Ultimul samurai (film din 1967)

este un film jidaigeki japonez din 1967, regizat de Masaki KobayashiUltimul samurai la themoviedb.org. Scenariul filmului, scris de Shinobu Hashimoto, a fost inspirat din romanul Hairyozuma shimatsu al lui Yasuhiko Takiguchi. Titlul original japonez al filmului este Jōi-uchi: Hairyō tsuma shimatsu. Istoricul de film Donald Richie a sugerat o traducere aproximativă în limba engleză: Rebellion – Receive the Wife („Rebeliune: primește soția”).

Filmul, a cărui acțiune are loc în secolul al XVIII-lea, prezintă povestea samuraiului Isaburo Sasahara (interpretat de Toshirō Mifune), căruia i se cere să accepte căsătoria fiului său cu o fostă concubină a seniorului și apoi să o trimită înapoi la castel, după ce fiul ei minor devenise moștenitorul lordului. Vasal supus până atunci, Isaburo se răzvrătește împotriva seniorului și încearcă să informeze guvernul de la Edo de aceste abuzuri, dar este ucis înainte de a putea să ajungă acolo.

La fel ca Harakiri (1962), Ultimul samurai realizează o critică violentă a sistemului feudal al Japoniei din perioada shogunatului Tokugawa, condamnând noțiunile de datorie și onoare, în numele cărora au fost comise numeroase abuzuri. Sandra Buckley (ed.), The Encyclopedia of Contemporary Japanese Culture, Routledge, Londra – New York, 2006, p. 258. Viziunea lui Kobayashi din cele două filme contrastează cu cea din filmele jidaigeki produse în acea vreme de studiourile Toei și Daiei. De fapt, cele două filme sunt creații atipice, deoarece, spre deosebire de Kurosawa, Mizoguchi și Okamoto, Kobayashi a realizat rar filme jidaigeki.

Ultimul samurai a câștigat premiile Kinema Junpō și Mainichi pentru cel mai bun film, precum și premiul FIPRESCI la Festivalul Internațional de Film de la Veneția.

Rezumat

În anul 1725, în perioada Edo a istoriei Japoniei, samuraiul de vârstă medie Isaburo Sasahara este un vasal al lordului (daimyō) clanului Aizu, Masakata Matsudaira, și unul dintre cei mai pricepuți spadasini de pe feuda clanului. Sunt vremuri de pace, iar Sasahara și vechiul său prieten, Tatewaki Asano, duc lipsa bătăliilor de odinioară și se antrenează tăind cu sabia sperietori de ciori de pe câmp. Isaburo este căsătorit cu o femeie cicălitoare care nu-l iubește și are doi fii: Yogoro și Bunzo.

Într-o zi, lordul Matsudaira îi cere fiului cel mai mare al lui Isaburo, Yogoro, să se căsătorească cu fosta sa concubină, Ichi, chiar dacă aceasta este mama unuia dintre fiii săi. Richard Neil Tucker, Japan – Film Image, Studio Vista, Londra, 1973, p. 101. Cererea lordului este, de fapt, o poruncă, iar Isaburo ezită să o accepte, amintindu-și de căsătoria sa nefericită. După o lungă tergiversare, familia Sasahara acceptă în cele din urmă căsătoria lui Yogoro cu Ichi. Contrar așteptărilor, Ichi se dovedește o soție ideală pentru Yogoro, iar, după un timp, naște o fiică, numită Tomi. Văzând fericirea cuplului, Isaburo decide să se retragă din serviciul activ.

Moștenitorul principal al lordului, Masamoto, moare însă în urma unei boli, iar fiul lui Ichi, Kikuchiyo, devine noul moștenitor. Conform regulilor, Ichi, în calitate de mamă a noului moștenitor, nu poate rămâne soția unui vasal, iar lordul îi poruncește fostei sale concubine să se întoarcă la castel pentru a avea grijă de fiul lor. Familia Sasahara refuză să se conformeze ordinelor seniorului, dar Ichi este păcălită să se întoarcă la castel de fiul mai mic al lui Isaburo, la presiunea mamei sale și a membrilor îndepărtați ai familiei. În schimb, cancelarul clanului trimite o doică pentru a o alăpta pe micuța Tomi.

