miniatura| Salus publica suprema lex esto, „Binele comun este legea supremă”, în Parlamentul Elvețian. În filosofie, economie și științe politice, noțiunea de bine comun ( common good, în limba engleză, numit și commonwealth, common weal, general welfare, or public benefit, le bien commun în limba franceză) se referă la ceea ce este comun și benefic pentru toți sau majoritatea membrilor unei anumite comunități sau, în mod alternativ, la ceea ce se realizează prin cetățenie, acțiune colectivă și participare activă în domeniul politicii și serviciului public. Conceptul de bine comun diferă semnificativ de doctrinele filozofice . Primele concepții referitoare la binele comun au fost stabilite de filosofii greci antici, inclusiv Aristotel și Platon . Unul dintre sensurile binelui comun desprins din filosofia lui Aristotel este valabil și în zilele noastre și se referă la ceea ce un savant contemporan numește „binele realizabil și propriu al unei comunități, dar împărtășit în mod individual de către membrii acesteia”. Conceptul de bine comun s-a dezvoltat prin intermediul activității teoreticienilor politici, filozofilor morali și economiștilor publici, inclusiv Toma de Aquino, Niccolò Machiavelli, John Locke, Jean-Jacques Rousseau, James Madison, Adam Smith, Karl Marx, John Stuart Mill, John Maynard Keynes, John Rawls și mulți alți gânditori. În teoria economiei contemporane, un bun comun este orice bun care are proprietatea de a genera rivalitate (rivarly, în limba engleză) în rândul consumatorilor, dar care nu poate fi exclus, în timp ce binele comun, în mod contrar, apare în subdomeniul economiei bunăstării (welfare economics)și se referă la rezultatul unei funcții de asistență socială . O astfel de funcție, la rândul ei, ar fi înrădăcinată într-o teorie morală a binelui (cum ar fi utilitarismul ). Teoria alegerii sociale vizează procese prin care binele comun poate fi sau nu realizat în cadrul societății prin luarea de decizii colective. Iar teoria alegerilor publice aplică metodologia microeconomică studiului științei politice pentru a explica modul în care interesele private afectează activitățile și rezultatele politice.

Definiție Termenul de „bine comun” a fost folosit într-o varietate de moduri diferite și nu există o singură definiție pentru acesta. Majoritatea concepțiilor filozofice despre binele comun se încadrează în una din două categorii: cele de fond și cele de procedură. Conform concepțiilor de fond, binele comun este acela care este împărtășit de toți sau de majoritatea membrilor unei comunități date și care reprezintă un beneficiu pentru aceștia: anumite concepții de fond vor specifica cu exactitate ce factori sau valori sunt benefice și care pot fi împărtășite. Conform formulărilor procedurale, prin contrast, binele comun constă în rezultatul obținut prin participarea colectivă la formarea unei voințe comune.

În istoria gândirii morale și politice

O perspectivă istorică de ansamblu Denumit astfel, binele comun a reprezentat o temă recurentă de-a lungul istoriei filozofiei politice. După cum observă un savant contemporan, Aristotel a folosit conceptul de „interes comun” ( pentru koinei sympheron, în limba greacă ) ca bază pentru distincția sa între constituțiile „drepte”, care sunt în interesul comun și constituțiile „greșite”, care sunt în interesul conducătorilor; Sfântul Conceptul de bine comun s-a dezvoltat prin intermediul activității teoreticienilor politici, filozofilor morali și economiștilor publici, inclusiv Toma de Aquino, Niccolò Machiavelli, John Locke, Jean-Jacques Rousseau, James Madison, Adam Smith, Karl Marx, John Stuart Mill, John Maynard Keynes, John Rawls și mulți alți gânditori.Toma de Aquino a considerat „binele comun” ( bonum commune, în latină ) ca fiind sfârșitul legii și al guvernării; John Locke a declarat că „pacea, siguranța și binele public al oamenilor” sunt țelurile societății politice și a susținut în continuare că „bunăstarea oamenilor va fi legea supremă”; David Hume a susținut adoptarea „convențiilor sociale” și sprijinirea acestora din punct de vedere moral în virtutea faptului că servesc interesul „public” sau „comun”; James Madison a scris despre binele „public”, „comun” sau „general”, în strânsă legătură cu justiția și a declarat că justiția este sfârșitul guvernului și al societății civile; și Jean-Jacques Rousseau au înțeles „binele comun” ( le bien commun, în franceză ) a fi obiectul voinței generale a societății și cel mai înalt scop urmărit de guvern.

