thumb|Masacrarea mamelucilor la Cairo din ordinul lui Mehmet Ali în 1811. Mamelucii au fost o dinastie de sclavi de diverse rase și etnii, care au constituit o oligarhie militară într-o țară străină. Aproape două secole și trei sferturi (1250-1517), mamelucii au dominat una dintre cele mai turbulente regiuni din lume, menținându-și în același timp specificul rasial. Deși în general inculți și sângeroși, simțul lor artistic s-a ridicat la nivelul oricărei alte dinastii civilizate, iar Cairo este și astăzi, datorită lor, unul dintre cele mai frumoase locuri ale lumii islamice. Odată cu îndepărtarea lor de la putere de către otomanul Salim (1517) se stinge ultima dinastie locală creată pe ruinele califatului arab, făcând loc unui nou califat, nearab, cel al turcilor otomani. Într-o scurtă perioadă de timp, mamelucii au creat cel mai mare Imperiu Islamic din timpul Evului Mediu, care a inclus dominația asupra orașelor Mecca și Medina. Capitala mamelucă Cairo a devenit centrul economic, cultural și artistic al lumii islamice arabe.
Scurt istoric Istoria dinastiei mameluce e împărțită în două perioade bazate pe diferite linii dinastice: bahridă (1250-1390) și burğidă (1382-1517). Mamelucii bahrizi erau în primul rând turci și mongoli. Aceștia proveneau din rândul gărzilor cumpărate de ayyubidul al-Salih, care își instalase scalvii pe insula al-Rawda de pe Nil. Burğizii au fost aduși ulterior, tot ca gărzi. Aceștia erau mai ales sclavi circazieni, cantonați în turnurile citadelei.
Domnia bahridă a definit arta și arhitectura întregii perioade mameluce. Prosperitatea generată de comerțul est-vest cu mătase și mirodenii a contribuit și a sprijinit patronajul generos al mamelucilor. În ciuda perioadelor de lupte interne, au existat activități artistice și arhitecturale extraordinare, precum și dezvoltarea unor tehnici stabilite de Ayyubizi și integrarea influențelor din diferite părți ale lumii islamice. Refugiații din est și vest au avut și ei o contribuție semnificativă. Artele decorative ale mamelucilor - în special sticlă smalțită și aurită, obiecte metalice încrustate, prelucrarea lemnului și textilele - au fost prețuite în jurul Mediteranei, precum și în Europa, unde au avut un impact profund asupra producției locale. De exemplu, producția de sticlă realizată de mameluci a avut o influență deosebită asupra industriei sticlei venețiene.
Al-Malik al-Zahir Rukn-al-Din Baibars al-Bunduqdar (1260-1277) a fost cel mai vestit sultan mameluc și considerat adevăratul întemeietor al dinastiei mameluce. Acesta a încurajat lucrările publice, a înfrumusețat moscheile, a întemeiat instituții religioase și de binefacere. Dintre monumentele sale arhitectonice, s-au păstrat atât Marea Moschee (1269), cât și școala care îi poartă numele, biblioteca Zahiriya din Damasc, sub domul căreia a fost și înmormântat. Succesorul său, al-Malik al-Mansur Sayf-al-Din Qalawun (1279-1290) a refăcut citadela de la Alep, Baalbek și Damasc. La Cairo, a construit un spital pe lângă o madrasa, precum și un mausoleu care își etalează și astăzi arabescurile încântătoare și mozaicul de marmură. Cea mai importantă construcție a sa rămâne spitalul (al-Maristan al-mansuri). Ruinele acestuia sunt acum cele mai vechi vestigii ale unui spital islamic. Beneficia de pavilioane separate pentru diverse boli (ex: malaria, oftalmia), de laboratoare, de un dispensar, de băi, bucătării și depozite. Medicul șef se întâlnea cu subalternii săi pentru a le da indicații într-o sală de conferințe cu dotări speciale. Dispunea de o finanțare anuală aproximativ de un million de dirhami. Personalul, ca și pacienții erau de ambele sexe. Numele sultanului a rămas atât de legat de activitățile medicale, încât, la moartea sa, mii de copii muți, femei sterile, oameni bolnavi s-au perindat pe la mausoleul său pentru a-i atinge roba expusă acolo, convinși că se vor vindeca.
