miniatura|„Un act de modificare a legilor în vigoare privind reglementarea importului de porumb.”Legile cerealelor (Corn Laws) au fost un sistem de taxe vamale și restricții comerciale aplicate importurilor de alimente și cereale care a funcționat în Regatul Unit între anii 1815 și 1846. Aceste legi au fost concepute pentru păstrarea la un nivel ridicat al prețurilor produselor alimentare și favorizarea producătorilor naționali, ele reprezentând un exemplu de mercantilism. Legile cerealelor impuneau texte de import mari, care făceau ca importurile de cereale să fie prea scumpe, chiar și atunci când stocurile naționale erau la un nivel foarte scăzut.
Legile cerealelor maximizau profiturile și puterea politică a celor din clasa moșierilor. Aceste legi au provocat creșterea prețurilor la alimente și costul vieții pentru oamenii de rând din Regatul Unit și a împiedicat creșterea altor sectoare economice britanice, prin reducerea puterii de cumpărare a maselor.
Aceste legi au devenit o țintă de luptă pentru grupurile urbane de opoziție, care aveau mult mai puțină influență politică decât proprietarii de pământ. Primii doi ani ai Marei foamete irlandeze din 1845–1852 au pus acut problema liberalizării importurilor. Premierul conservator Sir Robert Peel a reușit să abroge Legile cerealelor cu ajutorul politicienilor Whigs din Parlament, înfrângând opoziția din partea celor mai mulți membri ai propriului partid.
Istoricii economici consideră că abrogarea Legilor cerealelor ca o schimbare decisivă spre comerțului liber în Marea Britanie, cauză pentru care luptat nou înființata publicație Economist.
Originile Cerealele, care erau nu doar o sursă de hrană, dar și o marfă importantă, au fost subiectul unor dezbateri îndelungate și reglementări guvernamentale – cei din dinastia Tudor au emis legi împotriva speculei cu cereale, iar cei din dinastia Stuart au introdus controlul operațiunilor de import-export.K Sutherland ed., Wealth of Nations (Oxford 2008) p. 535 and p. 552 Importurile au fost reglementate încă din anul 1670;K Sutherland ed., Wealth of Nations (Oxford 2008) p. 543 iar, în 1689, exportatorii au primit subvenții pentru exportul de secară, malț și grâu (toate fiind clasificate ca „cereale” în acele timpuri, importul acestor mărfuri fiind). În 1773, Legea Britanică a Cerealelor (13 Geo. III, c. 43) a eliminat controlul elisabetan asupra speculațiilor cu cereale, dar a interzis în același timp exporturile și a permis importul atunci când prețul depășea 48 șilingi pe bushel (36,36 l) (acest aranjament fiind un compromis între interesele producătorilor și consumatorilor).K Sutherland ed., Wealth of Nations (Oxford 2008) p. 543 Chestiunea a rămas una disputată în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, K Sutherland ed., Wealth of Nations (Oxford 2008) p. 554-5 pentru ca în 1791 și 1804 să fie emise amendamente la legea din 1773, care favorizau producătorii.
În 1813, Comitetul Camerei Comunelor a recomandat excluderea cerealelor cultivate în străinătate până în momentul în care prețul cerealelor cultivate în regat creștea la 80 șilingi (4£ - echivalentul a 240 £ în 2016) pe quarter (8 bushel, 282 litri) – adică echivalentul în zilele noastre a aproximativ 1.102 £ pe tona de grâu. Economistul politic Thomas Malthus considera că acesta este un preț corect și că pentru Marea Britanie ar fi fost periculos să se bazeze pe importurile de cereale, deoarece importurile la prețuri reduse ar fi redus veniturile lucrătorilor agricoli, iar producătorii industriali ar fi fost în pierdere la rândul lor datorită scăderii puterii de cumpărare a moșierilor și fermierilor mici.Woodward, p. 61.
Odată pacea care a urmat încheierii războaielor napoleoniene din 1815, prețul cerealelor a scăzut, iar guvernul Tory condus de Lord Liverpool a emis Legea cerealelor din 1815, prin care prețul pâinii era menținut la niveluri ridicate. Ca urmare, în Londra au izbucnit revolte violente.Hirst, p. 15.
