Aușeii sau regulidele (Regulidae) este o familie mică de păsări, intermediară între cea a pițigoilor și silviilor, răspândită îndeosebi în pădurile de conifere din Asia și America de Nord. Au o talie foarte mică (mai mici decât pitulicea), fiind cele mai mici păsări din Europa.
Au o lungime de 8-12 cm și o greutate de 4-8 g. Penajul este verzui deasupra, cu un desen caracteristic al aripii. Adulții au pe creștet dungi portocalii sau galbene, tivite cu negru. Se hrănesc cu insecte și semințe mici, dar și cu larve sau ponte de insecte pe care le găsesc pe frunze sau în crăpăturile scoarței arborilor. În afara epocii de reproducere duc o viață de grup, umblând după hrana pe care și-o procură explorând cu atenție atât trunchiurile cu crăpături, cât și ramurile cele mai subțiri. Cuibul este minuscul, așezat la extremitatea ramurilor, căptușit cu fire de păr și garnisit în afară cu licheni ceea ce-l fac imposibil de observat. Speciile nordice sunt migratoare. În România se întâlnesc două specii, aușelul cu cap galben (Regulus regulus) și aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla), ambele parțial sedentare sau parțial migratoare, care trăiesc în pădurile de conifere ale Carpaților unde cuibăresc; toamna coboară spre altitudini mai joase fiind frecvent întâlnite în parcurile și grădinile orașelor, unele populații migrează spre sudul Europei și sud-vestul Asiei. În Republica Moldova se întâlnește aușelul cu cap galben, care este un oaspete de iarnă, și aușelul sprâncenat care apare foarte rar, fiind o specie accidentală.Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016
Taxonomie și sistematică Numele familiei derivă din latinescul regulus, un diminutiv al lui rex, „rege”, și se referă la crestele caracteristice portocalii sau galbene ale aușeilor adulți (în afară de creasta roșie a lui Corthylio). Aușeii au fost alocați genului Sylvia de către naturalistul englez John Latham în 1790, dar mutat la genul lor actual de către zoologul francez Georges Cuvier în 1800.
Majoritatea membrilor genului Regulus sunt similare ca dimensiune și model de culoare. Excepție este aușelul cu creștet roșu, cea mai mare specie, care are o creastă roșie, fără dungi negre. Acesta are sunete distincte și este suficient de diferit de aușeii din Lumea Veche și de celelalte specii americane, pentru a fi atribuit unui gen separat, Corthylio.
Familia Regulidae conține două genuri cu 6 specii: Genul Corthylio: Aușel cu creștet roșu (C. calendula) Genul Regulus: Aușel sprâncenat (R. ignicapilla) Aușel de Madeira (R. madeirensis) Aușel cu creștet auriu (R. satrapa) Aușel taivanez (R. goodfellowi) Aușel cu cap galben (R. regulus)
Habitatul
Din punct de vedere comportamental și morfologic, toate speciile de aușeii sunt adaptate în mod deosebit la viața din pădurile de conifere. Cu excepția celor două specii insulare, întâlnite numai în Madeira și Taiwan, arealul de cuibărit ale celorlalte specii de aușeii acoperă o mare parte din pădurile boreale ale regiunilor palearctice și nearctice, dar se extind și spre sud până în mai multe zone subtropicale. De exemplu, aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) cuibărește în nordul Africii și aușelul cu cap galben (Regulus regulus) în Insulele Canare, în timp ce aușelul cu creștet roșu (Regulus calendula) cuibărește în părțile sud-vestice ale Statelor Unite și aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa) se reproduce mai la sud până în sudul Mexicului și Guatemala. Subspecia obscurus a aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula) extinde arealul speciei mai departe spre sud, până în insula Guadalupe, aflată în largul coastelor vestice ale Mexicului, dar în prezent se pare că a dispărut în aceste locuri.
