Pitulicea sfârâitoare (Phylloscopus sibilatrix), numită și pitulice verde sfârâitoare, pitulice verde mare, este o pasăre mică de pădure, migratoare, predominant insectivoră, din familia filoscopide. Este răspândită aproape în toată Europa și vestul Siberiei, arealul ei se întinde din Norvegia, Insulele Britanice și Franța spre est până în sud-centrul Siberiei și spre sud până în Italia, nordul Greciei, România, Republica Moldova, Ucraina și nord-vestul Caucazului. Iernează în pădurile tropicale din Africa subsahariană. Cuibărește în pădurile de foioase dese și umbroase cu copaci înalți aflate la șes sau la poalele munților, de obicei în pădurile de fag, stejar, carpen și castan, cu coronament des și subarboret rar sau absent. Poate fi însă întâlnită și în pădurile mixte de molid, arin, mesteacăn, pin sau uneori frasin. În Alpi cuibărește până la altitudinea de 1.300 m. În România este răspândită în pădurile de la șes și deal din întreaga țară, în Republica Moldova în pădurile insulare din raioanele de nord, în Codrii Centrali și în lunca Nistrului și Prutului. În România și Republica Moldova este o specie comună, populația din România a fost estimată la 250.000-700.000 de perechi cuibăritoare, iar cea din Republica Moldova la 4.000-6.000 de perechi cuibăritoare. Se aseamănă ca aspect general cu pitulicea mică, insă este mai mare. Are o lungime de 11-13 cm și o greutate de 6,4-15 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 10 ani și 2 luni. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj. Părțile superioare sunt aproape în întregime verzi-gălbui-strălucitoare. Sprânceana este lungă, galben-deschisă, dunga de peste ochi la fel de lungă, dar îngustă, de culoare închisă, verde-măslinie. Obrazul, regiunea auriculară, bărbia, gâtlejul și partea superioară a pieptului galben-strălucitoare, restul părților inferioare pur albe. Aripile sunt brune. Marginile tectricelor supraalare mijlocii și mari și marginile remigelor aripilor sunt verzi-gălbui și contrastează cu steagurile interne a lor brun-închise, marginile remigelor terțiare sunt alb-gălbui. Irisul este brun-închis, mandibula superioară brună, mandibula inferioară roz-gălbuie; picioarele brune sau brun-gălbui. Cântecul obișnuit constă dintr-o serie de note "sip" ascendente și accelerate, urmate de un tril scurt, dar rapid, vibrant, sfârâitor și descendent, "sip sip sip sirrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrrr", ce durează circa 3 secunde. Se hrănește cu nevertebrate, mai ales cu insecte, dar consumă și păianjeni și moluște mici. Insectele sunt culese din frunziș sau capturate din zbor. Toamna hrana este completată cu fructe de mur, soc, coacăz, afin, prun și crușin. Este o specie folositoare ecosistemelor silvice deoarece consumă un număr considerabil de insecte fitofage. Este în general o specie monogamă, dar adesea poligamă. Teritoriul ocupat de o pereche este de până la 3,6 ha și este ales de către mascul și apărat de ambele sexe. Masculii atrag femelele prin zboruri în timpul cărora cântă. Când femela a depus primul ou, masculul își stabilește un al doilea teritoriu și încearcă să atragă o altă femelă, poligamia fiind comună la această specie. Locul cuibului este ales de către femelă, care construiește singură cuibul, de obicei în 3-4 zile, cuibul este sferic, cu intrare laterală, el este făcut din iarbă uscată, frunze uscate, tulpini de plante și fibre vegetale, bucăți de scoarță și căptușit cu păr de animale și fire fine de iarbă, cuibul este amplasat pe pământ, mai rar într-o adâncitură, uneori sub un copac căzut sau sub rădăcini. În România ponta este depusă de la sfârșitul lunii mai până la începutul lui iunie și este formată din 5-7 ouă albe cu pete maro-roșu închis, gri-purpuriu sau maro închis, mai numeroase și mai intens colorate la capătul rotund al oului. Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 12-14 zile. Puii sunt îngrijiți de ambii părinți și părăsesc cuibul după 11-13 zile de la eclozare și sunt încă hrăniți cel puțin 2-3 zile după aceea de către adulți, până când aceștia învață să își procure singuri hrana. De obicei depune o singură pontă pe an, în centrul Franței depune uneori două ponte. Dacă prima pontă a fost distrusă de prădători sau de ploi abundente poate depune altă pontă de înlocuire.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Lars Svensson, Killian Mullarney, Dan Zetterström, Peter J. Grant. Ghid pentru identificarea păsărilor. Traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română: Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu. Bucuresti 2017Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016George D. Vasiliu, L. Rodewald. Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1940

Denumirea

Denumirea latină Phylloscopus a genului, provine din cuvintele latine phyllo (din greacă phullon) = frunză + scopus (din greacă skopos) = cercetător, observator, examinator, căutător, deoarece acest gen include specii care își petrec o mare parte din timpul lor hrănindu-se în arbori "examinând frunzele". Denumirea latină a speciei sibilatrix provine din cuvântul latin sibilatrix = fluierător, șuierător, sibilant (de la sibilare = a fluiera).James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010

Denumirea română de pitulicea sfârâitoare arată că această pitulice are cântecul sfârâitor, asemănător cu zgomotul sfârâitor al unei monede care se rotește pe o placă de marmură sau cu zgomotul unei mașini de cusut.

Taxonomia

Pitulicea sfârâitoare a fost descrisă sub denumirea științifică Motacilla Sibillatrix în 1792 de naturalistul german Johann Matthäus Bechstein în munții din Pădurea Turingia, Germania.