Isaburo și Yogoro trimit o scrisoare de protest și cer trimiterea înapoi a lui Ichi, amenințând că vor aduce informa guvernul de la Edo de abuzul lordului, iar, în consecință, Matsudaira le cere să-și facă seppuku pentru nesupunerea și insolența lor. Din moment ce ofertele de împăcare sunt respinse, Isaburo și Yogoro se pregătesc de luptă. Un mesager de la castel o aduce pe Ichi la casa familiei Sasahara, afirmând că ordinul de seppuku va fi comutat în cel de detenție într-un templu din apropierea castelului dacă Yogoro sau Ichi vor renunța de bună voie la căsătorie. Înțelegând că situația este lipsită de speranță, Ichi apucă o suliță și se sinucide, iar Yogoro care încearcă să o oprească este ucis de gărzile lordului. Înnebunit de furie, Isaburo îi ucide pe toți membrii gărzilor, inclusiv pe mesagerul lordului, și apoi îi îngroapă pe cei doi soți.

Sasahara o ia pe Tomi și pornește spre graniță, cu gândul să ajungă la Edo și să-i prezinte shogunului abuzurile săvârșite de lordul Matsudaira. Richard Neil Tucker, Japan – Film Image, Studio Vista, Londra, 1973, p. 102. El ajunge la poarta de ieșire și este oprit acolo de Tatewaki Asano, vechiul său prieten, care-l provoacă la duel. Lupta celor doi este crâncenă și se termină cu uciderea lui Asano. Cu toate acestea, Sasahara nu poate ieși de pe teritoriul clanului, deoarece este împușcat de la distanță de mai multe ori de gărzile senioriale. În timp ce Isaburo își dă ultima suflare, apare doica lui Tomi, care fusese martoră a acelor întâmplări, și o ia cu ea pe fetiță.

Distribuție

Toshirō Mifune — samuraiul Isaburo Sasahara din grupul de escortă al seniorului, un excelent spadasin Gō Katō — Yogoro, fiul cel mare al lui Isaburo Yōko Tsukasa — Ichi, fosta concubină a seniorului și apoi soția lui Yogoro Tatsuyoshi Ehara — Bunzo, fiul cel mic al lui Isaburo Michiko Osuka — Suga, soția lui Isaburo Etsuko Ichihara — Kiku, soția pedestrașului Kariya Bansaku, doica micuței Tomi Tatsuya Nakadai — samuraiul Tatewaki Asano, militarul însărcinat cu paza hotarului, prietenul lui Isaburo Shigeru Kōyama — Geki Takahashi, administratorul castelului Masao Mishima — Sanzaemon Yanase, cancelarul clanului Isao Yamagata — Kotani (în unele surse Shobei Tsuchiya), șeful grupului de escortă Bill Palmer, Karen Palmer, Richard Meyers, The encyclopedia of martial arts movies, Scarecrow Press, Metuchen, New Jersey, 1995, p. 281. Tatsuo Matsumura — lordul Masakata Matsudaira, seniorul clanului Aizu Takamaru Sasaki — Kenmotsu Sasahara, rudă a lui Isaburo, bătrânul familiei Jun Hamamura — Hyoemon Shiomi, arhivarul castelului, tatăl lui Ichi Emi Yamada — soția lui Shiomi, mama lui Ichi Hisano Yamaoka — mama lui Sannojo Kasai (logodnicul lui Ichi) Tomoko Hito — Yoshino, bătrâna care o însoțește pe Ichi Hideo Fukuhara — Sahei, slujitorul bătrân al familiei Sasahara Noriko Kawajiri — Nui, slujnică a familiei Sasahara Tetsuko Kobayashi — Otama, noua concubină a seniorului Yoshio Aoki — Ryūzō (Takazo) Komiya, mesagerul clanului

Producție thumb|right|Cineastul japonez Masaki Kobayashi (1916–1996) Industria cinematografică japoneză intrase într-o perioadă de declin la începutul anilor 1960: tânăra generație de spectatori prefera filmele americane, în timp ce spectatorii mai în vârstă nu mai mergeau la cinematograf și vizionau filmele prezentate la televizor. Filmele produse de compania Toho și de celelalte studiouri majore japoneze pierduseră competiția cu filmele americane: astfel, în timp ce studiourile de la Hollywood produceau filme cu James Bond, compania Toho realiza filme minore cu spioni precum seria „Poliția Secretă Internațională” cu Tatsuya Mihashi.

