Orizont pierdut (), cunoscut și ca Orizontul pierdut, este un roman de aventuri cu tentă fantastică scris de James Hilton și publicat pentru prima oară în 1933 de către editura britanică Macmillan din Londra. Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, 1983, p. 920. Romanele Orizont pierdut și Adio, domnule Chips, ambele apărute în 1933, i-au adus celebritate autorului, făcându-l bogat.
Romanul prezintă povestea unui diplomat englez care a fost răpit, împreună cu alte trei persoane, în timpul rebeliunii din India Britanică de la începutul anilor 1930 și transportat la o lamaserie tibetană numită Shangri-La. Michael Buckley, Shangri-La: A Travel Guide to the Himalayan Dream, 2008, p. VII. Mark Liechty, Far Out: Countercultural Seekers and the Tourist Encounter in Nepal, 2017, p. 16. Lamaseria, care se află deasupra unei văi fertile din Munții Kunlun, conservă secretul longevității umane. Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, 1983, pp. 920–922. Prelungirea vieții umane nu este văzută însă ca un scop în sine, ci ca un mijloc de a salva și de a perpetua esența civilizației terestre de efectele devastatoare ale unui război viitor.Horia Aramă, Colecționarul de insule, 2006, p. 95.
Apariția romanului a avut loc la un deceniu și jumătate după devastatorul război mondial și într-o perioadă social-politică agitată, marcată de Marea criză economică și de ascensiunea fascismului în Europa. Romanul lui Hilton transmite anxietatea autorului cu privire la distrugerea iminentă a civilizației, Deke Parsons, J.R.R. Tolkien, Robert E. Howard and the Birth of Modern Fantasy, McFarland & Company, Jefferson, Carolina de Nord, 2015, p. 127. senzație resimțită de mai mulți scriitori britanici ai acelei perioade care prevedeau un viitor sumbru al omenirii. Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, 1983, p. 923.
Orizont pierdut a fost bine primit de cititori, fiind tipărite mai multe ediții în perioada imediat următoare. Succesul romanului a determinat adaptarea sa în două filme lansate în 1937 și 1973, Michael R. Pitts, Columbia Pictures Horror, Science Fiction and Fantasy Films, 1928–1982, 2010, pp. 135–137. în musicalul Shangri-La (1956) Dan Dietz, The Complete Book of 1950s Broadway Musicals, 2014, p. 253. John Chapman, Broadway's best, 1957: the complete record of the theatrical year, 1957, p. 167. și în câteva spectacole teatrale.Sebastian Sârcă, Teatrul Național Radiofonic: 1973–1993, Editura Casa Radio, București, 1998, p. 415. Tărâmul mitic Shangri-La din romanul lui Hilton a dobândit în timp o mare faimă: autoritățile unor regiuni din Pakistan, India, Bhutan și China au pretins că miticul Shangri-La s-ar afla acolo și au alocat mari sume de bani pentru promovarea turismului în acele zone, iar acest nume a fost oferit mai multor spații turistice din întreaga lume.
Rezumat
thumb|250 px|Harta Tibetului în 1932. Munții Kunlun formează frontiera nord-vestică, fiind desemnați aici sub numele „Kuenlun”. Cu ocazia unei întâlniri care are loc la Berlin în primăvara anului 1932, un medic neurolog englez află de la un fost coleg de școală, romancierul Rutherford, întâmplarea uluitoare trăită de Hugh Conway, consulul britanic din orașul indian Baskul, care fusese dat dispărut în mai 1931 în timpul evacuării forțate a civililor albi de la Baskul la Peshawar din cauza izbucnirii unei rebeliuni locale. Brian Stableford, Yesterday's Bestsellers: A Journey Through Literary History, 2006, p. 48. Michael Buckley, Shangri-La: A Travel Guide to the Himalayan Dream, 2008, p. 19. Rutherford povestește că l-a întâlnit pe Conway în toamna anului 1931 în spitalul unei misiuni creștine franceze din Chung-Kiang (o regiune îndepărtată a Chinei); fostul consul suferea de amnezie, iar Rutherford, care l-a recunoscut, l-a îmbarcat pe un vapor care pleca din Shanghai către America. Conway și-a recăpătat memoria pe parcursul călătoriei pe mare și, după ce i-a relatat lui Rutherford ceea ce i s-a întâmplat după ce a părăsit orașul Baskul, a coborât neobservat pe țărm în timpul unei escale în Honolulu și s-a întors în Orientul Îndepărtat. Rutherford îi înmânează naratorului un manuscris dactilografiat ce conținea povestea stranie relatată de Conway și pleacă apoi în Kashmir, pe urmele prietenului său.
