„Dumnezeu este mort” (în germană: ; cunoscută, de asemenea, ca Moartea lui Dumnezeu) este o afirmație larg răspândită a filozofului german Friedrich Nietzsche. Nietzsche a folosit expresia într-un sens figurativ pentru a exprima ideea că Iluminismul a „ucis” posibilitatea credinței în Dumnezeu sau în orice zeu care a fost venerat vreodată. Alți filozofi, cum ar fi susținătorii cei mai fervenți ai teologiei morții lui Dumnezeu, au folosit expresia într-un sens literal, susținând că Dumnezeul creștin, care a existat la un moment dat, a încetat să mai existe.
Expresia a apărut pentru prima dată în volumul Știința voioasă (în ) (1882) al lui Nietzsche.În secțiunile 108 (Noi lupte), 125 (Nebunul) și pentru a treia oară în secțiunea 343 (Seninătatea noastră). Cu toate acestea, ea este asociată cel mai adesea cu volumul Așa grăit-a Zarathustra (în ) al lui Nietzsche, care a contribuit la popularizarea acestei afirmații. Printre ceilalți filosofi care au discutat anterior acest concept se numără Philipp Mainländer și Georg Wilhelm Friedrich Hegel.
Conceptul discutat de Hegel Discursurile filozofice cu privire la „moartea lui Dumnezeu” au apărut în cultura germană încă din secolul al XVII-lea și se refereau inițial la teoria luterană a ispășirii. Expresia „Dumnezeu este mort” apare în imnul „Ein Trauriger Grabgesang” („Un bocet trist”) al lui Johann von Rist. Istoricii contemporani cred că filozofii idealiști germani din secolul al XIX-lea, în special cei asociați cu Georg Wilhelm Friedrich Hegel, sunt responsabili pentru eliminarea rezonanței specific creștine a acestei expresii și pentru asocierea ei cu teoriile sociologice și filozofice seculariste.
Deși această expresie îi este atribuită lui Nietzsche, Hegel a discutat conceptul de moarte a lui Dumnezeu, în lucrarea Fenomenologia spiritului unde consideră că moartea lui Dumnezeu „nu poate fi privită decât ca o parte ușor de recunoscut a ciclului creștin al răscumpărării”. Vezi pagina 265. Mai târziu, Hegel a scris despre marea durere pe care o produce vestea că Dumnezeu este mort: „cu toate acestea, conceptul pur sau infinitul, precum abisul neantului în care toate ființele se scufundă, trebuie să caracterizeze durerea infinită, care nu era anterior decât în cultură, și senzația pe care se bazează religia modernă, senzația că Dumnezeu Însuși este mort (senzație care a fost enunțată în mod empiric de Pascal în afirmația sa: Natura evidențiază peste tot, atât în interiorul cât și în afara omului, un Dumnezeu pierdut), pur și simplu ca o fază, dar, în același timp, ca o fază a celei mai înalte idei”.
Unul din studenții lui Hegel, Richard Rothe, în textul teologic Die Anfänge der christlichen Kirche und ihrer Verfassung (1837), pare să fie unul dintre primii filozofi care au asociat ideea morții lui Dumnezeu cu teoria sociologică a secularizării.Josephson-Storm (2017), pp. 75–76.
Rolul acestui concept în filozofia lui Philipp Mainländer Înaintea lui Nietzsche, conceptul a fost popularizat în filosofie de către filosoful german Philipp Mainländer.
Nietzsche a scris în mod explicit că despărțirea lui de filozofia lui Schopenhauer s-a produs atunci când el a citit lucrările lui Mainländer. Într-o lungă critică de peste 200 de pagini a metafizicii lui Schopenhauer, Mainländer aduce argumente împotriva existenței unei singure unități cosmice care dirijează universul și susține existența unei multitudini de voințe care se confruntă între ele. Cu toate acestea, interconectarea și mișcarea unitară a lumii, motive care-i conduc pe filozofi la panteism, sunt incontestabile. Ele duc într-adevăr duc la o unitate, dar acest lucru ar putea să nu fie în detrimentul unei unități care subminează realitatea empirică a lumii.