Este o specie monotipică (nedivizată în subspecii). Hibridizează rareori cu pitulicea de munte occidentală (Phylloscopus bonelli). Hibridizarea dinte pitulicea sfârâitoare și pitulicea de munte occidentală a fost confirmată recent și genetic, dar nu se știe dacă hibrizii bonelli × sibilatrix rezultați sunt fertili sau nu.Christian Dietzen, Clemens Hackenberg, Karl-Heinz Heyne, Hedwig Sauer-Gürth, Heidi Staudter, Michael Wink. Genetically confirmed interbreeding between western Bonelli’s warbler (Phylloscopus bonelli) and wood warbler (P. sibilatrix). Journal of Ornithology 148, no. 1 (2007): 85-90

Dombrowski (1910) descrie 2 subspecii în România Phylloscopus sibilatrix sibilatrix și Phylloscopus sibilatrix erlangeri (Hartert, 1909). El menționează că Phylloscopus sibilatrix sibilatrix "Locuiește în toată Europa, dela 60° latitudine nordică până la Marea Mediterană; spre est până la munții Urali. Se mai găsește în Caucaz, Asia Mică, Palestina și Africa de Nord, în aceasta din urmă însă numai iarna. În Europa de Sud e cunoscută numai ca pasăre de pasaj. Clocește în Europa Centrală. La noi, pasăre rară de pasaj, dela finele lui Aprilie până la mijlocul lui Mai și în Septemvrie.". iar Phylloscopus sibilatrix erlangeri este o "Pasăre clocitoare în România și Bulgaria, în migrație în Africa de Nord." Însă subspecia Phylloscopus sibilatrix erlangeri (= Phylloscopus sibilator flavescens Erlanger, 1899) este sinonimizată cu subspecia Phylloscopus sibilatrix sibilatrix de mai toți autorii.

Arealul

Pitulicea sfârâitoare cuibărește în Europa, cu excepția nordului extrem și a sud-vestului, de la Insulele Britanice (rară în Irlanda), centrul, sudul și nordul Franței (local în Pirineii francezi și spanioli), Scandinavia și nordul Rusiei, la nord și est până în Mezen, Kirov, sud-centrul Siberiei și sudul Uralilor, de asemenea în Elveția, Germania, Belgia, Olanda, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Austria, Ungaria, spre sud până în Italia, fosta Iugoslavie, nordul extrem al Greciei, nord-vestul Turciei, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Crimeea și nord-vestul Caucazului și rareori în nord-estul Kazahstanului.Ernst Mayr and G. William Cottrell. Check-List of Birds of The World. A Continuation of the Work of James L. Peters. Volume XI : Sylviidae, Muscicapidae (sensu stricto), Maluridae, Acanthizidae, Monarchidae, Eopsaltriidae. Cambridge, Massachusetts Museum of Comparative Zoology1986

Migrează prin Marea Mediterană, Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu pentru a ierna în regiunile tropicale din vestul și centrul Africii, în principal de la Sierra Leone și sudul Guineei spre est până în sudul extrem al Sudanului de Sud, nordul Republicii Democrate Congo, Uganda, Rwanda, Kenya și sudul Somaliei, la sud până la 6° S în Zair.

În România cuibărește în ținuturile împădurite de șes și dealuri din întreaga țară, dar nu depășește etajul fagului. În Munții Călimani s-a observat până la 1000 m altitudine.

În Republica Moldova este răspândită în pădurile insulare din raioanele de nord, în Codrii Centrali și în pădurile din luncile Nistrului și Prutului.

Identificarea

Printre pitulici, care pentru un ornitolog amator sunt în cea mai mare parte un grup de specii de păsări similare, frustrante, greu de deosebit, cel puțin pitulicea sfârâitoare se remarcă ca o pasăre distinctivă: mare, viu colorată, cu o voce ușor de identificat.

De talia pitulicii fluierătoare (Phylloscopus trochilus), sau chiar puțin mai mare, cu corpul la fel de alungit, dar are aripile mai lungi și mai ascuțite (proiecția remigelor primare ≥ lungimea remigelor terțiare), ceea ce face coada să pară mai scurtă.Lars Svensson, Killian Mullarney & Dan Zetterström. Collins Bird Guide. Second Edition. HarperCollins Publishers Ltd, London, 2009

Se distinge prin părțile superioare de culoare mai intensă, verzi-strălucitoare sau verzi-brioide închise, asemănătoare cu mușchii, fără vreo nuanță brună sau cenușie, remigele terțiare și tectricele supraalare mari foarte întunecate cu margini verzi-gălbui sau alb-gălbui, contrastând puternic, restul remigelor aripilor și rectricele cozii au marginile verzi-gălbui. Sprânceana foarte lată, lungă, galben-strălucitoare, este accentuată de dungă oculară (dunga de peste ochi) distinctă de culoare închisă verde-cenușie. Regiunea auriculară, bărbia, gâtlejul și partea superioară a pieptului sunt pur galben-lămâi, de obicei brusc delimitate de restul părților inferioare alb-mătăsoase. Ciocul este puternic, întunecat cu marginile tăioase brun-gălbui deschise. Picioare brun-cenușii închise cu tălpile mai gălbui.

Rareori se întâlnesc păsări cu verde și galben redus, care par brune și albe, dar vocea, talia, forma și coloritul distinct al capului permit identificarea lor.

Are un comportament destul de discret, dar nu este sperioasă. Fâlfâie din aripi și își flutură coada când se hrănește, la fel ca pitulice fluierătoare.