Deși acești gânditori au avut perspective diferite în ceea ce privește binele comun, precum și în ceea ce statul ar trebui să facă pentru a-l promova, ei au fost totuși de acord că binele comun este sfârșitul guvernării, că este un bun al tuturor cetățenilor și niciun guvern nu ar trebui să devină „slujitorul pervertit al intereselor speciale” dacă aceste "interese speciale" reflectă ceea ce Aristotel numea „interesul conducătorilor”, ceea ce Locke definea „bunul privat”, ceea ce Hume și Madison numeau„fracțiunile interesate” sau ceea ce Rousseau numea „Voințele particulare”

Grecii antici Deși sintagma „bun comun” nu apare în textele lui Platon, filosoful grec antic indică în repetate rânduri că politica și societatea includ un anumit scop comun. Pentru Platon, cea mai bună ordine politică este cea care promovează cel mai bine armonia socială și un mediu de cooperare și prietenie între diferite grupuri sociale, fiecare beneficiind și făcând parte din binele comun. În Republica, personajul lui Platon, Socrate, susține că cel mai mare bun social este „coeziunea și unitatea” care „rezultă [din] sentimentele comune de plăcere și durere pe care le ai atunci când toți membrii unei societăți se bucură sau le pare rău pentru aceleași succese și eșecuri ”.

Studentul lui Platon, Aristotel, considerat de mulți drept fondatorul noțiunii de "bine comun", folosește conceptul de „interes comun” ( pentru koinei sympheron, în greacă ) ca idee de bază pentru distincția sa dintre constituțiile „drepte”, care includ interesul comun și în constituțiile „eronate”, care sunt în interesul conducătorilor. Pentru Aristotel, binele comun reflectă binele individual. La rândul său, acesta din urmă constă în bunăstarea umană - adică îndeplinirea scopului uman - ceea ce este bun și firesc pentru oameni. Din această perspectivă teologică, binele este urmarea faptelor obiective în ceea ce privește viața și scopul uman. Aristotel precizează în mod clar că binele comun este mai valoros decât binele individual, remarcând în opera lui,Etica Nicomahică, că „Deși binele e același pentru un individ și pentru o cetate, cel al cetății e cu evidență un lucru mai mare și mai complet de obținut și de păstrat. Căci în timp ce binele unui individ e un lucru dezirabil, ceea ce e bun pentru un popor sau pentru cetăți e un lucru mai nobil și mai divin. " Aristotle. Nicomachean Ethics [Internet]. The Internet Classics Archive; available at http://classics.mit.edu/Aristotle/nicomachaen.html. I.2.1094b7–10 (last accessed 30 Jan 2011). Când Aristotel prezintă tipurile de regim politic din Politica sa, vorbește despre monarhie (guvernare de către un singur om pentru binele comun), aristocrație (guvernare de unele persoane pentru binele comun) și guvernare statală (guvernare de către multe persoane pentru binele comun ). Totuși, în acest caz, „binele comun” este înțeles de Aristotel ca fiind binele comun al cetățenilor și nu neapărat binele rezidenților sau cetățenilor din afara statului, cum ar fi femeile, sclavii și muncitorii, care au reședința în oraș pentru binele comunității.