Alte construcții importante, pe lângă cele realizate de Qalawun, au fost cele realizate de al-Nasir Muhammad (1295-1304) precum și complexul imens și splendid al lui Hasan (începutul anului 1356). Aceste structuri au fost emulate de oficiali de rang înalt și de prinți influenți care au construit clădiri similare, cum ar fi complexul Salar și Sanjar al-Jawli (începutul anului 1303) și cel al lui Shaikhu (1350-55).
Arta și arhitectura în timpul dominației mamelucilor burğizi (1382-1517) a continuat tradițiile artistice stabilite de predecesorii lor bahrizi. Textilele mamelucilor și covoarele acestora erau prețuite în comerțul international. În arhitectură, clădirile publice și religioase au continuat să fie favorizate. Construcțiile majore din epoca timpurie a burğizilor din Egipt au inclus complexuri construite de Barquq (1382-1399), Faraj (1399-1412), Mu’ayyad Shaikh (1412–1421), și Barsbay (1422–1437).
În provinciile din estul Mediteranei, comerțul lucrativ cu textile între Iran și Europa a ajutat la relansarea economiei. De asemenea, a fost semnificativă activitatea comercială a pelerinilor în drum spre Mecca și Medina. Depozitele mari, cum ar fi Khan al-Qadi (1441), au fost ridicate pentru a satisface dezvoltarea comercială. Alte fundații publice din regiune au inclus moscheile lui Aqbugha al-Utrush (Aleppo, 1399-1410) și Sabun (Damasc, 1464), precum și Madrasa Jaqmaqiyya (Damasc, 1421).
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, artele au prosperat sub patronajul lui Qa'itbay (1468-96), cel mai mare dintre sultanii dinastiei mameluce. În timpul domniei sale, mormintele din Mecca și Medina au fost restaurate pe scară largă. Orașele mari au fost înzestrate cu clădiri comerciale, fundații religioase și poduri. În Cairo, complexul Qa'itbay din Cimitirul de Nord (1472-74) este cea mai cunoscută și mai admirată structură a acestei perioade.
Construirea a continuat sub ultimul sultan din Mamluk, Qansuh al-Ghawri (1501-17), care a comandat propriul său complex (1503-1505); totuși, metodele de construcție au reflectat finanțele statului. În acest moment, portughezii au preluat controlul asupra Oceanului Indian și au împiedicat comerțul mamelucilor, care era cea mai importantă sursă de venituri. Deși tărâmul mamelucilor a fost curând integrat în Imperiul Otoman (1517), cultura artelor vizuale ale memelucilor a continuat să inspire tradițiile otomane și alte tradiții artistice islamice.
Arta și arhitectura mamelucă Arta mameluca este considerată și arta lumii islamice mediteraneene, fiind inspirată din arta iraniană. Arta mamelucă, care cuprindea arhitectura și artele decorative, a fost produsă între anii 1250 și 1517 în Egipt, precum și în părți ale Siriei și Arabiei. Dovezile rămase cuprind sute, dacă nu chiar mii de clădiri care au supraviețuit pănă azi în locurile unde au fost construite, la fel ca și miile de manuscrise mamaluce, obiectele din metal, sticlărie, textile și ceramică ce pot fi admirate la muzee din Europa, America și Orientul Mijlociu, precum și în colecțiile private.
Dintre toate tipurile de artă islamică, arta mamelucă a fost neobișnuit de accesibilă europenilor, ei fiind și primii care au studiat-o. Încă din perioada în care au fost făcute obiectele de metal și sticlă, acestea au intrat în colecțiile europene ecleziastice și private.
Clădirile mameluce au fost printre primele clădiri islamice care au devenit cunoscute de către europeni. De asemenea, construcțiile și obiectele mameluce au devenit familiare unui public larg, mai ales prin operele și munca orientaliștilor, iar temele mameluce au devenit motiv de inspirație pentru decorațiunile interioare și exterioare.
