Cursa înarmării dintre Regatul Unit și Germania care a avut loc începând cu ultimul deceniu al secolului al XIX-lea până în momentul declanșării primului conflict mondial în 1914 a fost una dintre multiplele cauze ale conflagrației. Fiind un rezultat al unei relației bilaterale care se degradase timp de mai multe decenii, cursa înarmărilor a fost declanșată de planul amiralului german Alfred von Tirpitz din 1897 de crearea a unei „flote de descurajare” cu ajutorul căreia să îi forțeze pe britanici să facă unele consiuni diplomatice. Planurile lui Tirpitz nu urmăreau ca Marina Imperială Germană să înfrângă Royal Navy.

Bucurându-se de sprijinul kaiserului Wilhelm al II-lea, Tirpitz a inițiat o serie de legi pentru construirea unui număr cât mai mare de nave militare de suprafață. Lansarea la apă a HMS Dreadnought în 1906 l-a determinat pe Tirpitz să crească și mai mult ritmul construcției flotei germane. În timp ce unii observatori britanici erau neliniștiți de dezvoltarea flotei militare a Germaniei, îngrijorarea a devenit generală după proiectul german de lege pentru dezvoltarea flotei din 1908. Opinia publică și opoziția politică britanică au cerut ca guvernului liberal (1905-1915) să facă față provocării germane, ceea ce a dus la finanțarea în 1910 a construirii unor noi cuirasate și la escaladarea cursei înarmării.

Întreținerea celei mai numeroase armate terestre și celei de-a doua flote militare a pus o presiune uriașă asupra finanțelor Germaniei. Theobald von Bethmann-Hollweg, cancelarul german începând din 1909, a fost inițiatorul unei politici de destindere cu britanicii pentru ca să ușureze povara fiscală, concentrându-se în schimb asupra rivalități cu Franța. În timpul mandatului lui Bethmann-Hollweg și în special începând cu anul 1912, Germania a abandonat construirea de cuirasate și s-a concentrat pe strategia raidurilor împotriva navelor comerciale executate de submarine. În mod ironic, flota germană de suprafață rezultată în urma cursei înarmărilor a fost implicată doar într-o singură bătălie navală importantă în timpul primei conflagrații mondiale, Bătălia Iutlandei, și nu a amenințat nicio clipă supremația navală britanică, în vreme ce strategia atacării vaselor comerciale, care a fost în centrul doctrinei navale germane a pus în primejdie în mod constant transporturile comerciale britanice de-a lungul războiului.

Contextul general

Britanicii aveau cea mai mare flotă militară din lume, iar guvernul a urmărit să asigure Royal Navy efective cel puțin egale cu cele ale următoarelor două forțe navale combinate prin așa-numita politică a „two-power standard”. Economia britanică era aproape complet dependentă de capacitatea de aprovizionare cu materii prime și de export a produselor finite pe calea apelor. Pe la 1900, 58% din caloriile consumate de popolația britanică proveneau din import, ceea ce insemna că, în cazul în care nu s-ar fi putut sigura liberatatea transportului maritim, țara avea să sufere din cauza crizei alimentare.

Chiar înainte de provocarea navală germană, liderii politici și militari britanici au luat în discuție consecințele economice, sociale și politice catastrofale care ar rezulta în cazul în care Marina Regală nu ar putea garanta libertatea de acțiune britanică. Îngrijorarea britanicilor față de capacitatea de autoapărare a țării a avut o influență puternică asupra opiniei publice britanice și a devenit subiectul unui nou gen literar, literatura de invazie, (care a debutat în 1871 cu The Battle of Dorking ), rămas popular până în preajma Primului Război Mondial.