În ceea ce privește o perspectivă contemporană des întâlnită, înrădăcinată în filosofia lui Aristotel, binele comun se referă la „un bun propriu și obținut numai de comunitate, dar împărtășit în mod individual de către membrii săi”.

Perioada Renașterii în Florența În secolele al XV-lea și al XVI-lea, conceptul de "bine comun" a reprezentat una dintre cele mai importante teme ale gândirii politice în timpul perioadei renascentiste din Florența. Această perspectivă se desprinde din teoria lui Thomas Aquinas despre binele comun, teorie foarte răspândită în întreaga Europă premodernă. Konstantin Langmaier, Dem Land Ere und Nucz, Frid und Gemach: Das Land als Ehr-, Nutz- und Friedensgemeinschaft: Ein Beitrag zur Diskussion um den Gemeinen Nutzen. In: . In: Vierteljahrschrift für Sozial- und Wirtschaftsgeschichte. Band 103, 2016, S. 178–200.] În ultima sa lucrare, Niccolo Machiavelli vorbește despre noțiunea de bene commune (bun comun) sau comune utilità (utilitate comună), noțiune ce reflectă bunăstarea generală a unei comunități în ansamblu, deși acest termen este menționat de doar 19 ori pe parcursul lucrărilor sale . În pasajele cheie ale Discursurilor despre Livia, autorul indică faptul că „binele comun ( comune utilità ) își are rădăcinile într-un mod de viață liber ( vivere libero )”, dar nu este identic cu acesta. Discourses, I 16, p. 174. În alte pasaje din opera Discursuri, libertatea, siguranța și demnitatea sunt menționate în mod explicit a fi elemente ale binelui comun și, de asemenea, sunt implicate și unele forme de proprietate și viață de familie. Mai mult, binele comun care izvorăște din libertate include bogăția, prosperitatea economică, securitatea, bucuria și o viață fericită. Totuși, este important de remarcat că, deși Machiavelli vorbește despre o legătură instrumentală între libertate și binele comun, bunăstarea generală nu este tocmai identică cu libertatea politică: în alte pasaje ale Discursurilor, Machiavelli susține că binele comun poate fi atins de conducători suficient de absolutiști. Cu toate acestea, în concepția lui Machiavelli, binele comun poate fi privit ca acționând pentru binele majorității, chiar dacă acest lucru presupune oprimarea celorlalți prin străduința. Discourses, I 2, p. 132;Discourses, I 9, p. 154. Binele comun din perspectiva lui Machiavelli este privit de unii savanți ca fiind unul nu atât de „comun”, după cum afirmă frecvent, faptul că sfârșitul republicilor presupune distrugerea vecinilor.

Jean-Jacques Rousseau În „Contractul social” al lui Jean-Jacques Rousseau, scris la jumătatea secolului al XVIII-lea, Rousseau afirmă faptul că societatea poate funcționa doar în măsura în care indivizii au interese în comun și că obiectivul final al oricărui stat este realizarea binelui comun. Mai mult decât atât, el consideră că binele comun poate fi identificat și pus în aplicare numai prin respectarea voinței generale a unei comunități politice, fapt exprimat îndeosebi de suveranul acelei comunități. Rousseau susține că generalul va tinde întotdeauna spre binele comun, deși recunoaște că deliberările democratice ale indivizilor nu vor exprima întotdeauna voința generală. Mai mult, Rousseau a făcut distincția între voința generală și voința tuturor, subliniind că, în timp ce cea din urmă este pur și simplu suma totală a dorințelor fiecărui individ, prima este „acea voință orientată spre apărarea ei comună și bunăstarea generală”. Of the Social Contract, Book IV, Chapter 1, Paragraphs 1 & 2 Autoritatea politică, pentru Rousseau, ar trebui înțeleasă ca fiind legitimă numai dacă ea se află în conformitate cu voința generală și este îndreptată spre binele comun. Îndeplinirea binelui comun permite atunci statului să acționeze ca o comunitate morală.

Adam Smith