Vânătorul din taiga, cunoscut alternativ ca Dersu Uzala, (în , în ) este un film sovieto-japonez din 1975, regizat de Akira Kurosawa. Vitali Sîrokomski, The Truth about Cultural Exchange, Progress Publishers, Moscova, 1977, p. 77. Jasper Sharp, Historical dictionary of Japanese cinema, Scarecrow Press, Lanham, Md., 2011, p. 146. Este primul film al lui Kurosawa în care nu se vorbește limba japoneză și primul și singurul său film pe peliculă cu lățimea de 70 mm.
După o serie de decepții profesionale și personale suferite la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, inclusiv o tentativă de suicid, cineastul japonez Akira Kurosawa a fost invitat de studioul Mosfilm să realizeze un film în Uniunea Sovietică, iar rezultatul a fost Vânătorul din taiga. Joseph L. Anderson, Donald Richie, The Japanese Film: Art and Industry, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1982, p. 460. Filmul este inspirat din cărțile autobiografice din cărțile autobiografice Prin Ținutul Ussuri (1921) și Dersu Uzala (1923; denumită după vânătorul indigen Dersu Uzala) ale exploratorului rus Vladimir Arseniev (1872–1930), care descriu expedițiile sale de explorare a regiunii munților Sihote-Alin din Orientul Îndepărtat Rus la începutul secolului al XX-lea.
Filmat aproape în întregime în aer liber, în pustietățile siberiene, Vânătorul din taiga prezintă povestea unui vânător indigen bătrân care locuiește în pădure și este complet integrat în acest mediu natural, ducând un stil de viață care va fi distrus în mod inevitabil de înaintarea civilizației. Este vorba în același timp de respectul și prietenia puternică care se formează între doi bărbați din medii complet diferite și de dificultatea de a face față pierderii puterii și îndemânării care vine odată cu bătrânețea. D. I. Suchianu, „«Vînătorul din taiga»”, în România literară, anul IX, nr. 16, joi 15 aprilie 1976, p. 17. Acțiunea filmului este prezentată în flashback în două părți.
Vânătorul din taiga a câștigat Premiul de Aur și Premiul FIPRESCI la Festivalul Internațional de Film de la Moscova din 1975, Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 1976 și mai multe alte premii. El a fost vizionat de 20,4 milioane de spectatori în Uniunea Sovietică și a obținut încasări de 1,2 milioane de dolari în SUA și Canada.
Filmul lui Kurosawa a fost a doua ecranizare a cărților lui Arseniev: o primă adaptare a fost realizată în 1961 de regizorul sovietic de origine armeană Agasi Babaian într-un film intitulat Flăcări în taiga.
Rezumat
thumb|left|Adevăratul Dersu Uzala. Fotografie făcută de Arseniev prin 1902–1907. Acțiunea filmului începe în anul 1910 într-o pădure din estul Siberiei care este defrișată în scopul amenajării localității Korfovskaia. Ofițerul topograf Vladimir Arseniev caută mormântul nemarcat al unui prieten care murise cu trei ani mai înainte. Gândurile lui zboară în trecut. În vara anului 1902 căpitanul Arseniev condusese o expediție topografică în regiunea Ussuri de la granița cu China și cunoscuse un vânător nomad goldi pe nume Dersu Uzala, care a acceptat să servească pe post de călăuză prin taigaua siberiană. Vânătorul trăia de mulți ani singur în pădure, după moartea soției și a copiilor săi în urma unei epidemii de vărsat de vânt, se îndeletnicea cu comerțul de piei de samur și avea convingeri religioase animiste, crezând că toate elementele naturale (soarele, luna, munții, râurile, vântul, ploaia, ceața, focul, plantele) sunt ființe vii. Considerat inițial un bătrân needucat și excentric, Dersu câștigă respectul soldaților prin marea sa experiență de viață, prin instinctele precise, prin puterea de observație și prin compasiunea profundă față de semenii săi și de animalele pădurii. Sub impulsul lui Arseniev, membrii detașamentului îl acceptă pe vânător, începând să-l considere unul de-al lor. O prietenie profundă se înfiripă între căpitan și călăuză, în ciuda pozițiilor sociale diferite ale celor doi.