Scenariul filmului, scris de Shinobu Hashimoto (colaboratorul obișnuit al lui Akira Kurosawa), a fost inspirat din romanul Hairyozuma shimatsu al lui Yasuhiko Takiguchi. Mifune interpretează aici un personaj pe care nu l-a mai jucat anterior: un samurai de vârstă medie, cu o căsătorie nefericită și copii adulți. Compania Toho, unde colabora în acea vreme regizorul Masaki Kobayashi, a fost reticentă să finanțeze de una singură proiectul acestui film, așa că Ultimul samurai a fost produs în colaborare de companiile Toho și Mifune Productions. Producătorii filmului au fost Tomoyuki Tanaka și Toshirō Mifune. Secvențele de interior au fost filmate pe noul platou de 500 metri pătrați al companiei lui Mifune, care costase 140 de milioane de yeni (aproximativ 400.000 de dolari), bani pe care actorul japonez îi obținuse pentru apariția în filmul american Grand Prix (1966) al lui John Frankenheimer. Platoul fusese inaugurat oficial la 15 decembrie 1966, iar Ultimul samurai a fost primul film turnat acolo.

Ultimul samurai a fost filmat pe o peliculă Toho Scope alb-negru. Muzica, compusă de Tōru Takemitsu, este interpretată aproape exclusiv la instrumente tradiționale japoneze precum shakuhachi, biwa și taiko. Durata filmului este de 128 de minute. Lungimea peliculei este de 3.503 metri.

Tematică Filmele lui Kobayashi reflectă viziunea pacifistă a cineastului asupra lumii, înfățișând societatea japoneză medievală în tonuri extrem de întunecate și pe protagoniști ca pe niște răzvrătiți împotriva sistemului. Donald Richie, Japanese Cinema: Film Style and National Character, Doubleday, Garden City – New York, 1971, p. 137. Urmare a unei educații seculare, japonezii au ajuns să acorde o importanță mai mare onoarei decât vieții, venerându-și superiorii și respectând cu fanatism ordinele acestora.

Întrebat cu privire la tema filmului Harakiri, Masaki Kobayashi a spus: „Toate filmele mele [...] sunt preocupate de rezistența în fața unei puteri înrădăcinate. Despre aceasta este vorba, desigur, în Harakiri și în Ultimul samurai. Presupun că am contestat întotdeauna autoritatea”. Cineastul japonez nu ecranizează povești eroice și nici nu glorifică mitul samurailor precum alți autori de filme chambara, ci critică cu brutalitate fundațiile filozofice care stau la baza codului samurailor. Derek Hill, „Harakiri”, în vol. John Berra (ed.), Directory of World Cinema: Japan 2, Intellect Books, Bristol – Chicago, 2012, , p. 152.

„Ultimul samurai înfățișează o societate care pare mai așezată, dar este, după cum descoperă eroul, mai trădătoare și mai puțin iertătoare a fărădelegilor percepute”, afirma criticul Terrence Rafferty într-o recenzie publicată în ziarul The New York Times. Personajele filmului sunt stăpânite de pasiuni profunde, dar trebuie să se supună unor reguli sociale rigide care își pun amprenta până în cele mai mici detalii asupra mișcării și vorbelor. Intervenția autorității în viața particulară generează tensiuni, care nu pot fi rezolvate amiabil deoarece voința seniorului are putere de lege. Nu există o cale de mijloc între supunere și nesupunere: încălcarea voinței seniorului înseamnă răzvrătire și este pedepsită cu moartea. Prinse ca într-o menghină, personajele filmului înțeleg că autoritățile cărora le-au fost loiale toată viața sunt capricioase și crude, comportându-se dușmănos atunci când interesele lor au devenit divergente.

Filmul lui Kobayashi poate fi considerat un manifest social împotriva conformismului, trăsătură predominantă pentru o lungă perioadă de timp în societatea niponă, și o încercare de a provoca o dezbatere etică centrată pe drepturile individuale ale cetățenilor, susținea criticul american Roger Ebert.

Lansare Ultimul samurai a fost lansat oficial în mai–iunie 1967 în Japonia, unde a fost distribuit de compania Toho. După o lansare limitată în câteva cinematografe la 27 mai 1967, a avut loc o lansare generală o săptămână mai târziu, la 3 iunie 1967.

După ce a fost prezentat în septembrie 1967 la Festivalul Internațional de Film de la Veneția (Italia) și la 24 septembrie 1967 la Festivalul de Film de la New York, filmul a fost lansat în decembrie 1967 în Statele Unite ale Americii, unde a fost distribuit de Toho International Company, Ltd., într-o versiune de 120 de minute cu subtitrare în limba engleză. O versiune home video a fost pusă în vânzare sub titlul Samurai Rebellion. Au urmat lansări oficiale în Italia la 18 aprilie 1968, în Spania la 31 mai 1968, în Suedia la 18 august 1969, în Argentina la 12 martie 1970 și în Mexic la 17 februarie 1972.