Arealul de cuibărit al aușelului cu cap galben (Regulus regulus) corespunde în mare parte cu răspândirea geografică a molidului european (Picea abies) și a altor specii de molid în Asia și se întinde între izotermele 14° C și 23° C din iulie. În Europa, aușelul cu cap galben ajunge până în zonele climatice mai reci în comparație cu aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) și cuibărește mai departe spre nord, până la limita nordică a pădurilor de conifere. Aușelul cu cap galben trăiește în pădurile de conifere din zonele montane joase și înalte până la limită superioară a pădurilor, la altitudini maxime de aproximativ 2200 m în Elveția, 2000 m în Caucaz, 2600 m în Japonia și 4000 m în Himalaia. Habitatele aușelului cu cap galben sunt dominate de molid (Picea abies), brad (Abies alba) și jneapăn (Pinus mugo), în timp ce zada (Larix), pinul comun (Pinus sylvestris) și alte conifere, în special speciile cu frunze lungi, sunt de obicei evitate pentru hrănire și cuibărit. În unele părți ale arealului, de ex. în vestul Europei, aușelul cu cap galben cuibărește destul de des în molizii sau brazii singuratici din pădurile mixte sau din grădini. Numai în afara sezonului de cuibărit, în special în timpul migrației, această specie este întâlnită adesea și în arbuști și tufărișuri, păduri mixte și de foioase, grădini și parcuri. În această perioadă se întâlnește obișnuit în cârduri răzlețe. Jelena Kralj, Jirí Flousek, Miljenko Huzak, Davor Ćiković and Zdravko Dolenec. Factors affecting the goldcrest/firecrest abundance ratio in their area of sympatry. Annales Zoologici Fennici Vol. 50, No. 6 (2013), pp. 333-346
Aușelul sprâncenat (Regulus ignicapilla) mai puțin selectiv în alegerea habitatului este mai puțin legat de conifere, deoarece trăiește și în păduri mixte și de foioase, preferând stejarul (Quercus). Arealul său reproductiv aproape exclusiv european se întinde între izotermele 16° C și 24° C din iulie. În regiunile montane, aușelul sprâncenat se întâlnește de obicei nu mai sus de 1000 m, deci la altitudini mai joase decât cele atinse de aușelul cu cap galben. Însă populațiile nord-africane ale aușelului sprâncenat urcă ceva mai sus decât cele din Europa, cuibărind în pădurile deschise de stejar de plută (Quercus suber) și stejar verde (Quercus ilex) până la 1600 m, iar în Atlasul Mijlociu și în pădurile pure de cedru de Atlas (Cedrus atlantica) la peste 1600 m.
În vegetația forestieră de laur (Lauraceae) din insulele din estul Atlanticului - Canare, Azore și Madeira, nișa ecologică ocupată de această familie de păsări constă din specii endemice locale de erica (Erica), un habitat la care populațiile locale a două specii de aușeii sunt foarte adaptate. Aușelul de Madeira (Regulus madeirensis) trăiește în zonele montane la altitudini cuprinse între 600 m și 1550 m și este un cuibăritor comun în vegetația arbustivă de erica (Erica) și drobiță (Genista) din pădurile de laur relict, în pădurile de foioase dominate de stejar și chiar din pâlcurile de criptomeria (Cryptomeria japonica) introdusă. În vegetația de eucalipt exotic (Eucalyptus) și acacia (Acacia), care înlocuiește în prezent porțiuni mari a fostelor păduri de laur din Madeira, acest aușel este absent.