În mai 1931, în timpul rebeliunii din India Britanică, Conway părăsise Baskulul cu un avion al Royal Air Force în compania altor trei persoane: viceconsulul Mallinson, omul de afaceri american Henry D. Barnard și misionara britanică Roberta Brinklow. Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, 1983, pp. 920–921. John R. Hammond, Lost Horizon Companion: A Guide to the James Hilton Novel and Its Characters, Critical Reception, Film Adaptations and Place in Popular Culture, 2008, p. 42. După un timp cei patru pasageri își dau seama că avionul este pilotat de un străin și că a deviat de la traseul stabilit, îndreptându-se spre grupul estic al Munților Himalaya. Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, 1983, p. 921. Avionul aterizează forțat pe un platou înalt din Munții Kunlun, iar misteriosul pilot moare în urma impactului. Brian Stableford, Yesterday's Bestsellers: A Journey Through Literary History, 2006, pp. 48–49. Cei patru pasageri sunt găsiți de un grup de munteni tibetani care cărau un palanchin în care se afla un chinez bătrân pe nume Chang. Brian Stableford, Yesterday's Bestsellers: A Journey Through Literary History, 2006, p. 49. Impasibilul Chang – care părea că-i aștepta – îi conduce în lamaseria Shangri-La, construită deasupra unei văi fertile („Valea Lunii Albastre”), la adăpostul unui munte înalt numit Karakal.
În ciuda faptului că pare izolată de lumea exterioară, lamaseria dispune de facilități moderne precum încălzire centrală, instalații sanitare importate din Occident, o bibliotecă mare și mai multe instrumente muzicale noi. Cei patru oaspeți cunosc inițial, cu excepția servitorilor, doar doi membri ai comunității: bătrânul Chang și o chinezoaică pe nume Lo-Tsen. Conway, care era epuizat de sarcinile diplomatice din ultima perioadă și dezamăgit de superficialitatea societății contemporane, se bucură că are șansa să se odihnească și explorează biblioteca vastă și excentrică a lamaseriei, în timp ce Mallinson este nerăbdător să plece cât mai repede și devine iritat atunci când aude că trebuie să rămână cel puțin o lună, până când o caravană care aduce mărfuri va ajunge în acea vale. Ceilalți doi membri ai grupului par să se adapteze mai bine și decid să rămână în Valea Lunii Albastre: misionara Brinklow este interesată să-i convertească la creștinism pe tibetanii budiști din vale, iar Barnard (care era în realitate Chalmers Bryant, un escroc căutat de poliție) găsește acolo un loc unde poate scăpa brațului lung al legii.
thumb|left|250 px|Reprezentare a Tibetului realizată de Nicholas Roerich în 1933. Tempera pe pânză. La câteva săptămâni după sosirea la Shangri-La, Marele Lama decide să-l cunoască pe Conway și-i prezintă istoria și misiunea lamaseriei. Brian Stableford, Yesterday's Bestsellers: A Journey Through Literary History, 2006, p. 50. John R. Hammond, Lost Horizon Companion: A Guide to the James Hilton Novel and Its Characters, Critical Reception, Film Adaptations and Place in Popular Culture, 2008, p. 46. Conducătorul spiritual al lamaseriei se dovedește a fi un vechi misionar capucin luxemburghez pe nume Perrault care plecase din Pekin în 1719 pentru a descoperi ultimele rămășițe ale creștinismului și, ajungând din întâmplare în acea vale inaccesibilă, descoperise acolo secretul longevității. El și-a dedicat îndelungata sa viață construirii unui paradis care să conserve înțelepciunea și cultura umană, anticipând că omenirea se îndreaptă spre un război devastator. Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, 1983, p. 922. Michael Buckley, Shangri-La: A Travel Guide to the Himalayan Dream, 2008, p. 22. Grupul refugiaților din Baskul fusese răpit deliberat cu intenția de a fi recrutat cauzei idealiste a Marelui Lama, iar Conway a fost ales de părintele Perrault ca succesor la conducerea lamaseriei. Discipolii părintelui Perrault au perspectiva unei mari longevități și își dedică viața activității spirituale. În perioada următoare fostul consul poartă mai multe conversații cu Marele Lama, întâlnește mai mulți lama centenari și începe treptat să se adapteze traiului armonios din lamaseria Shangri-La. John R. Hammond, Lost Horizon Companion: A Guide to the James Hilton Novel and Its Characters, Critical Reception, Film Adaptations and Place in Popular Culture, 2008, p. 48.
