Scarlat Struțeanu () a fost un estetician, critic și istoric literar român.
Biografie S-a născut la București, ca fiu al funcționarului de origine germană Alexandru Strauss-Struțeanu, și al soției sale, Olimpia (n. Bitowonsky), care avea origine poloneză.Aurel Sasu, Dicționar biografic al literaturii române, vol. II (M–Z), Ed. Paralela 45, București, 2004, p. 646. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1982, p. 915. Tatăl lui își schimbase numele din Strauss în Struțeanu și se trăgea dintr-un Joseph Strauss care a trăit prin secolul al XVIII-lea. Scarlat a urmat studii secundare la liceele „Sf. Sava” și „Gh. Lazăr” din București, iar, după absolvirea lor în 1912, a urmat o carieră militară meteorică pe care a încheiat-o cu gradul de căpitan de cavalerie.Cristina Struțeanu, „Maica”, în Formula AS, nr. 1150, 23–29 ianuarie 2015. Accesat la 17 iulie 2023. A luptat în Primul Război Mondial și a trecut înot Dunărea pe la Turtucaia. A studiat apoi la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, absolvind studiile de licență în 1919 și obținându-și doctoratul în filologie în 1924 cu teza Încercarea critică asupra comicului dramatic la Caragiale, elaborată sub coordonarea profesorului Mihail Dragomirescu. S-a căsătorit la 14 iunie 1919Ioan Slavici, Opere, vol. 1, Ed. Minerva, București, 1967, p. xlvii. cu Fulvia (1891–1974), fiica mai mică a lui Ioan Slavici,George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, 1982, p. 508. cu care a avut trei băieți: Mircea (n. 1920) , Alexandru (1921–1996) și Ioan (n. 1926).„Ioan Slavici și manuscrisele sale”, în Manuscriptum: revistă trimestrială editată de Muzeul Literaturii Române, vol. 37–39, Muzeul, 2006, p. 64.
După absolvirea facultății, a lucrat ca asistent al lui Mihail Dragomirescu (1919–1927) la catedra de estetică a Universității din București și ca profesor la liceele „Mihai Viteazul” și „Sfântul Andrei” din București. Printre elevii săi s-a aflat viitorul critic literar Traian Șelmaru.Traian Șelmaru, Teatru politic: Politica teatrală, Editura Politică, București, 1973, p. 220.
Activitatea publicistică A colaborat la publicațiile Adevărul literar și artistic, Convorbiri literare, Flacăra, Letopiseți (pe care a fondat-o împreună cu Perpessicius și Dragoș Protopopescu), Mișcarea literară, Mugurul, Ramuri, Revista Fundațiilor Regale, Universul literar ș.a. A devenit membru al Societății Scriitorilor Români în 1923.Ion Munteanu, Istoricul Societăților Scriitorilor Români, 1899–1949, Editura Eminescu, București, 1998, p. 59.
Struțeanu a semnat începând din noiembrie 1924 cronica literară din Mișcarea literară (condusă de Liviu Rebreanu), fiind însă o alegere „nefericită”, potrivit criticului Zigu Ornea, deoarece făcea parte din anturajul lui Mihail Dragomirescu, ceea ce a determinat înlocuirea sa de la nr. 15 al revistei cu Ion Marin Sadoveanu și apoi de la nr. 20 cu Perpessicius.Z. Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Editura Eminescu, București, 1980, pp. 202, 204. A urmat apoi o direcție critică istoricistă și comparatistă, opusă direcției metafizice a lui Dragomirescu.
A publicat câteva lucrări de estetică și de critică literară (Încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale, 1924; Teoria imitațiunii și a clarului confuz în estetică, 1925; Istoria națională romanțată în opera lui Al. Odobescu, 1936) și a îngrijit ediții din scrierile lui Ioan Slavici (Nuvele. Comentarii asupra omului și operei, 1930), Alexandru Odobescu (Opere literare, 1938), I. L. Caragiale (Opere alese, I–II, 1940) și Petre Ispirescu (Legendele sau basmele românilor, 1942). Ediția scrierilor lui Odobescu era considerată de George Călinescu a fi „foarte puțin critică”. Struțeanu avea o părere destul de proastă despre opera literară a lui Camil Petrescu, spunându-i confratelui mai tânăr Octav Șuluțiu că „Ceea ce e bun, nu-i al lui, ce-i al lui, nu e bun!”.Octav Șuluțiu, Jurnal, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 201. El intenționa, de asemenea, să elaboreze un studiu asupra „supraviețuirii cultului lui Zalmoxis în poezia noastră poporană”.
Criticul contemporan Eugen Lovinescu îl considera pe Scarlat Struțeanu un „simbol al necinstei profesionale și al lipsei de constrângere în fața evidenței”, deoarece într-o cronică literară din 1921 a atribuit schița „Legea progresului” de Gheorghe Brăescu lui I.L. Caragiale și apoi, după ce a fost dezvăluită confuzia pe care o făcuse, s-a apărat afirmând că eroarea lui era intenționată deoarece foiletonul era scris în bătaie de joc pentru a-l ironiza pe un anumit critic.Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II. Evoluția criticei literare, Editura „Ancora”, S. Benvenisti & Co., București, 1926, pp. 237–240.
Opera Încercare critică asupra comicului dramatic la Caragiale, Imprimeria Fundației Culturale „Principele Carol”, București, 1924; Teoria imitațiunii și a clarului confuz în estetică, Editura Institutului de Literatură, București, 1925; Istoria națională romanțată în opera lui Al. Odobescu, Craiova, 1936.
Note
Bibliografie George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1982, pp. 508, 915.
Categorie:Nașteri în 1891 Categorie:Decese în 1947 Categorie:Esteticieni români Categorie:Critici literari români Categorie:Istorici literari români Categorie:Scriitori din București