Dersu Uzala salvează viața căpitanului Arseniev atunci când cei doi se pierd în mijlocul unui lac înghețat și izbucnește brusc un viscol puternic. Vânătorul înțelege că sunt în pericol să moară prin îngheț și construiește rapid o colibă de stuf, unde cei doi se adăpostesc de viscol până când sunt descoperiți de restul camarazilor. Membrii expediției se luptă apoi să traverseze tundra înghețată și întâlnesc în cele din urmă o familie de indigeni nanai care îi primește în casa lor, unde găsesc căldură și hrană. Expediția se termină a doua zi, iar Dersu refuză propunerea lui Arseniev de a merge la oraș, apoi se desparte de militari și se întoarce în sălbăticie.
thumb|right|Căpitanul Arseniev și Dersu Uzala. Cinci ani mai târziu, în 1907, Arseniev conduce o altă expediție topografică în regiunea Ussuri și cartografiază luni întregi lanțurile muntoase. Într-o seară unul dintre militari îi spune că a întâlnit în pădure un vânător bătrân, iar Arseniev pornește într-acolo și-l reîntâlnește pe Dersu. Bătrânul devine din nou călăuză a grupului și salvează pentru a doua oară viața căpitanului cu prilejul traversării unui râu învolburat, atunci când pluta pe care se aflau cei doi este luată de curent și dusă către un repeziș. Începe toamna, iar pentru un timp expediția decurge bine.
La un moment dat Dersu își dă seama că sunt urmăriți de un tigru siberian și, după ce încearcă în zadar să-l sperie pentru a se îndepărta, este nevoit să-l împuște. Uciderea tigrului este însă un sacrilegiu pentru poporul goldi, iar vânătorul crede că spiritul pădurii, Kanga, îl va pedepsi pentru ceea ce a făcut. Începând din acest moment, Arseniev asistă neputincios la transformarea comportamentului prietenului său. Dersu devine tot mai arțăgos și se distanțează de membrii expediției, iar pe măsură ce expediția se apropie de sfârșit observă că a început să-și piardă vederea, astfel încât nu mai este capabil să vâneze și prin urmare nu mai poate trăi singur în pădure.
Căpitanul Arseniev se oferă să-l găzduiască pe Dersu în casa familiei sale din orașul Habarovsk. În ciuda afecțiunii pe care i-o poartă familia Arseniev, vânătorul nu se poate adapta traiului în oraș și îl roagă pe căpitan să-l lase să se întoarcă în pădure. Arseniev îi oferă ca dar de despărțire o carabină nouă. Câtva timp mai târziu, căpitanul este anunțat printr-o telegramă că poliția descoperise trupul neînsuflețit al unui goldi bătrân în apropierea căii ferate transsiberiene, la vreo 20 de kilometri sud de Habarovsk, și este rugat să vină să-l identifice înainte de a fi îngropat. Arseniev se deplasează acolo și îl identifică pe bătrânul său prieten, care fusese ucis probabil de un bandit pentru a i se fura carabina.
Distribuție
Maksim Munzuk — călăuza goldi Dersu Uzala Iuri Solomin — căpitanul Vladimir Arseniev Svetlana Danilcenko — Anna Konstantinovna Arsenieva, soția lui Vladimir Dmitri Korșikov — Vova Arseniev, fiul lui Vladimir Vladimir Kremena — militarul cazac Turtîghin Aleksandr Piatkov — militarul cazac Olentiev Suimenkul Ciokmorov — Chan Bao, conducătorul echipei care luptă împotriva hunhuzilor Daniil Netrebin — ofițerul de poliție Nikolai Volkov — gropar Mihail Bîcikov — membru al echipei lui Arseniev Vladimir Hrulev Igor Sîhra Ianis Iakobsons Vladimir Prihodko — soldat rus Sovetbek Djumadîlov Vladimir Sverba — militarul cazac Epov Stanislav Marin Tatiana Svercikova — fetiță Dorji Sultimov (nemenționat) Cimit Rincinov (nemenționat) Sodnom Hajitov (nemenționat) Lazar Cimitov (nemenționat) tigrul Artiom ursoaica Rita căprioara Katia
Producție
Problemele lui Kurosawa la începutul anilor 1970 thumb|left|160 px|Akira Kurosawa pe platoul de filmare al filmului Cei șapte samurai. Fotografie din 1953. La sfârșitul anilor 1960 industria cinematografică japoneză intrase într-o perioadă de declin: tânăra generație de spectatori prefera filmele americane, în timp ce spectatorii mai în vârstă nu mai mergeau la cinematograf și vizionau filmele prezentate la televizor. În aceste condiții, pe măsură televiziunile acaparau o tot mai mare influență, companiile de producție japoneze începeau să-și restrângă activitatea: Daiei (compania care a produs Rashomon) a intrat în faliment și și-a închis studioul, Nikkatsu a renunțat la filmele chambara și cu gangsteri și s-a orientat către filmele porno, Shochiku a efectuat restructurări masive și a rezistat ca urmare a succeselor înregistrate de seria de filme Tora-san a regizorului Yōji Yamada, în timp ce Toho a rezistat doar datorită filmelor cu buget redus care au acoperit pierderile produse de filmele scumpe ale companiei și s-a asociat cu Nikkatsu în producerea filmelor porno. Din această cauză, carierele unor regizori ca Hiroshi Inagaki, Senkichi Taniguchi, Shirō Toyoda și Ishirō Honda s-au încheiat. Inagaki se specializase în filme jidaigeki, iar Honda în filme fantastice cu monștri (seria Godzilla), ambele genuri de filme fiind foarte costisitoare, ca și filmele lui Kurosawa. În același timp, regizori ca Tonji Masuda și Kinji Fukasaku realizau filme mai puțin valoroase din punct de vedere artistic, dar care permiteau recuperarea investiției și obținerea unui profit.