Și pe insulele Azore pădurile de laur indigene au fost aproape eradicate, dar aușeii cu cap galben (Regulus regulus) s-au adaptat destul de bine la criptomeria introdusă. În habitatele agricole semi-deschise sau chiar deschise care domină în prezent o mare parte ale acestor insule, aușeii cu cap galben trăiesc adesea chiar în pâlcuri mici de conifere introduse și în erica din pășuni. Aceștia sunt comuni și în pâlcurile de ienupăr azorian (Juniperus brevifolia) local din câmpiile centrale din insulele Flores și Pico. Doar pe Insulele Canare aușelul cu cap galben s-a adaptat în mod evident și la pădurile de pin, alcătuite aici din pinul de Canare (Pinus canariensis) endemic și pinul de Monterey (Pinus radiata) introdus din America de Nord. Însă ca și pe alte insule atlantice selecția habitatului depinde de prezența unei cantități suficiente de erica (Erica), și nu de conifere propriu-zise. În pădurile deschise de pin fără un subarboret de erica bine dezvoltat, aușeii cu cap galben sunt aproape absenți, în timp ce aceștia se întâlnesc frecvent în pâlcurile de pin, cu un subarboret de erica bine dezvoltat. Aceștia sunt abundenți și în pădurile relicte de laur din La Palma, Tenerife, La Gomera și El Hierro, cele patru insule ale arhipelagului Canare în care trăiește aușelul cu cap galben. Datorită adaptării lor la viața din pâlcurile de arbuști și tufari din Insulele Canare, aușeii cu cap galben se numără printre primele și cele mai comune specii de păsări care colonizează vegetația montană regenerată după incendii. În mod similar, la altitudinile mijlocii din Munții Stâncoși din America de Nord, aușeii cu creștet auriu (Regulus satrapa) sunt printre primii care populează vegetația primară succesivă de plop (Populus) care se dezvoltă după incendii.
În Taiwan, aușelul taiwanez (Regulus goodfellowi) este restrâns la altitudinile mijlocii și superioare din zonelor montane centrale, unde se ridică până la 3700 m. Habitatul său reproductiv tipic este, din nou, pădurea de conifere, dominată aici de brad, tsuga (Tsuga) și molid. Este obișnuit și în pădurile mixte de conifere și de foioase de la altitudinile joase.
Ca și cele două specii de aușei din palearcticul continental, speciile nord-americane prezintă o diferențiere ecologică. Aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa) este legat în special de pădurile de molid-brad și de cedru-tsuga. Este destul de comun în molidul negru (Picea mariana) și molidul alb (Picea glauca), tsuga (Tsuga) și bradul de balsam (Abies balsamea). În Munții Stâncoși locuiește într-o centură altitudinală până la 2740 m, iar în vestul Arizonei cuibărește până la 3450 m. Habitatul preferat al aușelului cu creștet roșu (Regulus calendula) include molidul negru în părțile estice ale arealului de reproducere, și pădurile de molid-brad, pinul cu ace răsucite (Pinus contorta) și duglasul verde (Pseudotsuga menziesii) în Alaska și vestul Canadei. Dar această specie este mai puțin legată de conifere decât este aușelul cu creștet auriu (Regulus satrapa). Trăiește și în pădurile mixte și de foioase din zonele sudice ale arealului său, unde acceptă pâlcurile de plop matur și bătrân, precum și tufărișurile și cuibărește de la altitudini mijlocii până la 3000 m. În afara sezonului de cuibărit, aușelul cu creștet roșu este destul de comun și în pădurile secundare (regenerate natural după incendii), în regiunile arbustive și în așezările umane, cum ar fi fermele și grădinile.
Comportamentul
Speciile de aușei sunt printre cele mai mici păsări din lume. Ca o consecință a nivelului ridicat al metabolismului, ei se hrănesc aproape continuu, chiar și când cântă în timpul paradei nupțiale și când își construiesc cuiburile. Un aușel cu cap galben (Regulus regulus) care este împiedicat să se hrănească poate pierde o treime din greutatea sa în numai douăzeci de minute, iar un individ capturat poate să moară de foame în mai puțin de o oră. Uneori, au fost găsiți aușei morți prinși în pânzele de păianjen sau încâlciți în ciulinii mari, de ex. în brusturi (Arctium).
Toți aușeii fâlfâie din aripi rapid și continuu în timp ce se hrănesc. Uneori fâlfâie din aripi asimetric; de ex. aușeii cu creștet roșu (Regulus calendula) în general bat din aripi asincron. Aceste bătăi ale aripilor devin mai vizibile și mai sincrone, când pasărea este mai agresivă. În postura amenințătoare, aceștia își expune partea inferioară mai palidă a aripilor.