Domnișoarele din Wilko (în ) este un film psihologic polono-francez din 1979, regizat de Andrzej Wajda, care ecranizează nuvela omonimă a lui Jarosław Iwaszkiewicz, publicată pentru prima oară în anul 1933. Acest film este a doua adaptare cinematografică a unei opere literare a lui Iwaszkiewicz pe care a realizat-o Wajda, după Pădurea de mesteceni (1970). Povestea este impregnată de sentimentul nostalgiei și de tema trecerii ireversibile a timpului. Adam Bingham (ed.), Directory of World Cinema, vol. 8: East Europe, Intellect, Bristol, U.K./Chicago, U.S.A., 2011, p. 83.

Acțiunea filmului are loc în Polonia în perioada interbelică. Personajul principal, Wiktor Ruben (Daniel Olbrychski), este un bărbat în vârstă de aproape 40 de ani, afectat de moartea subită a unui prieten și plictisit de viața monotonă de la o fermă din apropierea Varșoviei. Sfătuit de medic, Wiktor își ia un concediu de odihnă și merge în zona unde a copilărit, unde vizitează ferma rudelor sale (interpretate de Zofia Jaroszewska și Tadeusz Białoszczyński) din Rożków și moșia vecină de la Wilko. Cu cincisprezece ani mai devreme, chiar înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, el cunoscuse acolo șase tinere surori: una dintre ele a murit între timp, iar celelalte cinci sunt acum femei mature (Anna Seniuk, Maja Komorowska, Krystyna Zachwatowicz, Stanisława Celińska, Christine Pascal). Ruben află că toate cele șase surori de la Wilko l-au iubit, iar sosirea lui trezește acum amintiri și sentimente uitate și determină personajele să reflecteze cu privire la viața lor și la eșecurile suferite.

Ecranizarea nuvelei lui Iwaszkiewicz a reprezentat o provocare pentru cineastul Andrzej Wajda datorită tonului monoton al textului literar incomparabil cu dinamismul operelor literare adaptate anterior precum Ziemia obiecana (1974). În ciuda acestui fapt, filmul lui Wajda a fost primit favorabil de criticii de film din Polonia și din străinătate. Domnișoarele din Wilko a obținut premiul special al juriului la Festivalul Filmului Polonez de la Gdańsk și a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin.

Rezumat

left|thumb|Conacul din Byszewy, în care a locuit Jarosław Iwaszkiewicz, a fost modelul clădirii de pe domeniul Wilko descrisă în carte și prezentată în film

Scriitorul Jarosław Iwaszkiewicz, autorul povestirii care stă la baza filmului, privește solemn la mormintele dintr-un cimitir și reflectează la viețile celor care nu mai sunt. La sfârșitul anilor 1920 Wiktor Ruben, administrator al unei ferme din apropierea Varșoviei, meditează cu privire la efemeritatea vieții în fața mormântului încă deschis al prietenului său, Jurek. Profund mâhnit și palid, el nu părăsește mormântul, deși era așteptat de preot, și leșină în cimitir. Gândurile negre nu-i dau pace, iar medicul care-l consultă îl convinge să-și ia câteva săptămâni de concediu și să meargă să se odihnească la țară.

Wiktor ia trenul către locul unde își petrecuse copilăria și primii ani ai tinereții și traversează râul cu bacul. Ajuns pe mal, este cuprins de nostalgie și, în loc să se îndrepte către Rożków, locul unde trăia unchiul său, face un popas pe moșia Wilko. Wiktor este întâmpinat acolo de cinci surori (Julcia, Jola, Kazia, Zosia și Tunia), care veniseră să-și petreacă vacanța de vară la Wilko și care-l recunosc, deși au trecut 15 ani de când le văzuse ultima oară. Toate surorile, cu excepția mai tinerei Tunia, se căsătoriseră, dar nici una dintre ele nu era fericită. Julcia este căsătorită cu administratorul moșiei, un bărbat grosolan care pare descins din scrierile lui Cehov, Jola este căsătorită cu un om de afaceri din Varșovia, care îi scrie scrisori concepute după modelul adreselor oficiale, Zosia este soția unui diplomat care este plecat mai tot timpul în delegații, în timp ce Kazia este divorțată. Singura care lipsea era Fela, care, după cum află Wiktor, murise cu mulți ani mai înainte, sinucigându-se după plecarea lui. După ce le salută pe cele cinci femei, Ruben se îndreaptă către casa unchiului său, unde intenționa să rămână în cele trei săptămâni recomandate de doctor.

În dimineața următoare Tunia, cea mai tânără dintre cele cinci surori, sosește la Rożków, aducând niște conserve, dar fiind interesată de fapt să-l vadă pe Wiktor. După un mic dejun liniștit, bărbatul vizitează conacul din Wilko, dar Julcia, Jola, Kazia și Zosia par să-l ignore, așa că merge să se plimbe cu Tunia și ajunge la mormântul Felei. În cursul nopții, copleșit de atmosfera sumbră din casă și neputând să doarmă, Wiktor poartă o discuție cu unchiul său cu privire la esența fericirii. Jola trece în vizită a doua zi pe la conacul de la Rożków, invitându-l pe Wiktor și pe rudele sale la petrecerea organizată în cinstea mamei lor. Wiktor nu se simte confortabil și o întreabă pe Jola despre bărbații care obișnuiesc să o viziteze la conac, făcând-o pe femeie să-l întrebe dacă o iubește. Neprimind niciun răspuns, Jola îi spune că el continuă să aibă o autoritate morală asupra ei și apoi se plimbă prin curtea fermei până când Kasia și Zosia sosesc cu o trăsură pentru a o aduce înapoi la Wilko.