Kurosawa a avut dificultăți să găsească finanțare pentru proiectele sale nu numai din cauza acuzațiilor de nerespectare a termenelor și bugetelor, ci și din cauza tinerilor regizori japonezi care-l considerau un regizor depășit, o relicvă a trecutului. Spre deosebire de confrații săi care au început să colaboreze cu televiziunile, el avea proiecte care depășeau posibilitățile financiare ale televiziunilor, iar subiectele pe care urmărea să le ecranizeze se pretau mai mult cinematografiei. Problemele cu Toho, principala companie de producție a filmelor sale, începuseră la momentul realizării filmului Barbă Roșie (1965): cele 50 de zile de filmare planificate s-au lungit până la 2 ani, făcând ca acel film să devină cea mai lungă producție japoneză de până atunci și una dintre cele mai scumpe. John Berra (ed.), Directory of World Cinema: Japan 2, Intellect Ltd., Bristol–Chicago, 2012, p. 245. Reputația lui Kurosawa a ieșit șifonată: a fost acuzat că are un comportament „tiranic” și că nu respectă programele și bugetele de producție, ignorându-se perfecționismul său. Cariera lui Kurosawa se afla, prin urmare, într-un impas.
În iulie 1969, împreună cu regizorii japonezi Masaki Kobayashi, Kon Ichikawa și Keisuke Kinoshita, Kurosawa a înființat o companie de producție independentă, Yonki no Kai („Clubul celor patru cavaleri”). În cursul anului 1970 Kurosawa a acceptat să participe la realizarea porțiunii japoneze a filmului de război Tora! Tora! Tora!, dar a fost concediat din cauza neînțelegerilor artistice cu Darryl F. Zanuck, președintele companiei 20th Century Fox, în ceea ce privește ritmul și modul de producție.
Filmul Dodes'ka-den, produs de compania Yonki no Kai în 1970, a fost un eșec comercial, iar cineastul s-a aflat într-o perioadă grea a carierei sale. Decepționat, Akira Kurosawa a încercat să se sinucidă la 22 decembrie 1971, punând la îndoială capacitatea sa de creație, și a urmat o nouă perioadă de pauză de cinci ani în cariera artistică a regizorului. Tentativa de suicid, oricât ar părea de șocantă, era întâlnită în tradiția japoneză, iar artiștii o considerau adesea ca un răspuns la secătuirea puterii de creație; de altfel, unul dintre marii reprezentanți ai literaturii japoneze, romancierul Yasunari Kawabata (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură), s-a sinucis în aprilie 1972. După încercarea de sinucidere, Kurosawa a aflat că suferea de ani de zile de calculi biliari și a fost operat, iar apoi a urmat un proces lent de recuperare spirituală, care i-a redat încrederea în propriile forțe creative. Oferta companiei Mosfilm de a-i finanța realizarea unui film în Uniunea Sovietică l-a salvat de lunga perioadă de inactivitate și i-a oferit șansa de a realiza un proiect mai vechi pe care fusese nevoit să-l abandoneze.
Primele contacte cu studioul Mosfilm thumb|right|Nanook (Allakariallak), 1920