Războiul civil din Rhodesia - cunoscut și sub denumirea de Războiul de eliberare a Zimbabweului - a fost un conflict civil purtat între iulie 1964 și decembrie 1979 în Rhodesia.Stearns, Peter N., ed. (January 2002). The Encyclopedia of World History: Ancient, Medieval and Modern – Chronologically Arranged (Sixth ed.). Cambridge: James Clarke & Co. ISBN 978-0-227-67968-5. Conflictul a implicat trei părți: minoritatea albă aflată sub conducerea guvernului lui Ian Smith, Armata Africană de Eliberare, aripa militară aUniunii Poporului African Zimbabwe, respectiv Armata Revoluționară a Poporului, aripa militară a Uniunii Naționale Africane Zimbabwe, condusă de Joshua Nkomo.

Războiul și Tratatul Intern care i-a urmat, semnat în 1978 de Smith și Muzorewa, au condus la implementarea votului universal în iunie 1979 și încheierea domniei minorității albe în Rhodesia, redenumită Zimbabwe Rhodesia sub guvernul majoritar de culoare. Totuși, acestă nouă organizare nu a câștigat credibilitate la nivel internațional și nu a fost recunoscută, iar conflictul a continuat. Ambele tabere au eșuat în a obține victoria, însă mai târziu s-a ajuns la un compromis.

Negocierile purtate între guvernul Zimbabwe-Rhodesia, guvernul Marii Britanii și al lui Mugabe și Nkomo au avut loc în Lancaster House, Londra, în decembrie 1979. Aici a fost semnat Tratatul de la Lancaster House.Peter Baxter (2014). Bush War Rhodesia 1966-1980. Helion and Company. pp. 60. Țara s-a reîntors temporar sub control britanic și noi alegeri au fost organizate sub supravegherea britanicilor și a Comunității Națiunilor în martie 1980. ZANU a câștigat alegerile, iar Mugabe a devenit prim-ministrul statului Zimbabwe pe 18 aprilie 1980 când independența i-a fost recunoscută la nivel internațional.

Cauze Cauzele războiului din Rhodesia își au originea în cucerirea regiunii de către Compania British South Africa spre finalul secolului XIX și nemulțumirea liderilor nativi față de impunerea legii străinilor.Rogers, Anthony (1998). Someone Else's War: Mercenaries from 1960 to the Present. Hammersmith: Harper Collins. pp. 37 ISBN 978-0-00-472077-7. Britanicii au început să construiască așezăminte în partea de sud a Rhodesiei începând cu anii 1890 și în ciuda faptului că respectiva colonie nu a primit statutul de dominion, coloniștii au fost cei care au guvernat teritoriul după 1923.

În celebrul discurs „Vântul schimbării”, prim-ministrul birtanic Harold Macmillan a dezvăluit noua politica a imperiului prin care numai coloniile africane care se aflau sub domnia majorității să primească statutul de țară independentă.Wessels, Hannes (July 2010). P. K. van der Byl: African Statesman. Johannesburg: 30° South Publishers. pp. 68-73 ISBN 978-1-920143-49-7. Însă mulți rhodesieni erau îngrijorați de faptul că o astfel de decizie ar putea cauza haos, luând ca exemplu starea fostei colonii belgiene Congo după obținerea independenței.

Dat fiind faptul că Marea Britanie a exclus orice fel de compromis, Rhodesia și-a declarat independența pe 11 noiembrie 1965. Deși aceasta a fost sprijinită de Africa de Sud și Portugalia, care încă administra Mozambicul, nu a beneficiat de recunoaștere diplomatică.Wood, J. R. T. (April 2008). A matter of weeks rather than months: The Impasse between Harold Wilson and Ian Smith: Sanctions, Aborted Settlements and War 1965–1969. Victoria: Trafford Publishing. pp. 6 ISBN 978-1-4251-4807-2.

Constituțional, toți locuitorii Rhodesiei - indiferent de rasă - aveau dreptul să voteze, însă acesta era corelat cu deținerea de proprietăți, motiv pentru care multe persoane de culoare nu putea participa. Conform noii constituții redactate în 1969, numai opt din cele 66 de locuri din parlament erau rezervate „noneuropenilor”, cu încă alte opt rezervate căpetenilor.

