Protoglobalizarea sau globalizarea modernă timpurie este o etapă din istoria globalizării, cuprinsă cu aproximație între anii 1600 și 1800, după perioada globalizării arhaice. Acest concept a fost propus pentru prima dată de către istoricii A.G. Hopkins și Cristopher Bayly. Termenul de protoglobalizare descrie etapa de intensificare a legăturilor comerciale și a schimburilor culturale care a caracterizat perioada premergătoare „globalizării moderne” din secolul al XIX-lea.
Spre deosebire de globalizarea modernă, protoglobalizarea s-a remarcat printr-o politică de expansiune, un anumit mod de gestionare a comerțului mondial și un nivel ridicat de schimburi de informație. Acordurile comerciale care au marcat această perioadă au fost cele legate de Compania Indiilor de Est, de trecerea hegemoniei dinspre est înspre Europa de Vest, de creșterea conflictelor de mare amploare (precum Războiul de Treizeci de Ani) între marile puteri și apariția unor noi ramuri comerciale - în special comerțul cu sclavi. Datorită comerțului triunghiular, Europa a avut acces la resursele din emisfera vestică. De altfel, apariția anumitor epidemii, alături de schimbul de culturi de plante și de animale, au jucat un rol important în procesul protoglobalizării, conform noțiunii de „schimb columbian” formulate de Alfred Crosby. În acest proces, prin intermediul comerțului și schimbului de informații, este implicat un număr mare de comercianți europeni, musulmani, sud-asiatici și chinezi, în special în regiunea Oceanului Indian.
Tranziția de la protoglobalizare la globalizarea modernă a fost, pe de o parte, marcată de o rețea globală mai complexă, bazată atât pe schimburi capitaliste, cât și pe schimburi tehnologice și, pe de altă parte, a fost cea care a dus la colapsul semnificativ al schimburilor culturale.
Descriere miniatura|Curtea Bursei de valori din Amsterdam, cca 1670 Deși în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea s-a înregistrat o dezvoltare a imperialismului occidental în cadrul sistemului mondial, pe durata protoglobalizării a evoluat și interacțiunea dintre Europa occidentală și sistemele care se formaseră între națiunile din Asia de Est și Orientul Mijlociu. Protoglobalizarea a fost caracterizată de o perioadă de conciliere între sistemele de guvernământ și tradițiile din fiecare țară, regiunile și principalele religii mondiale în cadrul „Noii ordini mondiale” a comerțului global, imperialismului și alianțelor politice. Acest fenomen a fost descris de istoricul A.G. Hopkins drept „produsul comun al lumii contemporane și al trecutului îndepărtat”.
Hopkins afirmă că „globalizarea rămâne un process incomplet: promovează fragmentarea, dar și uniformitatea, poate fi atât un regres, cât și un progres, sfera sa geografică de acțiune poate manifesta o preferință pronunțată către o anumită regiune, nu se poate prezice cu exactitate în ce direcție se va îndrepta și cu ce viteză și, cu siguranță nu se poate presupune că are o „logică internă” de sine stătătoare. Înainte de protoglobalizare, „marii regi și războinici, în căutare de bogății și onoruri în ținuturi fabuloase, pelerinii,… și prinții negustori” și-au pus amprenta pe rețelele globalizatoare.. Procesul a continuat și a dezvoltat multe dintre aspectele care țineau de globalizarea arhaică, precum importanța orașelor, a migranților și a specializării activităților desfășurate.
De asemenea, protoglobalizarea a fost marcată de două schimbări majore în domeniul politic și cel economic: „reconfigurarea sistemelor statale, creșterea finanțelor și a producției pre-industriale, dar și dezvoltarea serviciilor”.. Mai multe state au început simultan să „își consolideze conexiunile existente între teritoriu, impozitare și suveranitate”. În această perioadă, procesul globalizării s-a concentrat exclusiv pe lumea materială și pe forța de muncă necesară creării sale.. Era protoglobalizării a fost o etapă de „creștere a eficienței în sectorul tranzacțiilor” datorită unor culturi agricole noi - zahărul, tutunul, ceaiul, cafeaua și opiumul, diferite de culturile de care dispunea globalizarea arhaică. Îmbunătățirea gestionării economice a dus de asemenea la extinderea rețelelor de transport, creând o serie complexă de legături între Est și Vest. Extinderea rutelor comerciale a dus la așa-numita „revoluție verde”, bazată pe sistemul plantațiilor și exportul de sclavi din Africa.
Precursori În timpul perioadei pre-moderne, anumite forme timpurii de globalizare începuseră deja să afecteze sistemul global, marcând o etapă pe care istoricul A.G. Hopkins a numit-o globalizare arhaică. Sistemul global care a dus la protoglobalizare a fost unul care s-a bazat pe una sau pe mai multe puteri hegemonice, acestea din urmă asimilând culturile învecinate în propriul sistem politic, purtând războaie în alte țări și dominând comerțul mondial.. miniatura|250x250px| Reprezentarea unei ședințe a Senatului Roman O mare putere din perioada globalizării arhaice a fost Imperiul Roman, forța care a unit populațiile din Bazinul mediteranean și Europa de Vest printr-o serie de campanii militare și politice de lungă durată, extinzând sistemul de guvernare roman și valorile romane în zone subdezvoltate. Regiunile cucerite au devenit provincii ale imperiului și avanposturile militare romane din aceste provincii au devenit orașe cu structuri proiectate de către cei mai buni arhitecți romani. Toate aceste lucruri au accelerat procesul de extindere a stilului de viață „modern” al Romei, aceasta din urmă absorbând tradițiile și credințele native ale culturilor cucerite.. De asemenea, ideologia naționalistă, precum și propaganda care susținea armata romană, succesul militar, curajul și valorile, au consolidat extinderea imperiului de-a lungul Europei de Vest și de-a lungul zonei mediteraneene.. De altfel, apeductele bine construite ale imperiului, orașele, flotele rezistente și eficiente, navele și un sistem organizat de drumuri pavate au facilitat călătoriile, acestea devenind mai rapide și mai ușoare, îmbunătățind rețelele comerciale care legau imperiul de statele învecinate și de provincii..
