST destinations in the world for a holiday Printre criterii se pot enumera: numărul actelor de violență, de furt, de mașini furate, insalubritatea etc.
Este mai mult decât discutabil dacă această reputație corespunde realității. Conform statisticilor oficiale ale Poliției Române, în 2012 Sectorul 5 al Bucureștiului era pe ultimul loc la numărul infracțiunilor din Municipiul București (comparativ cu celelalte sectoare), fiind în acel an cea mai sigură zonă din București, conform acestor statistici.
Istoric În sec. al XIX-lea, în sud, teritoriul Bucureștilor, considerat cu periferia sa mai mult agricolă, se întindea dincolo de linia de centură și zona în discuție, administrativ, nu ținea de oraș. De aceea nu era cuprinsă nici în planul Borroczyn din 1854. Harta topografică Satmari din 1864 o reprezintă însă clar: se întindea de la centură pe 1–2 km către sud și către est și foarte puțin către nord și vest. Dincolo de linia de centură se găsesc mai multe străzi care definesc marginile teritoriului orașului: Sebastian – Ferentari - Șerban Vodă, Șoseaua Olteniței. Zona periferică a Bucureștilor din acea vreme avea un caracter exclusiv agricol (mai ales podgorii și livezi). Structura spațiului geografic respectiv se caracteriza printr-o rețea de drumuri mari, reprezentate pe hartă, de poteci neindicate și de gospodării, crame și conace în lungul drumurilor sau risipite neregulat înăuntrul viilor. Era o structură împrăștiată, corespunzătoare unei funcțiuni agricole, dar și semiindustriale (fabricarea vinurilor și rachiurilor în general, conservarea fructelor). Desigur că, prin structură, peisaj și funcțiuni, periferia nu putea fi considerată oraș. Astfel, din studiul hărților, putem observa că în 1871 zona ocupată azi de cartier era ocupată de terenuri agricole cu foarte puține case înspre Calea Craiovei. Calea Ferentarilor începea de la intersecția cu Calea Craiovei unde se afla Bariera Craiovei. Pe un plan din 1911 și o hartă din 1914 se poate observa un proces de densificare a zonei și apariția de noi străzi cum ar fi Str. Veseliei. Pe hărțile din 1926 respectiv 1930 se pot observa clar limitele administrative ale Bucureștiului, în zona studiată aceasta fiind reprezentată de Strada Bachus. Trebuie menționat faptul că foarte puține hărți ale Bucureștiului din acei ani ofereau informații și din afara limitelor administrative ale orașului și în consecință lipsa informațiilor în afara acestor limite nu trebuie asimilată cu ideea că acolo nu ar fi existat nici un fel de așezare; în realitate, procesul de extindere a cartierului era în curs și în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei din zonă care atrăgea o numeroasă forță de muncă. Perimetrul orașului închis între șoselele de centură de la jumătatea secolului al XIX-lea a fost ultimul care încerca, fără succes, definitivarea administrativă a orașului propriu-zis (zona exterioară, rurală, putând fi asimilată cu o regiune suburbană). De atunci au mai fost căutate și alte sisteme de definitivare administrativă a orașului dar care nu aveau nici o legătură cu întinderea reală a vetrei orașului și nici cu vreun accident de teren, vatra clădită întinzându-se tentacular dincolo de limitele fixate. Totuși, după 1920, perimetrul fixat a încercat să se raporteze la repere existente, incluzând vetrele de sat înglobate deja fizic orașului printre care și comuna suburbană Șerban Vodă din care făcea parte și cartierul Ferentari la acea dată. La 1 aprilie 1914 a fost înființată Comuna Șerban Vodă ce avea în componență două sate: Belu și Progresu. Acestea făcuseră parte începând cu anul 1908 din comuna Jilava când aceasta a fost inclusă în plasa Vidra a Județului Ilfov. În 1948 s-a hotărât, ca limită posibilă a întinderii vetrei orașului, linia forturilor, înăuntrul acesteia putându-se schița ușor, dar mereu mobil, limitele suprafeței clădite fără întreruperi din vatra orașului, față de vetrele și moșiile comunelor suburbane.
În prezent, cartierul Ferentari se află pe teritoriul administrativ al sectorului 5 al Municipiului București. Din 1929 (anul când s-a realizat prima zonare a capitalei în 4 sectoare) până în 1948 cartierul Ferentari a făcut parte atât din sectorul III (albastru) cât și din comuna suburbană Șerban Vodă. Prima modficare a organizării din 1929 a fost realizată în 1948, Capitala fiind reorganizată în „regiuni” urbane și suburbane. Acestea se suprapuneau aproximativ fostelor sectoare, în cadrul lor fiind delimitate 38 circumscripții. În acel moment parte din cartierul Ferentari aparținea raionului suburban Șerban Vodă, parte raionului urban III (albastru). Prin organizarea administrativ-teritorială din 1950, Capitala a fost reorganizată în 8 raioane cu sensul de sectoare delimitate pe principiul sectoarelor de cerc cu vârful în zona centrală și baza în cartierele periferice. Cartierul Ferentari a fost inclus în totalitate în Raionul V.I. Lenin. Această organizare a fost menținută până în 1968 când cele 8 raioane au fost înlocuite cu 8 sectoare administrative delimitate după aceleași principii. Cartierul Ferentari se va afla începând din acest an în sectorul 5 chiar și după 1979 când a avut loc o nouă reorganizare administrativ-teritorială ce a însemnat în principal reducerea numărului de sectoare de la opt la șase.