Dată fiind situația, naționaliștii africani au militat pentru instaurarea domniei persoanelor de culoare, denunțând inegalitatea dintre rase. Două organizații naționaliste rivale au fost înființate în august 1963 - Uniunea Poporului African Zimbabwe (ZAPU) și Uniunea Națională Africană Zimbabwe (ZANU) - ca urmare a dezacordului cu privire la tactici și tribalism, precum și din cauza orgoliilor.Sibanda, Eliakim M. (January 2005). The Zimbabwe African People's Union 1961–87: A Political History of Insurgency in Southern Rhodesia. Trenton, New Jersey: Africa Research & Publications. p. 321 ISBN 978-1-59221-276-7. ZANU și aripa militară a acestora, ZANLA, erau sub conducerea lui Robert Mugabe și erau formați din membrii tribului Shona. ZAPU și aripa sa militară, ZIPRA, erau formați în mare parte din membrii tribului Ndebele. Aceștia se aflau sub conducerea lui Joshua Nkomo.

Războiul Rece Politica din timpul Războiului Rece a influențat conflictul: Uniunea Sovietică a susținut ZIPRA, iar China a susținut ZANLA. Ambele grupuri au luptat pe cont propriu împotriva forțelor rhodesiene, iar în unele cazuri au existat conflicte între cele două.Bennett 1990, p. 25 În iunie 1979, guvernul cubanez și cel mozambican au oferit sprijin militar direct Frontul Patriotic, însă Mugage și Nkomo i-au refuzat.Preston 2004, p. 55 Un alt fel de sprijin a venit din partea Coreei de Nord care a organizat antrenamente militare cu militanții zimbabwieni într-o tabără din apropierea capitalei Phenian.Wessels 2010, p. 130 Începând din aprilie 1979, 12.000 de luptători de gherilă ai ZANLA erau antrenați în Tanzania, Etiopia și Libia în timp ce 9.500 din cei 13.500 de soldați activau în Rhodesia.Preston 2004, p. 66 Africa de Sud a susținut incognito guvernul rhodesian cu armament și alte materiale.

Susținuți de către Statele Unite și aliații săi occidentali, Frontul Rhodesian (RF) au adoptat o poziție intransigentă față de ideologia comunistă a grupurilor ZIPRA și ZANLA. Ian Smith a accentuat această poziție prin descrierea conflictului drept unul anticomunist.Evans, Michael (Iunie 2007). "The Wretched of the Empire: Politics, Ideology and Counterinsurgency in Rhodesia, 1965–80". Small Wars & Insurgencies. 18 (2): 175–195. doi:10.1080/09574040701400601. ISSN 0959-2318. Albii rhodesieni și o parte dintre persoanele de culoare considerau condițiile britanicilor un atac la adresa stilului lor de viață. Fiind conștienți de consecințele redistribuirii comuniste a resurselor după din Kenya, autoritățile rhodesiene au refuzat aplicarea principiului majorității. Economia și majoritatea teritoriilor se aflau sub controlul albilor, iar ideea confiscării intregrale de către ZIPRA sau ZANLA a acestora au influența decizia guvernului de a păstra status-quoul. Ignorând ceilalți factori care au contribuit la inițierea conflictului, Ian Smith și FR au reușit să-și consolideze relațiile cu Occidentul. Marea Britanie a rămas însă neutră. Diferențele dintre comuniști și anticomuniști au atras conflictul pe teritoriul Rhodesiei. Țările africane vecine - sprijinite cu precădere de Coreea de Nord, China și Uniunea Sovietică - au utilizat materialele primite pentru a organiza atacuri de gherilă împotriva Frontului Rhodesian.

Statele Unite au declarat că nu vor recunoaște Rhodesia ca stat independent și suveran. Totuși, numeroși soldați americani care au luptat în Vietnam s-au alăturat FR. Partidul și-a creat o campanie de promovare cu scopul de a atrage soldați din țările occidentale. Acesta a reușit să convingă aproape 1.400 de soldați bine pregătiți în tactici specifice războaielor de gherilă și în . Ca urmare a campaniei, forța militară a Rhodesiei a depășit 10.000 de soldați. Soldații americani profesioniști care au intrat în FR au devenit membri de facto ai guvernului rhodesian.