Arhitectura mamelucă Arhitectura a fost arta preeminentă a perioadei mameluce și de aceea a primit o atenție deosebită față de celelalte arte. În comparație cu Iranul, cu Asia Centrală sau Anatolia, unde o singură clădire ar fi putut reprezenta întreaga activitate artistică a unui oraș în acea vreme, din perioada mamelucă s-au păstrat sute de construcții care definesc caracterul urban al unor orașe importante precum Cairo, Damasc, Allepo, Ierusalim. Deși unii cercetători continuă să scrie despre „Orașul Fatimid”, cele mai multe părți istorice din Cairo au fost create în perioada mamelucă. Mamelucii au investit sume considerabile în realizarea construcțiilor, iar patronajul lor arhitectural s-ar putea spune că a definit multe din celelalte arte care erau adesea concepute și utilizate ca accesorii și mobilier pentru fundațiile lor caritabile. Deși multe manuscrise din Coran erau realizate pentru a prezenta fundamentele religioase, minbar –ul (amvon) și kursi – ul (un scaun cu mai multe trepte întâlnit în moschei, fiind scaunul de pe care se citesc hadith-urile) realizate din lemn, precum și lămpile din sticlă, erau realizate pentru a înfrumuseța interiorul moscheii. miniatura|281x281px|Stea mameluca|alt= Arhitectura mamelucă este în special construită din piatră și se regăsește în Egipt și Siria. Lemnul este utilizat pentru elemente cum ar fi ușile, panourile și mihrab-urile, precum și pentru ramele (tâmplăria) ferestrelor din zăbrele cunoscute sub numele de mashrabiyyas. Cupolele sunt de obicei construite din piatră. Stucco-ul este folosit pentru elemente decorative.
Planul „iwan” care a fost introdus mai devreme în arhitectura din Egipt și Siria în timpul dinastiei Zengid și Ayyubidă, devine cel mai comun plan utilizat în construirea clădirilor religioase ale mamelucilor, incluzând moscheile și madras –ele (școlile), dar și alte construcții care le îmbină pe cele din urmă.
Minaretul, în tradiția mamelucă, are, adesea, secțiuni diferite de-a lungul părților componente ale axului său, rezultând într-un minaret numit „minaret cu trei niveluri”. Acest tip de minaret avea în general o bază pătrată, urmată de un trunchi octogonal, care la rândul său se continua cu un ax cilindric.
Adesea, arta mamelucă nu este simetrică, în schimb tinde să sublinieze utilizarea echilibrului clădirilor în general. Se poate remarca alinierea construcțiilor pe diferite direcții față de stradă și față de qibla, iar din acest lucru rezultă o mare varietate de intrări în clădire , fapt ce marchează o schimbare dramatică a axului. Clădirile sunt monumentale, în special cele din orașul Cairo.
Forma domurilor regăsite în cadrul arhitecturii mameluce este caracterizată, de cele mai multe ori, de un tambur cilindric și un vârf ascuțit. La început era utilizat lemnul, iar apoi piatra a devenit prevalentă. Se utilizează atât bolta rotundă, cât și ascuțită, dar cea din urmă este cel mai des folosită, în special în arhitectura mamelucă târzie.
Mamelucii au utilizat caligrafia în mod extensiv. La fel și tehnica ablaq, introdusă în timpul ultimei perioade a dinastiei Ayyubide, care a devenit larg răspândită și a caracterizat arhitectura mamelucă. Utilizarea muqarnas-ului din piatră este omniprezentă, iar cele mai elaborate exemple sunt reprezentate de semi-domurile localizate deasupra portalurilor de intrare. Exteriorul domurilor este adesea decorat cu piatra sculptată, dezvăluind nervuri, striații, zigzaguri și forme de stea complexe, precum și arabescuri. Fațadele, unde sunt amplasate ferestrele, sunt încoronate cu rânduri de elemente muqarnas. Sticla colorată și grilajul din stucco se întâlnesc adesea la deschizăturile ferestrei, iar marmura încrustată este frecvent utilizată pentru decorarea suprafețelor.
Mamelucii erau constructori pasionați ai arhitecturii militare. Deoarece au condus un imperiu care a acumulat bogății considerabile din tranzitul mărfurilor pe teritoriile sale, au construit numeroase clădiri care au servit scopurilor comerțului. miniatura|Mormantul lui al-Zahir Qansu, Cairo.|alt=
Ornamentele domurilor din Cairo