Primul cancelar al Germaniei unite, Otto von Bismarck, a condus cu măiestrie afacerile externe ale Germaniei astfel încât țara să nu fie legată strâns de vreo putere europeană. După ce Bismarck a fost înlocuit, politica externă germană și-a modificat orientarea spre o mai strânsă colaborare cu Tripla Alianță cu Austro-Ungaria și Italia. Friedrich von Holstein, șeful departamentului politic al Ministerului de externe, l-a convins pe noul cancelar, Leo von Caprivi, să nu reînnoiască în 1880 Tratatul de reasigurare cu Imperiul Rus. Bismarck concepuse Tratatul de reasigurare pentru ca să împiedice formarea unei alianțe franco-ruse. Rușii căutau aliați care să îi finanțeze datoriile uriașe rezultate din Alianța franco-rusă. Holstein sperase că anularea Tratatului de reasigurare va avea ca rezultat o relație mai strânsă cu Marea Britanie, care era în competiție atât cu Rusia cât și cu Franța, lucru care însă nu s-a întâmplat. În perioada 1890 – 1897, Germania a oscilat între o politică pro-britanică și una pro-rusă, reflectând incoerența conducerii germane.

În 1890, istoricul militar Alfred Thayer Mahan a publicat The Influence of Sea Power upon History, una dintre cele mai importante lucrări de strategie navală. Mahan a susținut că puterea maritimă a fost factorul decisiv care a permis națiunilor puternice să prospere și să își impună voința națiunilor mai slabe și că modalitatea adecvată pentru obținerea supremației navale a fost lupta pe scară largă între flote. La vremea respectivă, Marina Imperială Germană adoptase strategia navală a atăcării transporturilor comerciale inamice, dar argumentele lui Mahan au avut o influență enormă asupra gândirii ulterioare germane și britanice.

Cartea tradusă de amiralul Ludwig Borckenhagen, un sprijinitor al ideilor lui Mahan, a fost distribuită pe toate vasele marinei germane. Kaiserul Wilhelm al II-lea a fost cucerit de ideile lui Mahan imediat după ce i-a citit cartea în 1894 și a cerut Reichstagului să găsească fonduri pentru punerea în practică a unei politici de dezvoltare navală.Holger H. Herwig, The Influence of A.T. Mahan upon German Sea Power (U.S. Naval War College, 1990).

Reichstagul a aprobat fondurile doar pentru construirea a 4 dintre cele 36 de crucișătoare cerute de Wilhelm în 1895, pentru ca în următorii doi ani să nu mai aprobe nicio alocare de fonduri pentru construcțiile navale. Nemulțumit după ce inițiativele sale au fost respinse, Wilhelm l-a rechemat în 1897 în capitală pe Alfred von Tirpitz, care se afla în acel moment la comanda Escadrei Orientului Îndepărtat cu baza la Hong Kong, ca să ocupe funcția de secretarul de stat al Oficului Naval Imperial German. Tirpitz era un adept al naționalistului anti-britanic Heinrich von Treitschke, precum și ai ideilor lui Alfred Thayer Mahan despre rolul hotărâtor al flotei de suprafață. În 1894, el a scris o secțiune faimoasă dintr-un memorandum cu titlul „Scopul natural al unei flote este ofensiva strategică”, prin care respingea ideea atacurilor asupra transporturilor comerciale și a apărării de coastă, afirmând că Germania trebuie să se pregătească pentru luptele ofensive maritime pentru ca să-și asigure locul ei în lume.

În prima lui întâlnire cu Wilhelm din iunie 1897, Tirpitz a susținut că Germania trebuie să înfrunte Regatul Unit pentru ca să își asiugure locul în rândul puterilor europene. El a gândit de asemenea o strategie pe care a urmat-o pentru mulți ani: să contruiască o flotă militară germană suficient de puternică încât, în cazul în care britanicii ar fi încercat să o distrugă, să determine o reacție a rivalilor Londrei și anume a Franței și Rusiei. Aceasta era de fapt punere în practică a teoriei „flotei de descurajare” a lui Mahan. Tirpitz a apreciat că, de vreme ce flota britanică este distribuită pe toate mările pentru protejarea posesiunilor sale de pe mai multe continente, „se ajunge la un război al cuirasatelor între Heligoland și Tamisa”. Atât Tirpitz cât și Bernhard von Bülow, secretarul de stat pentru afaceri externe din 1897 până în 1900, iar mai apoi cancelar până în 1909, au calculat că, odată ce Germania urma să posede o flotă militară pe care Marea Britanie nu putea să o distrugă fără să își pună în primejdie poziția, Marea Britanie urma să fie forțată să negocieze cu Germania de la egal la egal și poate chiar să renunțe la „splendida izolare” pentru a se alătura Triplei Alianțe.