În 1816, cunoscut ca „Anul fără vară” (fenomen cauzat de erupția vulcanului de pe Mount Tambora de pe 10 aprilie 1815 din Indonezia, la care s-au adăugat efectele altor patru erupții precedente) a provocat foametea prin reducerea dramatică a recoltelor. Prăbușirea condițiilor de trai și criza alimentară au dus la revolte. Dar prețul maxim de 80 de șilingi pe quarter (~1,1 l) pentru cerealele interne a fost atât de ridicat, încât între 1815 și 1848 nu a fost atins niciodată. David Ricardo a apărat în această perioadă comețul liber, care ar fi permis regatului să își folosească capitalul, iar populației i-ar fi deschis posibilități noi în schimburi avantajoase.
Opoziția
În 1820, „Petiția Comercianților” scrisă de Thomas Tooke a fost depusă în Camera Comunelor. Petiția cerea instituirea comerțului liber și eliminarea tarifelor protecționiste. Primul ministru, Lord Liverpool, care a pretins în mod fals că este în favoarea comerțului liber, a blocat petiția. El a argumentat fățarnic că restricțiile prea complicate împiedică anularea legilor protecționiste. El a adăugat că dominația economică britanică a crescut în ciuda, nu datorită sistemului protecționist.Hirst, p. 16. În 1821, președintele Comisiei de Comerț, William Huskisson, a redactat un raport al Comitetului Camerei Comunelor prin care recomanda reîntoarcerea la comerțul „practic liber” din perioada de până în 1815.Schonhardt-Bailey, p. 9.
Legea importurilor din 1822 a stabilit că cerealele pot fi importate doar când prețul din producția internă crește la 80 șilingi (4 £) pe quarter, dar importul trebuie interzis când prețul scade sub 70 șilingi pe quarter. După aprobarea acestei legi, prețul cerealelor nu a mai crescut la 80 de șilingi până în 1828. În 1827, marii cultivatori au respins propunerile lui Huskisson pentru prețuri ajustabile și, anul următor, Huskisson și noul premier, Ducele de Wellington, au conceput un nou sistem de prețuri ajustabile pentru Legea Importului de Cereale din 1828. Prin această lege, când prețul cerealelor interne era de 52 șilingi (2 £ 60 penny) pe quarter sau mai puțin, taxele de import aveau să fie de 1 £ 73 penny, iar când prețul creștea la 3£ 65p, taxele trebuia să scadă la 1 șiling.Schonhardt-Bailey, p. 10.
Guvernele Whig, care au fost la putere în cea mai mare parte între anii 1830 – 1841, au decis să nu abroge Legile cerealelor. Cu toate acestea, parlamentarul Whig liberal Charles Pelham Villiers a propus o moțiune pentru abrogare Camerei Comunelor în fiecare an din 1837 până în 1845. în 1842 majoritatea împotriva abrogării a fost de 303; până în 1845 aceasta căzuse până la 132. Deși votase împotriva abrogării legii până în 1845, Robert Peel a votat în favoarea ei în 1846. În 1853, când Villiers a fost numit consilier privat, The Times afirma că „domnul Charles Villiers a fost cel care a creat practic mișcarea de liber schimb”.
În 1838, Villiers a vorbit la o adunare a 5.000 „bărbați ai clasei muncitoare” în Manchester. În 1840, Comitetul pentru Taxele de Import condus de Villiers a publicat o „carte albastră” în care sunt examinate efectele Legii Cerealelor. Zeci de mii de copii au fost tipărite sub formă de broșură de către Liga Împotriva Legii Cerealelor, care fusese fondată în 1838. Acest document a fost citat în cele mai importante ziare, a fost tipărit în America și publicat în formă prescurtată în The Spectator.
După alegerile generale din Regatul Unit din 1841, Robert Peel a devenit prim-ministru, iar Richard Cobden, un susținător important al comerțului liber, a fost ales pentru prima oară în Parlament. Peel studiase lucrările lui Adam Smith, David Hume și David Ricardo și declarase în 1839: „Am citit tot ceea ce a fost scris de cele mai serioase autorități în domeniul economiei politice cu privire la subiectul chiriei, salariilor, taxelor și impozitării”.Semmel, p. 143. Cu toate aceste, el a votat împotriva abrogării Legii Cerealelor în fiecare an din 1837 până în 1845. În 1842, ca răspuns la cartea albastră publicată de comitetul lui Villiers, Peel a oferit modificat tabelele prețurilor ajustabile. În 1842, colegul conservator al lui Peel, Monckton Milnes a afirmat în momentul în care premierul aproba aceste reduceri, că Villiers era „Robinson Crusoe stând singuratic pe stânca abrogării Legii Cerealelor”.