Acum avem dreptul să dăm acestei ființe binecunoscutul nume, care a desemnat întotdeauna ceea ce nici o putere a imaginației, nici un zbor al celei mai îndrăznețe fantezii, nici o gândire abstractă oricât de profundă, nici o minte devotată intenționat, nici un spirit entuziasmat și extaziat nu a atins vreodată: Dumnezeu. Dar această unitate primordială a fost; ea nu mai este. Prin schimbarea esenței sale, ea a fost complet sfărâmată într-o lume a pluralității. Dumnezeu a murit și moartea lui a fost viața lumii.„Jetzt haben wir auch das Recht, diesem Wesen den bekannten Namen zu geben, der von jeher Das bezeichnete, was keine Vorstellungskraft, kein Flug der kühnsten Phantasie, kein abstraktes noch so tiefes Denken, kein gesammeltes, andachtsvolles Gemüth, kein entzückter, erdentrückter Geist je erreicht hat: Gott. Sie hat sich, ihr Wesen verändernd, voll und ganz zu einer Welt der Vielheit zersplittert. Aber diese einfache Einheit ist gewesen; sie ist nicht mehr. Gott ist gestorben und sein Tod war das Leben der Welt.” Philipp Mainländer: Die Philosophie der Erlösung. Erster Band. Berlin, 1876.Philipp Mainländer: Die Philosophie der Erlösung. Erster Band. Berlin 1876.
Formularea lui Nietzsche Ideea morții lui Dumnezeu apare în secțiunea „Nebunul” a cărții Știința voioasă astfel:
Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre - cine ne spală de acest sânge? Cu ce apă ne-am putea curăța? Ce ispășiri, ce jocuri sfinte va trebuie să inventăm? Nu este oare dimensiunea acestei fapte prea mare pentru noi? Nu trebuie să devenim noi înșine zei pentru a părea cel puțin demni de ea?Nietzsche, Știința voioasă, secțiunea 125, traducere de Simion Dănilă
Dar cel mai cunoscut pasaj este la sfârșitul părții a 2-a a Prologului lui Zarathustra, unde, după ce-și începe călătoria sa alegorică, Zarathustra întâlnește un ascet bătrân care-și exprimă mizantropia și dragostea față de Dumnezeu:
Când Zarathustra auzi aceasta, îl salută pe sfânt zicându-i: „O, câte n-aș avea să le aduc! Dar lasă-mă să plec cât pot mai iute, ca nu cumva să-ți iau ceva!” Așa se despărțiră, moșneagul și bărbatul, râzând, și amândoi râdeau ca doi copii.Dar Zarathustra, când rămase iarăși singur, grăi astfel în sinea sa: „Să fie oare cu putință?! Acest prea sfânt moșneag încă n-a auzit, acolo în pădurea lui, că Dumnezeu e mort!”Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, traducere de Ștefan Augustin DoinașPenguin Classics Edition, 1969 reprint, p. 41Als Zarathustra aber allein war, sprach er also zu seinem Herzen: „Sollte es denn möglich sein! Dieser alte Heilige hat in seinem Walde noch nichts gehört, daß Gott tot ist!.” Reclam edition, 1969, p. 5
Explicație Nietzsche a folosit această expresie pentru a rezuma consecințele produse de Epoca Iluminismului asupra conceptului central de Dumnezeu în cadrul civilizației vest-europene, care avea un caracter esențial creștin încă de la sfârșitul Imperiului Roman. Iluminismul a adus triumful raționalității științifice asupra revelației sacre; au apărut și s-au dezvoltat materialismul filozofic și naturalismul, doctrine filozofice care au renunțat la credința cu privire la rolul lui Dumnezeu în evoluția lumii.
Filozoful german a recunoscut criza pe care această „moarte a lui Dumnezeu” o producea asupra ideilor morale existente în Europa în contextul credinței creștine tradiționale. „Când renunți la credința creștină, îți pierzi dreptul la morala creștină. Aceasta nu este deloc de la sine înțeles: acest punct trebuie pus în lumină mereu. [...] Creștinismul este un sistem, o viziune globală asupra lucrurilor, o examinare de ansamblu a lor. Dacă desprinzi din el o idee principală, credința în Dumnezeu, atunci spargi întregul; nimic necesar nu ți se mai păstrează între degete”.Nietzsche, Amurgul idolilor, cap. „Incursiunile unui inactual”, secțiunea 5, traducere de Vasile Frăteanu și Camelia Tudor, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1993, p. 38. De aceea, în „Nebunul”, pasaj care se adresează în principal ateilor, problema este păstrarea unui sistem de valori în absența ordinii divine.
