Expediția britanică pe Everest din 1924 a fost — după expediția britanică pe Everest din 1922 — a doua expediție care a avut ca obiectiv efectuarea primei ascensiuni pe vârful Muntelui Everest. După două încercări în care Edward Norton a stabilit un record mondial de altitudine de 8.572 m, alpiniștii George Mallory și Andrew „Sandy” Irvine au dispărut în cea de-a treia încercare de atingere a vârfului. Dispariția lor a dat naștere unei întrebări rămase mult timp fără răspuns dacă cei doi au reușit sau nu să urce în vârf. Cadavrul lui Mallory a fost găsit în 1999 la altitudinea de 8.155 m, după ce alpinistul a căzut de pe o stâncă aflată mai sus, dar nu există dovezi concludente care să ateste că vârful a fost atins.
Context și motivație La începutul secolului al XX-lea, britanicii au participat în competițiile pentru a ajunge primii la Polul Nord și la Polul Sud, fără succes. Dorința de a restabili prestigiul național a iscat discuții cu privire la posibilitatea cuceririi celui „de-al treilea pol” – efectuarea primei ascensiuni pe cel mai înalt munte de pe Pământ.
Versantul sudic al muntelui, care putea fi escaladat din Nepal și este astăzi traseul standard de ascensiune, nu putea fi escaladat deoarece Nepalul era o „țară interzisă” pentru occidentali. Ascensiunea versantului nordic pune probleme politice complexe: guvernul Indiei Britanice trebuia să ceară insistent autorităților politice din Tibet conduse de Dalai Lama să permită efectuarea expediției britanice.
Un handicap major al tuturor expedițiilor pe versantul nordic al Muntelui Everest este perioada mică de timp între sfârșitul iernii și începutul ploilor musonice. Pentru a călători din orașul Darjeeling din nordul Indiei prin statul indian Sikkim până în Tibet era necesară străbaterea unor trecători înalte și pline de zăpadă pe la estul muntelui Kangchenjunga. Urma apoi un drum lung pe valea râului Arun până în valea Rongbuk din apropierea versantului nordic al muntelui Everest. Transportul era organizat cu cai, măgari, iaci și zeci de hamali locali. Expedițiile ajungeau la poalele Muntelui Everest la sfârșitul lunii aprilie și aveau timp până în luna iunie, înainte de începerea ploilor musonice, permițând doar șase până la opt săptămâni pentru acomodarea cu altitudinea, instalarea de tabere și ascensiunile montane.
O sarcină secundară a expediției a fost cercetarea zonei din jurul ghețarului West Rongbuk. Agenția guvernamentală britanică Survey of India a trimis un inginer topograf gurkha, care a fost ajutat în activitatea de ascensiune în zonele dificile pe care trebuia să le cerceteze.
Pregătiri Două expediții au precedat expediția din 1924. Prima a fost o expediție de explorare din 1921, condusă de Harold Raeburn, care a găsit un traseu posibil de-a lungul crestei de nord-est. Mai târziu, George Mallory a propus un traseu mai lung către șaua nordică, apoi de-a lungul crestei de nord până la creasta de nord-est și apoi către vârf. Acest traseu părea să fie cel mai simplu pentru a ajunge în vârf. După ce au descoperit accesul către baza șeii nordice prin ghețarul East Rongbuk, traseul complet a fost explorat și părea să fie o opțiune superioară. Mai multe încercări pe traseul propus de Mallory au avut loc în cursul expediției din 1922.
După această expediție, timpul insuficient pentru pregătire și lipsa de mijloace financiare a împiedicat o altă expediție în 1923. Mount Everest Committee a pierdut 700 de lire sterline în falimentul Alliance Bank of Simla. Așa că cea de-a treia expediție a fost amânată până în 1924.Breashears, Salkeld: Mallorys GeheimnisThe Geographical Journal, Nr.6 1924
Ca și cele două expediții anterioare, expediția din 1924 a fost, de asemenea, planificată, finanțată și organizată de membrii Royal Geographical Society și ai Alpine Club, cu o contribuție majoră a căpitanului John Noel, care a cumpărat toate drepturile fotografice. Mount Everest Committee, care a fost format în acest scop, a folosit strategii militare pentru organizarea expedițiilor, sub coordonarea unor ofițeri specializați.
