Economia de tranziție, numită și economie tranzițională, este o economie care trece printr-un proces de schimbare de la o economie planificată la o economie de piață. Economiile de tranziție trec printr-un set de transformări structurale care au ca scop dezvoltarea unor instituții bazate pe economia de piață. Acestea includ liberalizarea economică, în cadrul căreia prețurile sunt stabilite de forțele pieței și nu de o organizație care propune planuri centralizate. De asemenea, barierele comerciale sunt eliminate. Există un impuls pentru privatizarea întreprinderilor deținute de stat și a resurselor, întreprinderile de stat și cele colective sunt restructurate drept corporații și este creat un nou sector financiar pentru a facilita stabilizarea macroeconomică și circulația capitalului privat. Procedura a fost aplicată în China, în fosta Uniune Sovietică, în țările din Blocul răsăritean din Europa, dar și în unele țări din lumea a treia. De-a lungul timpului, economiștii au scris lucrări detaliate privind efectele economice și sociale ale tranziției în economie. 

De obicei, procesul de tranziție este caracterizat prin schimbare, prin înființarea unor instituții, în special a unor întreprinderi private. Astfel, rolul statului se schimbă, se înființează instituții guvernamentale fundamental diferite și se promovează companiile private, piețele și instituțiile financiare independenteFalke, Mike. Community Interests: An Insolvency Objective in Transition Economies? , No. 01/02, Frankfurter Institut für Transformationsstudien. În principiu, tranziția presupune restructurarea funcțională a instituțiilor statului, acesta transformându-se dintr-un furnizor de creștere economică într-un element facilitator, sectorul privat devenind principalul său motor de creștere. Tranziția economică presupune, de asemenea, schimbarea modului în care economia se dezvoltă și este practicată. Aceste două procese ale traziției implică atât micro-, cât și macroeconomia, și pot fi parțiale sau complete. O economie aflată într-o tranziție reală ar trebui să includă atât procese microeconomice, cât și macroeconomice. Fiecare țară poate utiliza un model de tranziție diferit, ca urmare a diferitelor condiții inițiale din timpul procesului de tranziție de la economia planificată la economia de piață. Unele țări, precum Republica Populară Chineză sau Vietnamul, au adoptat un mod de tranziție gradual, însă Rusia sau alte țări est-europene, precum fosta Republică Socialistă Iugoslavia, au folosit un model de tranziție mai agresiv și mai rapid.

Termenul „perioadă de tranziție” este adesea folosit pentru a descrie procesul de tranziție de la capitalism la socialism care precedă implementarea socialismului complet dezvoltat.

Indicatori de tranziție Existența drepturilor de proprietate privată poate fi elementul fundamental al unei economii de piață și, prin urmare, implementarea acestor drepturi este un indicator cheie al procesului de tranziție.

Principalele componente ale procesului de tranziție sunt:

Liberalizarea   - procesul prin care majoritatea prețurilor sunt stabilite pe piața liberă, iar barierele comerciale care au blocat anterior contactul cu structurile de preț din alte economii de piață sunt ridicate. Stabilizarea macroeconomică - aducerea inflației sub control și scăderea acesteia în timp, ca urmare a exploziei inițiale a ratei inflației rezultate în urma liberalizării și a creșterii exponențiale a cererii (reprimată anterior). Acest proces presupune controlul bugetului de stat, creșterea rezervei monetare și a creditării (adică măsuri de control în domeniul fiscal și monetar) și progresul spre un echilibru durabil al plăților. Restructurarea și privatizarea - crearea unui sector financiar viabil și reformarea întreprinderilor din aceste economii pentru a le face capabile să producă bunuri care ar putea fi vândute pe piețele libere; transferul proprietății acestor companii de la stat la privat. Reforme juridice și instituționale - redefinirea rolului statului în aceste economii, stabilirea statului de drept și introducerea unor politici adecvate în domeniul concurenței.

Potrivit lui Oleh Havrylyshyn și Thomas Wolf, care fac parte din Fondul Monetar Internațional, tranziția, în sens larg, presupune:

liberalizarea activității economice, a prețurilor și a operațiunilor de piață, precum și realocarea resurselor pentru utilizarea lor cea mai eficientă; dezvoltarea într-un mod indirect a instrumentelor orientate către economia de piață pentru stabilizarea macroeconomică; realizarea unui management eficient al întreprinderii și eficiența economică, de obicei prin intermediul privatizării; impunerea unor constrângeri de reducere a bugetului, care oferă facilități sporirii eficienței;  stabilirea unui cadru instituțional juridic pentru asigurarea drepturilor la proprietate, a statului de drept și a reglementărilor transparente privind intrarea pe piațăHavrylyshyn, Oleh; Wolf, Thomas. Determinants of Growth in Transition Countries, Finance & Development Magazine, June 1999, Volume 36, Number 2 by the International Monetary Fund.

Edgar Feige, conștient de compromisul dintre eficiență și capitaluri proprii, sugereazăFeige, Edgar L. Perestroika and Socialist Privatization: What is to be Done? and How? , Comparative Economic Studies Vol. XXXII, No.3 Fall 1990] reducerea costurile sociale și politice ale ajustărilor de tranziție prin adoptarea unor metode de privatizare egalitare, oferind astfel o siguranță socială pentru a atenua perturbarea efectelor procesului de tranziție.   