În timpul dinastiei Han, sub domnia lui Han Wudi (141-87 î.Hr.), guvernul chinez s-a unit și a devenit destul de puternic încât să determine noul stat să încurajeze demersurile imperialiste în țările învecinate din Asia de Est.. Imperialismul promovat de Han din China a fost un sistem de dominare pacifist, care s-a concentrat în principal pe relațiile diplomatice și comerciale.. Dezvoltarea imperiului condus de Han a facilitat schimburile comerciale și culturale cu aproape toată lumea cunoscută și, pornind din Asia, mătăsurile chinezești s-au răspândit în Asia Centrală și Europa, ajungând chiar la Roma.. China a devenit și mai receptivă la influența străină odată cu dinastia timpurie Tang, aceasta din urmă devenind un mare imperiu.. Comerțul de peste mări cu India și cu Orientul Mijlociu a crescut rapid, în timp ce estul Chinei și țărmurile sudice, odată recunoscute ca regiuni lipsite de importanță și îndepărtate, au devenit treptat zone de prim rang ale comerțului internațional.. De altfel, în timpul dinastiei Song, datorită îmbunătățirilor tehnologice implementate în construcția de nave și în navigație, flota Chinei a devenit mai puternică, iar comerțul maritim chinez a crescut semnificativ..
Totuși, puterea Chinei a început să scadă în secolul al XVI-lea, atunci când conducătorii următoarei dinastii Ming au neglijat importanța comerțului maritim. Aceștia au abandonat dominația navală și controlul asupra comerțului cu mirodenii, încetinindu-l, iar puterile europene și-au făcut apariția. Portugalia, prin progresele tehnologice în arhitectura navală, armament, navigație și marinărie, a preluat controlul asupra comerțului cu mirodenii și a îngenuncheat flota chineză. Astfel au luat naștere imperialismul european și era hegemoniei europene, deși China a continuat să controleze mare parte din zonele sale destinate comerțului..
Transformarea sistemelor comerciale miniatura| Batavia, capitala Indiilor de Est olandeze, cca. 1661 Una dintre cele mai semnificative diferențe dintre protoglobalizare și globalizarea arhaică o reprezintă trecerea de la comerțul internațional cu rarități la cel de mărfuri. În secolele al XII-lea și al XIII-lea, practica obișnuită era reprezentată de comerțul cu obiecte necunoscute și rare între popoare aparținând unor culturi diferite. O formă de comerț populară în timpul globalizării arhaice era cea în care negustorii europeni navigau către anumite zone din India sau China pentru a cumpăra articole de lux precum porțelanul, mătasea sau mirodeniile. Negustorii perioadei pre-moderne făceau de asemenea negoț cu medicamente și anumite alimente, cum ar fi trestia de zahăr sau alte plante de cultură.. Deși aceste lucruri nu erau ca atare rarități, medicamentele și produsele alimentare comercializate erau apreciate pentru beneficiile aduse sănătății și funcționării corpului uman. În timpul protoglobalizării mai des întâlnit era comerțul cu diferite mărfuri, cum ar fi bumbacul, orezul și tutunul. Trecerea la comerțul specific protoglobalizării a însemnat „apariția ordinii internaționale moderne” și dezvoltarea expansiunii capitaliste timpurii care a început în Atlantic în secolul al XVIII-lea și s-a răspândit în întreaga lume până în anul 1830..
Comerțul transatlantic cu sclavi Unul dintre principalele motive care au dus la creșterea volumului de marfă a fost dezvoltarea comerțului cu sclavi. dreapta|miniatura|288x288px|Diagrama unei nave de sclavi din perioada Comerțului transatlantic cu sclavi, dintr-un Sumar al dovezilor prezentate în fața unui comitet restrâns al Camerei Comunelor din 1790 și 1791. Utilizarea sclavilor înainte de secolul al XV-lea a fost doar o practică minoră la nivelul forței de muncă și nu a fost crucială în dezvoltarea produselor și a bunurilor. Totuși, pe fondul lipsei forței de muncă autohtone, aceasta a crescut treptat.. După anul 1500, ascensiunea unor despoți locali și înființarea unor plantații în Sao Tome au reprezentat începutul relațiilor comerciale cu Regatul Kongo-ului, Africa Centrală și de Vest fiind astfel implicate în comerțul transatlantic cu sclavi.. Portughezii au înființat un punct de export de sclavi în Agadir, un port la Atlantic pe care l-au folosit mai ales în prima jumătate a secolului al XVI-lea.. De asemenea, coloniile portugheze de pe subcontinentul brazilian au permis deschiderea pieței americane cu sclavi, iar sclavii au fost expediați din Sao Tome direct în America de Sud. Și europenii au profitat de Comerțul transatlantic cu slavi în prima jumătate a secolului. Navele europene își procurau sclavii din Peninsula Iberică, cu toate acestea, proprietarii europeni ai acestora făceau parte numai din familii bogate, aristocrate, din cauza costurilor ridicate ale sclavilor și a forței de muncă ieftine a țăranilor folosiți pentru muncile agricole.. Aproximativ 10,2 milioane de africani au supraviețuit traversării Atlanticului între anii 1450 și 1870.. Nevoia continuă de sclavi s-a datorat cererii de consum a europenilor, care considerau că era mai ieftin să importe culturi și mărfuri decât să le producă singuri..