Când sosesc în cele din urmă cărăușii, Mallinson încercă cu disperare să-l convingă pe Conway că povestea relatată de Marele Lama este implauzibilă și aduce ca argument faptul că Lo-Tsen a decis să i se alăture, în ciuda faptului că, potrivit afirmațiilor lui Chang, ea ar fi mult mai bătrână decât pare și că va îmbătrâni rapid după ce va părăsi Valea Lunii Albastre. Convingerile lui Conway sunt zdruncinate, mai ales că Marele Lama murise chiar în aceeași noapte, iar fostul consul acceptă să plece pe ascuns împreună cu Mallinson. În acest punct se încheie relatarea lui Conway, pe care Rutherford o transcrisese cu fidelitate.
Câteva luni mai târziu, naratorul îl reîntâlnește pe Rutherford la Delhi și află că acesta nu a dat de urma lui Conway și nici nu a reușit să ajungă în Tibet. Niciunul dintre ceilalți trei pasageri (nici măcar Mallinson) nu a mai fost întâlnit vreodată, ceea ce-l face pe Rutherford să presupună că pe parcursul îndelungatei călătorii a avut loc o tragedie.James Hilton, Orizontul pierdut, f.a., pp. 250–251. Realitatea poveștii lui Conway nu a putut fi astfel confirmată. Brian Stableford, Yesterday's Bestsellers: A Journey Through Literary History, 2006, p. 51. Nu este clar dacă întâmplările relatate au fost reale sau doar o iluzie complexă. Brian Stableford, Yesterday's Bestsellers: A Journey Through Literary History, 2006, pp. 50–51. Cu toate acestea, sfârșitul poveștii este ambiguu: medicul de la misiunea creștină din Chung-Kiang, întâlnit de Rutherford la Shanghai, afirmă că fostul diplomat fusese adus la spital de o chinezoaică foarte bătrână, care a murit de febră la scurt timp după aceea. Naratorul și Rutherford bănuiesc că Hugh Conway se îndreaptă spre Shangri-La pentru a-și regăsi paradisul pierdut. Frank Northen Magill, Survey of Modern Fantasy Literature, vol. II, 1983, pp. 922–923.
Structură Romanul este alcătuit dintr-un prolog, 11 capitole numerotate cu cifre arabe și fără titluri și un epilog. John R. Hammond, Lost Horizon Companion: A Guide to the James Hilton Novel and Its Characters, Critical Reception, Film Adaptations and Place in Popular Culture, 2008, p. 92. Narațiunea centrală care descrie expediția forțată a lui Conway în Tibet este încadrată „în ramă” de prolog și epilog, în care naratorul medic neurolog discută acele întâmplări cu scriitorul Rutherford.
Personaje Hugh Conway (37 ani) — consulul britanic la Baskul, Michael Buckley, Shangri-La: A Travel Guide to the Himalayan Dream, 2008, p. 20. care după studii strălucite la Universitatea Oxford și săvârșirea unor acte de vitejie în Primul Război Mondial, intrase prin 1921 în serviciul consular.James Hilton, Orizontul pierdut, f.a., p. 10. Cunoștea mai multe limbi orientale și fusese trimis în misiune în Orientul Îndepărtat: la Macao, Pekin și Baskul (unde lucrase în ultimii doi ani).James Hilton, Orizontul pierdut, f.a., pp. 26, 29–30. A fost dat dispărut după evacuarea orașului Baskul. Este o persoană calmă și carismatică, cu înclinații mistice. cpt. Charles Mallinson (25 ani) — viceconsulul britanic la Baskul, asistentul lui Conway. A absolvit o școală publică și s-a logodit apoi cu o fată din Anglia.James Hilton, Orizontul pierdut, f.a., pp. 28, 39. Ajuns la Shangri-La, el este nerăbdător să revină cât mai curând în lumea exterioară. Este hiperactiv și exaltat.