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) a elaborat un set de indicatori pentru măsurarea progresului în economia de tranziție. Sistemul de clasificare a fost inițial creat în Raportul de tranziție al BERD din 1994, dar a fost îmbunătățit și modificat în rapoarte ulterioare. Indicatorii globali de tranziție ai BERD sunt:

Privatizarea pe scară largă Privatizarea la scară mică Conducerea și restructurarea întreprinderilor Liberalizarea prețurilor Comerț și sistemul de schimb valutar Politica de concurență Reforma bancară și liberalizarea ratei dobânzii Piețele de valori mobiliare și instituțiile financiare nebancare Reforma în infrastructurăEBRD's 1994 Transition Report

Context Problemele economice care afectează țările ce fac parte din Organizația Economică: Consiliul pentru Asistență Economică Reciprocă (CAER) - rate scăzute de creștere și rentabilitate redusă a investițiilor - au determinat mulți economiști naționali și occidentali să susțină soluțiile bazate pe piața financiară și un program ulterior de reformă economică. A fost recunoscut faptul că reforma microeconomică și stabilizarea macroeconomică trebuie să fie combinate cu atenție. Liberalizarea prețurilor fără măsuri de remediere anterioare pentru a elimina dezechilibrele macroeconomice, inclusiv un deficit bugetar în creștere, o creștere a ofertei de bani din cauza unui nivel ridicat de împrumut de către întreprinderile de stat și a economiilor acumulate ale consumatorilor casnici ("exces monetar") ar putea avea drept rezultat o destabilizare macroeconomică de eficiență microeconomică. Cu excepția cazului în care antreprenorii se bucurau de drepturi de proprietate sigure și agricultorii dețineau ferme, procesul de "distrugere creativă" a lui Schumpeterian ar limita realocarea resurselor și ar împiedica extinderea întreprinderilor profitabile pentru a absorbi muncitorii înlocuiți din lichidarea întreprinderilor neviabile. O înăsprire a constrângerilor bugetare asupra întreprinderilor deținute de stat ar stopa pierderea privind situația de subvenționare a bugetului de stat, dar ar necesita cheltuieli suplimentare pentru a contracara șomajul rezultat și scăderea cheltuielilor agregate ale gospodăriilor. Prăbușirea monetară a determinat ca liberalizarea prețurilor putea să transforme “inflația reprimată” într-o inflație deschisă, să crească și mai mult nivelul prețurilor și să genereze o spirală a prețurilor. Tranziția către o economie de piață ar necesita intervenția statului, alături de liberalizarea pieței, privatizarea și dereglementarea. Poate fi necesară raționalizarea bunurilor de consum indispensabile, a cotelor comerciale, a tarifelor și o politică monetară activă pentru a asigura existența unei lichidități suficiente pentru menținerea comerțului. Padma Desai, The Soviet Economy: Problems and Prospects, 1990, Oxford: Basil Blackwell, pp. xiii-xxii and 164 În plus față de protecția tarifară, în anumite cazuri s-au considerat necesare măsuri de control ale scurgerilor de capital. Michael Kaser on Privatization in the CIS in Alan Smith (editor), Challenges for Russian Economic Reform, 1995, London: Royal Institute for International Affairs and Washington DC: The Brookings Institution, p. 122.

Tranziția în practică Cea mai de succes strategie folosită pentru tranziția la economia de piață a fost cea adoptată de Polonia în ianuarie 1990. Aceasta a fost puternic influențată de analiza realizată de FMI și Banca Mondială privind programele de stabilizare ce au avut sau nu succes, adoptate în America Latină în anii `80. Strategia a cuprins o serie de măsuri interdependente, inclusiv stabilizarea macroeconomică, liberalizarea prețurilor de vânzare en-gros și en-detail, eliminarea constrângerilor în dezvoltarea întreprinderilor private și privatizarea întreprinderilor de stat, eliminarea subvențiilor și impunerea unor constrângeri bugetare dure, precum și crearea unei economii orientate spre export care să fie deschisă comerțului extern și investițiilor. Crearea unei rețele de protecție socială orientată spre individ pentru a compensa nesiguranța locului de muncă și eliminarea controlui asupra prețurilor produselor de bază au fost, de asemenea, parte a strategiei. Alan Smith, Introduction in Alan Smith (editor), Challenges for Russian Economic Reform, 1995, London: Royal Institute for International Affairs and Washington DC: The Brookings Institution, p. 5.

Alegerea strategiei de tranziție a fost influențată de starea critică a majorității țărilor foste socialiste. Decidenții politici erau convinși de faptul că credibilitatea politică avea prioritate în fața unui plan de reformă secvențial și că introducerea unor măsuri de stabilizare macroeconomică trebuia realizată înaintea celor structurale, a căror implementare, prin natura lor, ar dura mai mult. "Credibilitatea" procesului de tranziție a fost sporită de adoptarea Consensului de la Washington agreat de FMI și Banca Mondială. Stabilizarea a fost considerată o necesitate în Ungaria și Polonia, unde deficitul bugetului de stat a crescut, iar datoriile externe au devenit mai mari decât capacitatea de plată a țării. Consilierii occidentali și experții autohtoni care lucrează cu guvernele naționale și FMI au introdus programe de stabilizare care vizează obținerea unui echilibru extern și intern, care au devenit cunoscute sub numele de „terapie de șoc”. S-a argumentat că „nu poți sări peste o prăpastie din două salturi". Marie Lavigne, The Economies of Transition: From socialist economy to market economy, 1995, London: Macmillan, pp. 117-119, 121