O schimbare importantă a fost creșterea rolului hamalilor. Expediția din 1922 a recunoscut că mai mulți hamali erau capabili să ajungă la altitudini mari și să învețe rapid abilitățile necesare în alpinism. Schimbarea strategiei de alpinism care a crescut implicarea hamalilor a culminat într-un parteneriat egal al șerpașului Tenzing Norgay cu Edmund Hillary în prima ascensiune reușită pe Everest. Inversarea treptată în sistemul „Sahib – Hamal” de la primele expediții au condus în cele din urmă la o situație „profesionist – client” în care „hamalii” șerpași sunt alpiniști profesioniști foarte pricepuți și occidentalii clienți mai slab pregătiți.
La fel ca și expediția din 1922, expediția din 1924 a adus oxigen îmbuteliat pe munte. Echipamentul de oxigen a fost îmbunătățit în următorii doi ani, dar încă nu era foarte fiabil. Nu exista, de asemenea, nici un acord clar dacă trebuia utilizat oxigenul. A început o discuție care mai continuă încă și astăzi: există susținători ai argumentelor „sportive” că Everstul trebuie urcat „prin mijloace corecte”, fără echipamente tehnice care să reducă efectele altitudinii mari de la câteva mii de metri.
Participanți Expediția a fost condusă de conducătorul expediției din 1922, generalul Charles G. Bruce. El a fost responsabil cu gestionarea echipamentului și materialelor, cu angajarea hamalilor și cu alegerea traseului montan.
Alcătuirea echipei de alpiniști care să escaladeze Everestul nu a fost una ușoară. Ca o consecință a Primului Război Mondial, exista o lipsă de tineri puternici. George Mallory a făcut din nou parte din expediție, împreună cu Howard Somervell, Edward „Teddy” Norton și Geoffrey Bruce. George Ingle Finch, care stabilise recordul de altitudine în 1922, a fost propus ca membru, dar nu a mai fost inclus în cele din urmă pentru că era divorțat și a acceptat bani pentru a ține conferințe. El nu părea potrivit în ochii comisiei, în special al influentului secretar Arthur Hinks, care a făcut clar să se înțeleagă faptul că nu era acceptabil ca un australian să fie primul alpinist care urcă pe Everest; britanicii au vrut ca alpiniștii să fie un exemplu al spiritului britanic pentru a ridica moralul compatrioților. Mallory a refuzat să urce din nou fără Finch dar s-a răzgândit după ce a fost convins personal de familia regală britanică la solicitarea lui Hinks..
Noii membri ai echipei de alpiniști au fost Noel Odell, Bentley Beetham și John de Vars Hazard. Andrew „Sandy” Irvine, un student la inginerie pe care Odell îl cunoscuse într-o expediție în insula Spitsbergen, a fost selectat ca un așa-numit „experiment” pentru echipă, fiind un tânăr care urma să fie testat pe pantele Muntelui Everest. Datorită cunoștințelor sale tehnice și mecanice, Irvine a fost capabil să îmbunătățească capacitatea echipamentelor de oxigen prin reducerea greutății lor și a efectuat numeroase reparații ale echipamentelor folosite în expediție.