Concluzia Iluminismului cu privire la „moartea lui Dumnezeu” a dat naștere ideii că oamenii - și civilizația occidentală în ansamblu - nu mai pot crede într-o ordine morală impusă de divinitate. Ideea morții lui Dumnezeu va conduce, a spus Nietzsche, nu doar la respingerea credinței într-o ordine cosmică, ci și la respingerea valorilor absolute - la respingerea credinței într-o lege morală universală și obiectivă, obligatorie pentru toți indivizii. În acest fel, pierderea unei baze absolute a moralității conduce la nihilism. Nietzsche a căutat să găsească o soluție la acest nihilism prin reevaluarea fundamentelor valorilor umane.
Nietzsche credea că majoritatea oamenilor nu au recunoscut „moartea lui Dumnezeu” din angoasă sau dintr-o frică adânc înrădăcinată. Prin urmare, atunci când această moarte va fi recunoscută, oamenii vor trece printr-o stare de deznădejde și nihilismul va deveni tot mai agresiv.
Nietzsche și Heidegger Martin Heidegger a înțeles această parte a filozofiei lui Nietzsche ca o referire la moartea metafizicii. În opinia sa, cuvintele lui Nietzsche nu se referă la o anumită perspectivă teologică sau antropologică, ci mai degrabă la sfârșitul filosofiei. Filosofia ar fi atins, potrivit lui Heidegger, potențialul său maxim ca metafizică, iar cuvintele lui Nietzsche sunt un avertisment cu privire la declinul acesteia și a oricărei viziuni metafizice asupra lumii. Dacă metafizica a murit, afirmă Heidegger, aceasta se datorează faptului că așa i-a fost soarta încă de la început.Wolfgan Muller-Lauter, , Walter de Gruyter 2000
Nietzsche și alții Paul Tillich și Richard Schacht au fost influențați de scrierile lui Nietzsche și mai ales de expresia „Dumnezeu este mort”.Richard Schacht, After the Death of God: Friedrich Nietzsche and Paul Tillich You Tube
Teologul William Hamilton a scris următoarele lucruri despre opinia lui Nietzsche:
În cea mai mare parte, Altizer preferă limbajul mistic în locul limbajului etic pentru a analiza chestiunea morții lui Dumnezeu sau, așa cum spune el, pentru a trasa drumul de la profan la sacru. Această combinație de Kierkegaard și Eliade face lectura destul de dificilă, dar poziția sa la final este una relativ simplă. Iată un rezumat important al opiniilor sale: Dacă teologia trebuie să accepte acum o vocație dialectică, ea trebuie să învețe sensul deplin al cuvintelor „da” și „nu”; trebuie să înțeleagă posibilitatea unui „da” care poate deveni un „nu” și a unui „nu” care poate deveni „da”; pe scurt, trebuie să aștepte cu nerăbdare o coincidentia oppositorum dialectică. Teologia trebuie să se bucure de faptul că credința a devenit din nou un „scandal” și nu doar un scandal moral, o ofensă pentru mândria și virtutea omului, ci, mult mai profund, un scandal ontologic; pentru că credința escatologică este îndreptată împotriva celei mai profunde realități a ceea ce cunoaștem ca fiind istorie și cosmos. Prin intermediul viziunii lui Nietzsche despre recâștigarea veșnică putem simți eliberarea extatică care poate fi cauzată de prăbușirea transcendenței Ființei și de moartea lui Dumnezeu... și, pornind de la portretul lui Isus realizat de Nietzsche, teologia trebuie să-i învețe pe oameni puterea credinței escatologice care-l poate elibera pe credincios din ceea ce este realitatea inevitabilă a istoriei. Dar eliberarea trebuie realizată în cele din urmă prin afirmare.William Hamilton, „The Death of God Theologies Today”, în vol. Thomas J. J. Altizer și William Hamilton, Radical Theology and the Death of God, 1966, pp. 95-111.The Death of God Theologies Today by William Hamilton
Noi posibilități Nietzsche credea că oamenii ar putea avea posibilități mai mari de dezvoltare, în absența lui Dumnezeu. Renunțarea la credința în Dumnezeu ar permite o dezvoltare deplină a abilităților creative umane. Dumnezeul Creștin, scria el, nu va mai sta în cale, așa că ființele umane ar înceta să mai aștepte ajutor de pe un tărâm supranatural și ar începe să observe valoarea acestei lumi.