Originea numelui Numele cartierului vine de la numele arterei principale a acestuia: Calea Ferentarilor ce poate fi identificată deja pe harta topografică Satmari din 1864, la capătul ei dinspre Calea Craiovei (Calea Rahovei din 1877). În prezent sunt mai multe teorii care încearcă explicarea originii numelui său: una din aceste teorii susține că e posibil ca numele de Calea Ferentarilor să fi apărut în cinstea soldaților olteni ai Domnitorului Alexandru Ioan Cuza – ferentarii – care ar fi fost împroprietăriți cu pământ ca răsplată pentru vitejia pe care au arătat-o; o altă teorie privitoare la numele cartierului, susținută de unii istorici, e legată tot de niște ferentari, din oastea lui Mihai Viteazu de data aceasta, care ar fi avut câmpul de exerciții prin această zonă; o a treia teorie se referă la originea latină a numelui: latinescul “Flocium” – soldat din infanteria ușoară a legiunilor romane.Poveștile cartierelor bucureștene: Balta Albă - o gropă cu var, Ferentariul - cel mai rafinat nume, iar Cartierul Rahova - refugiul oamenilor cu handicap
Descrierea cartierului
Observații făcute pe plan. În interiorul poligonului ce definește limitele cartierului studiat se dezvoltă rețeaua de străzi ce închide în ea ochiuri neregulate de mărimi variabile. Această rețea prezintă o formă mai alungită pe direcția nord-sud dar tinde să păstreze aproximativ aceeași densitate construită cu puține excepții. Există o oarecare tendință de rărire înspre zona industrială dezvoltată de-a lungul căii ferate, la est de Calea Ferentarilor și, evident, înspre sud, la marginea cartierului și a orașului. Modul de conformare a rețelei de străzi indică cu destulă claritate felul în care a luat naștere cartierul: parcelări succesive ale terenurilor existente într-un timp relativ scurt. Astfel, pe harta Bucureștiului din 1914 apar deja străzile principale ale cartierului: Calea Ferentari, Str. Măgurele, Str. Veseliei, Str. Bachus și linia de tren ce se definește clar ca o limită între cartiere. Pe harta Bucureștiului din 1926 se observă deja fenomenul de densificare în curs iar pe o hartă din 1930 se poate observa deja formarea aproape definitivă a rețelei de străzi, în forma cunoscută chiar și în prezent, cu mențiunea că Str. Bachus reprezenta limita administrativă între sectorul III albastru și Comuna Șerban Vodă. Se pot observa ochiurile de teren rămase libere; acestea au fost ocupate mai târziu fie prin parcelări particulare fie prin intervenții ale statului în timpul regimului de factură comunistă. Suprafețele parcelelor sunt în general mici spre medii fără a se deosebi însă de dimensiunea parcelelor din alte cartiere ale Bucureștiului. Dimensiunea lor se explică prin faptul că marea lor majoritate au fost create în vederea speculei și subliniază resursele financiare relativ limitate ale celor care s-au așezat în aceste locuri precum și faptul că, încă de la început, locuitorii acestui cartier au avut preocupări de natură urbană, implicarea lor în activități agricole fiind aproape nulă.
Observații făcute pe teren. Cercetarea directă a cartierului va aduce completarea – pe cât e posibil – a celor date de plan. Pentru a străbate cartierul în lung, dinspre cartierul Rahova spre Zețari, e nevoie de circa 40 minute iar pe direcție transversală de doar aproximativ 20 minute. Privit de la înălțime, de la unul din etajele superioare ale puținelor blocuri înalte, cartierul ni se înfățișează ca o aglomerare de case tipice Bucureștiului de periferie interbelic, unele cu anumite pretenții estetice, într-o mare de verdeață. Printre ele se pot zări clădiri mai semețe, vile construite în perioada interbelică și clădiri, uneori ieșite din scara locului și cu aspect neatrăgător, construite după 1990. Plimbându-ne prin cartier putem identifica și defini mai multe zone care corespund diferitelor etape de dezvoltare ale sale: în general predomină structura tipică de cartier periferic bucureștean dezvoltat în principal în perioada dintre cele două războaie mondiale cu case mici, așezate pe una din laturile proprietății, cu curți năpădite de verdeață și din care bolta de viță de vie este aproape nelipsită. Apoi, în structura acestui țesut se pot identifica construcțiile noi edificate în perioada de după cel de-al doilea război mondial, pe terenurile ce erau încă libere în acele momente. Dintre acestea sunt de remarcat blocurile construite între 1945 și 1947 ca locuințe pentru salariații adiministrației P.T.T. pe baza unui proiect făcut dinainte de cel de-al II-lea război mondial , locuințe ieftine în care s-au remarcat căutările moderniste cu caracter experimental: acesta este un cartier format din blocuri bară cu circa 600 apartamente, așezate după axa heliotermă, cu numeroase facilități pentru locuitorii săi și cei din împrejurimi. Este de remarcat că, acest cartier, este prima investiție majoră a regimului de factură comunistă instaurat după cel de-al război mondial.