Participanții nu au fost selectați doar pentru abilitățile lor de alpiniști; statutul familiilor lor, experiența militară sau diplomele universitare au fost, de asemenea, factori care au influențat procesul de selecție. Experiența militară avea o mare importanță în conturarea imaginii publice a exploratorilor. Richard B. Graham, educat în mediul quakerilor (n. 1893) a fost, de asemenea, ales, dar a demisionat atunci când i s-a spus că unii membri ai echipei s-au opus escaladării muntelui împreună cu un bărbat care refuzase să lupte în război.[Bootham School Commemoration Scholarship Fund, 1879–1929, p. 24]
Întreaga expediție a fost formată – în afară de un număr mare de hamali – din următoarele persoane: NumeFuncțieProfesieCharles G. Bruceconducătorul expedițieimilitar (ofițer, general de brigadă)Edward F. Nortonconducătorul adjunct al expediției, alpinistmilitar (ofițer, locotenent-colonel)George MalloryalpinistprofesorBentley BeethamalpinistprofesorGeoffrey Brucealpinistmilitar (ofițer, căpitan)John de Vars HazardalpinistinginerR.W.G. Hingstonmedic al expedițieimedic și militar (ofițer, maior)Andrew Irvinealpiniststudent la inginerieJohn B.L. Noelfotograf, operator de filmmilitar (ofițer)Noel E. OdellalpinistgeologE.O. Shebbeareresponsabil cu transportul, interpretpădurarDr. T. Howard Somervellalpinistmedic
Călătoria miniatura|Harta Muntelui Everest dreapta|miniatura|Rombuk Gompa, la capătul văii care se întindea până la versantul nordic al Muntelui Everest La sfârșitul lunii februarie 1924, Charles și Geoffrey Bruce, Norton și Shebbeare au ajuns în Darjeeling, unde au selectat hamali din rândul tibetanilor și al șerpașilor. Ei i-au ales iarăși pe tibetanul Karma Paul ca translator și pe Gyalzen ca sardar (conducător al hamalilor) și au cumpărat materiale și produse alimentare. La sfârșitul lunii martie 1924 sosiseră deja toți membrii expediției și a început călătoria spre Muntele Everest. Au urmat același traseu ca și în expedițiile din 1921 și 1922. Pentru a evita supraîncărcarea dak bungalouri, ei au călătorit în două grupuri și au ajuns în regiunea Yatung la începutul lunii aprilie și în orașul Phari Dzong pe 5 aprilie. După negocieri cu autoritățile tibetane, partea principală a expediției a urmat binecunoscutul traseu către Kampa Dzong, în timp ce Charles Bruce și un grup mai mic au ales un traseu mai ușor. În această perioadă, Bruce s-a îmbolnăvit de malarie și a fost nevoit să renunțe la rolul de conducător în favoarea lui Norton. Pe 23 aprilie membrii expediției au ajuns în Shekar Dzong, iar cinci zile mai târziu a poposit la Mănăstirea Rongbuk, aflată la câțiva kilometri de tabăra de bază planificată. Lama de la Mănăstirea Rongbuk era bolnav și nu a putut vorbi cu exploratorii britanici și cu hamalii și nici nu a putut realiza ceremoniile budiste paja (invocarea lui Buda și binecuvântarea călătorilor). În ziua următoare membrii expediției au ajuns la locul taberei de bază de la capătul ghețarului din valea Rongbuk. Condițiile meteorologice erau bune pentru continuarea expediției, dar vremea era rece și căzuse zăpadă.
Traseul de acces planificat Ca urmare a faptului că Regatul Nepal interzicea accesul străinilor, expedițiile britanice care au avut loc înaintea celui de-al Doilea Război Mondial au putut avea acces doar pe versantul nordic al muntelui. În 1921 Mallory a analizat un traseu posibil de pe șaua nordică către vârf. Acest traseu urmează ghețarul East Rongbuk până pe șaua nordică. De acolo, crestele bătute de vânt (creasta de nord și creasta de nord-est) păreau să ofere un traseu practic către vârf. Pe Creasta de nord-est există un obstacol important care blochează traseul sub forma unei stânci abrupte numită A Doua Treaptă la altitudinea de , al cărei grad de dificultate nu era cunoscut în 1924. A Doua Treaptă este o stâncă tare abruptă cu o înălțime totală de 30 m. Partea cea mai grea este o stâncă de 5 m, care a fost escaladată pentru prima dată de chinezi în 1960. Începând din 1975 a fost amplasată acolo o scară. După acel punct, traseul către vârf continuă cu o pantă înzăpezită abruptă (cu înclinația de 45 de grade), „câmpul de zăpadă triunghiular” cu forma unui vârf de piramidă, până în creasta vârfului.