Uniunea Sovietică a investit enorm în războiul civil din Rhodesia în încercarea de a respinge forțele anticomuniste occidentale și de a contesta prezența în regiune a chinezilor. Tehnologia militară sovietică a fost introdusă pe teritoriul zimbabwian, iar din 1979 forțele ZIPRA au început să utilizeze rachete SAM. Fideli strategiei aplicate și în alte țările africane, rușii au oferit opoziției sprijin militar sub formă de armament și pregătire militară, însă acest sprijin a scăzut pe parcursul războiului din cauza problemelor din economia sovietică. Pe lângă asistența oferită de sovietici, Moscova a inițiat o imensă campanie de propagandă prin care exagerau implicarea guvernului Marii Britanii în conflictul din Rhodesia cu scopul de a justifica intervențiile statelor africane. În timp ce URSS a susținut forțele opoziției cu armament și pregătire militară, au refuzat să ia parte la conflict. Pe de altă parte, ajutorul oferit de chinezi celor din ZANLA era limitat. Aceștia s-au concentrat pe parcursul conflictului pe acte de sabotaj și propagandă antioccidentală.

Beligeranți

Forțele de Securitate din Rhodesia miniatura|190x190px|Doi soldați ai regimentului Rhodesian African Rifles la bordul unei nave de patrulare pe lacul Kariba (decembrie 1976). În ciuda efectelor resimțite după impunerea sancțiunilor economice și diplomatice, Rhodesia și-a dezvoltat și întreținut o armată profesionistă puternică.Rogers 1998, p. 41 În iunie 1977, revista Time menționa că armata rhodesiană este descrisă drept una dintre cele mai bune din lume.

Armata avea un număr relativ mic de soldați, și anume doar 3.400 de trupe în 1970.Britannica 1971, p. 259 Numărul lor a crescut însă până în 1978-79 la 10.800 care erau sprijiniți de aproximativ 40.000 de rezerviști. Deși armata rhodesiană dispunea de o mulțime formată din soldați profesioniști albi (iar unele unități precum și erau alcătuite doar din albi), în 1978-79 armata era formată în mare parte din soldați de culoare.Lohman & MacPherson 1983, cap. 3

Rezerviștii, spre deosebire de aceștia, erau majoritari albi, iar spre finalul războiului numărul celor mobilizați era în creștere din cauza numărului mare de dezertori. Armata era sprijinită de care cuprindea între 8.000-11.000 de indivizi (majoritatea de culoare) și 19.000-35.000 de rezerviști (majoritatea albi).

În timpul conflictului au fost organizate operațiuni militarede amploare atât de către armata rhodesiană, cât și de către unitățile de elită ale acesteia precum și SAS-ul Rhodesian. Aceasta îngloba și regimente formate preponderent din soldați de culoare precum . Pe parcursul războiului, numărul rezerviștilor mobilizați era în creștere pentru a suplimenta numărul soldaților profesioniști și a voluntarilor din străinătate.Abbott & Botham 1986, p. 17Binda 2008, pp. 186–188

În ciuda impus, armata rhodesiană era bine echipată. Arma standard a infanteriei era produsă în Africa de Sud sub licență și pușca livrată de Portugallia. Rezerviștii și poliția rhodesiană utilizau versiunea britanică L1A1 (SLR) al FAL și pușca cu repetiție Lee-Enfield. Alte arme prezente pe front erau pușca-mitralieră cu calibrele .303 și 7.62mm NATO, pistolul-mitralieră , Uzi, , pușca M16, FN MAG (FN MAG58), mortiere și mine de teren . După declararea independenței, Rhodesia a devenit dependentă de Africa de Sud, a început să producă arme și echipament, respectiv să fie implicată în operațiuni de contrabandă.Smith 1997, pp. 109–116

(RhAF) dispuneau de o varietate de echipamente și aveau ca rol asigurarea sprijinului aerian pentru trupele terestre, reprezentând un avantaj imens în fața trupelor de gherilă. Flota era formată în mare parte din avioane britanice, respectiv avioane scoase din circulație precum avionul de transport militar și . Din cauza embargoului, armata rhodesiană nu a reușit să obțină piese de schimb și a fost nevoită să recurgă la alte opțiuni pentru a-și repara avioanele. Pe lângă antrenamente, Forțele Aeriene ale Africii de Sud au contribuit cu avioane și personal aeronautic începând din 1966. Flota rhodesiană includea și echipamente moderne precum , bombardiere , și elicoptere Aérospatiale Alouette III (SA316). Acestea din urmă au fost înlocuite mai târziu cu elicoptere . Abia spre finalul războiului s-a reușit introducerea unor elicoptere Augusta Bell în țară.Brent 1987, p. 14