Istoricul Asa Briggs a apreciat că Liga Împotriva Legii Cerealelor a fost o cruciadă morală, vastă, a clasei de mijloc din întreaga țară cu o viziune utopică. Unul dintre cei mai importanți apărători ai Ligii, Richard Cobden, a promis că abrogarea avea să rezolve simultan patru mari probleme:
În primul rând, ar garanta prosperitatea producătorului, oferindu-i debușeuri pentru produsele sale. În al doilea rând, ar ușura problema stării Angliei prin ieftinirea prețului alimentelor și asigurarea unui loc de muncă mai reglementat. În al treilea rând, ar contribui la creșterea eficienței agriculturii engleze prin stimularea cererii pentru produsele sale în zonele urbane și industriale. În al patrulea rând, ar introduce prin intermediul comerțului internațional reciproc avantajos o nouă eră a prieteniei și păcii internaționale. Singura barieră în calea acestor patru soluții benefice a fost propriul interes ignorant al moșierilor, „oligarhia de impozitare a pâinii, lipsită de principii, haină, lacomă și jefuitoare”.Asa Briggs, The Making of Modern England 1783–1867: The Age of Improvement (1959) p 314
Marii proprietari funciari au pretins că industriașii precum Cobden doreau să ieftinească alimentele pentru ca să reducă salariile și să își crească profiturile, această opinie fiind împărtășită și de chartiști. Karl Marx Karl Marx, Capitalul, vol. I, cap VIII https://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c08.htm avea să scrie: „Ei porniseră campania pentru abrogarea Legilor cerealelor și, pentru a învinge, aveau nevoie de ajutorul muncitorilor! Ei au făgăduit deci nu numai o pâine de două ori mai mare, ci și adoptarea legii cu privire la ziua de muncă de zece ore în împărăția de o mie de ani a comerțului liber”.
Liga Împotriva Legii Cerealelor a manifestat pașnic pentru abrogarea. Membrii ligii au sponsorizat scriitori precum William Cooke Taylor să călătorească în regiunile industriale din nordul Angliei și să cerceteze problema prețurilor.The Gentleman's Magazine, 1850, pp. 94–6. Taylor a publicat o serie de cărți care prezentau punctul lui de vedere de susținător al abrogării Legii Cerealelor, cele mai cunoscute fiind The Natural History of Society (1841), Notes of a tour in the manufacturing districts of Lancashire (1842), și Factories and the Factory System (1844). Cobden și membrii Ligii credeau că alimentele ieftine ar fi echivalat cu creșterea salariului real, iar Cobden a afirmat într-un discurs adresat muncitorilor:
Când comisioanele sunt ridicate, oamenii au de plată așa de mult pentru ele încât le rămâne puțin sau deloc pentru cumpărarea hainelor; și când au puțini bani pentru cumpărarea de haine, sunt vândute puține haine; când sunt vândute puține haine, sunt prea multe de vânzare și sunt foarte ieftine; iar atunci când sunt foarte ieftine, nu se poate plăti prea mult pentru a le face: și, prin urmare, salariile muncitorilor din industria prelucrătoare sunt reduse, fabricile sunt închise, afacerile sunt distruse și suferință generală este răspândită în țară. Dar când, ca în momentul de față, omul muncitor mai are rămași în buzunar acei 25 de șilingi , el cumpără mai multe haine cu ei, (și de asemenea, mai multe articole de confort), iar aceasta crește cererea pentru ele, iar o mai mare cerere ... le crește prețul, iar creșterea prețului asigură omului muncitor primirea unui salariu mai mare și proprietarilor profituri mai bune. Acest lucru, prin urmare, este modul în care dovedesc că acumulările mari fac salarii mai mici, iar cele ieftine fac salarii mai mari.Bright and Thorold Rogers, p. 129.