Legile navale germane (1898–1912)

În conformitate cu dorința kaiserului Wilhelm II pentru dezvoltarea flotei și cu viziunea strategică a lui Tirpitz, au fost emise cinci Legi ale flotei în 1898, 1900, 1906, 1908 și 1912, ceea ce a dus în final la creșterea importantă a flotei germane de suprafață. Obiectivul germanilor era construirea unei flote care să aibă cel puțin două treimi din capacitatea Royal Navy.Andriessen, De andere waarheid, 1999, page 298

Prima lege navală a fost votată în 1898 după o capanie de convingere a opinie publice condusă de Wilhelm, Tirpitz și Bülow. Legea a asigurat finanțarea a unsprezece cuirasate în următorii șapte ani. Britanicii nu au fost îngrijorați de prima Lege navală, de vreme ce marina germană nu urma să fie mai mare decât cele mai mari două flote militare existente, așa că nu a determinat noi măsuri conform de dezvoltare prin „two-power standard”. În acest timp, Tirpitz a început în noiembrie 1898 să lucreze la un plan pentru dupblarea flotei, care să includă patruzeci și cinci de nave de luptă și crucișătoare blindate, plan pe care le-a prezentat kaiserului un an mai târziu. Momentul a fost favorabil, întrucât izbucnirea celui de-al doilea război cu burii și sechestrarea de către britanici a unui vapor german în largul Africii de Sud a înfuriat publicul german împotriva Regatului Unit. Reichstagul a aprobat a doua lege navală în iunie 1900.

HMS Dreadnought

Votarea celei de-a doua legi navale germane a crescut îngrijorarea printre factorii de decizie politică britanici. În 1902, Primul Lord al Amiralității Selborne, omologul britanic al lui Tirpitz, a spus colegilor din cabinet că flota germană este dezvoltată în perspectiv unui război cu britanicii. Amiralul John Arbuthnot Fisher a fost numit Prim Lord al Mării (comandantul profesional al Royal Navy) în 1904. El a reorganizat din temelii Royal Navy și a adus cele mai multe nave de luptă mai aproape de insulele britanice. El a înființat de asemenea un comitet pentru proiectarea unui nou supercuirasat, care, în special după Bătălia din Strâmtoarea Tsushima din mai 1905, părea să reprezinte viitorul în războiul naval. HMS Dreadnought a fost lansat în februarie 1906, la doar 14 luni după ce construcția sa fusese aprobată."The Cause of World War I" Anuarul Jane's Fighting Ships a subliniat că HMS Dreadnought era echivalentul a două sau trei cuirasate normale.

La începutul anului 1905, atașatul militar naval german în Regatul Unit i-a raportat lui Tirpitz că britanicii plănuiesc crearea unei noi clase de cuirasate. În acea vară, Tirpitz s-a consultat cu consilierii săi. În toamnă, el a luat decizia că Germania să încerce să egaleze planurile de construcție britanice. Cercetătorii au subliniat că procesul decizional german imperial a fost atât de incoerent încât Tirpitz ar fi putut lua această decizie fără să-i consulte pe cancelar, ministerul de externe, pe cel de finanțe, birourile de planificare strategică navală sau alte două birouri navale: Înaltul Comandament Naval și Cabinetul naval. El a prezentat noua listă de plată Reichstagului și a prevăzut o creștere a cheltuielilor cu 35% peste sumele aprobate în a doua lege navală, care era necesară pentru construirea a două cuirasate din clasa Dreadnought și a unui crucișător blindat pe an. Proiectul de lege a întâmpinat o opoziție acerbă din partea tuturor partidelor din cauza creșterii soldului bugetar și a rezistenței Reichstagului față de creșterea impozitelor. Soarta proiectului de lege a fost modificată de rezultatele Conferinței de la Algeciras, care a pus capăt în aprilie 1906 primei crize din Maroc și care a inflamat sentimentul naționalist german împotriva Marii Britanii și a Franței. A treia lege navală a fost aprobată cu ușurință în mai 1906