În timpul petrecerii, Wiktor este întrebat de soțul Jolei cum își petrece timpul la fermă și răspunde că obișnuiește să se plimbe, să citească și să doarmă. La sugestia soțului Jolei că moșia Wilko îi face pe oameni să mediteze asupra vieții, Jola reacționează printr-un râs isteric. Wiktor părăsește jenat sala de mese și, după ce asistă întâmplător la mustrarea Kaziei de către soțul Julciei din cauza costului excesiv al petrecerii, află de la aceeași Kazia că toate surorile au fost îndrăgostite pe vremuri de el, mai ales Fela. Concluzia tristă a acestei conversații este că Wiktor a fugit de dragoste ca un laș. O stare de tensiune sexuală plutește în aer, iar toate cele cinci femei par să-l dorească pe Wiktor într-o măsură mai mare sau mai mică. Bărbatul este disperat să-și regăsească fosta tinerețe: își mărturisește dragostea pentru Julcia, încearcă să o sărute pe Tunia, discută despre sentimentele sale cu Kazia și Zosia și apoi face dragoste cu Jola, pe care o întâlnise la mormântul Felei.

Wiktor înțelege în cele din urmă că nu-și mai poate reface trecutul și îl anunță pe unchiul său că vrea să plece. Surprins de veste, bătrânul leșină și apoi îi mărturisește nepotului că moartea sa este iminentă. Wiktor merge apoi la Wilko pentru a-și lua rămas bun de la cele cinci surori, dar întâlnește reacții mai mult indiferente. În timp ce el pleacă Tunia încearcă să se împuște, dar nu este rănită grav. Nemaifiind capabil de dragoste, Wiktor părăsește satul și urcă în tren pentru a se întoarce acasă. În compartimentul trenului îl observă pe Iwaszkiewicz, care îi zâmbește.

Distribuție Sursă: FilmPolski.pl

Daniel Olbrychski – Wiktor Ruben Stanisław Janicki, Polskie filmy fabularne 1902-1988, Wydawnictwa Artystyczne i Filmowe, Varșovia, 1990, p. 295. Jan Słodowski, Leksykon polskich filmów fabularnych, Wydawn. Wiedza i Życie, Varșovia, 1996, p. 502. Anna Seniuk – Julcia Christine Pascal – Tunia (voce dublată de Aleksandra Jasieńska) Maja Komorowska – Jola Stanisława Celińska – Zosia Krystyna Zachwatowicz – Kazia Zofia Jaroszewska – mătușa lui Wiktor Tadeusz Białoszczyński – unchiul lui Wiktor Paul Dutron – soțul Jolei (voce dublată de Stanisław Zaczyk) Zbigniew Zapasiewicz – Kawecki, soțul Julciei, administratorul moșiei Joanna Poraska – mama surorilor Andrzej Łapicki – medicul din Stokroci Kazimierz Orzechowski – preotul din Stokroci Andrzej Szenajch – invitatul Jolei de la Varșovia Andrzej Grzybowski – ofițer, invitatul Jolei de la Varșovia Kazimierz Brodzikowski – majordomul de la Wilko Charles Ford, Robert M Hammond, Polish film : a twentieth century history, McFarland & Company, Jefferson, North Carolina, 2005, p. 259. Witold Kałuski – vizitiul de la Wilko Krystyna Wolańska – slujnica de la Wilko Małgorzata Wachnicka – Kicia, fiica Julciei Anna Wachnicka – Fela, fiica Julciei Filip Jasieński – Antoś, fiul Kaziei Jarosław Iwaszkiewicz – el însuși

Producție

Scenariu thumb|Andrzej Wajda în 1978 Primele zvonuri conform cărora Andrzej Wajda ar intenționa să adapteze nuvela „Domnișoarele din Wilko” (1933) a lui Jarosław Iwaszkiewicz (1894-1980) au apărut după premiera de succes a filmului Pădurea de mesteceni (1970), ecranizare a nuvelei omonime a aceluiași autor. Cu toate acestea, Wajda a început să pregătească realizarea filmului Domnișoarele din Wilko abia după încheierea lucrului la filmul politic Omul de marmură (1976), justificând această schimbare de direcție prin necesitatea „derutării adversarului și a părăsirii scenei pasiunilor politice”. De fapt, după cum a mărturisit ulterior cineastul, nu a fost niciodată foarte interesat să aducă chestiuni politice pe ecranul cinematografic și a căutat împlinirea în artă.

Nuvela lui Iwaszkiewicz a fost adaptată de Zbigniew Kamiński, colaboratorul lui Wajda în cadrul studioului Zespół Filmowy „X” pe care-l conducea. Adaptarea celor 70 de pagini era diferită de textul original în privința mai multor întâmplări și detalii, dar reflecta realitatea și atmosfera povestirii lui Iwaszkiewicz. Scenariul a fost aprobat în iulie 1978. Pe baza acestui scenariu, regizorul Wajda și operatorul Edward Kłosiński au pregătit decupajul cinematografic (scenariul regizoral). Ei au introdus trei flashback-uri absente în scenariul lui Kamiński, care erau planificate să fie prezentate în film ca vise ale lui Wiktor. În acest sens s-a luat în considerare interpretarea de către actori a rolurilor acelorași personaje (Ruben și domnișoarele) la vârsta mai tinere. Cu toate acestea, regizorul a renunțat în cele din urmă la flashback-uri, considerând că personajele ar trebui doar să vorbească despre trecut. În film a apărut doar instantaneul cu Fela din primul flashback al decupajului. Cu puțin timp înainte de începerea filmărilor au fost incluse câteva scene care nu se aflau nici în scenariul original și nici în decupaj: apariția lui Iwaszkiewicz în film, traversarea lacului cu bacul, conversația lui Wiktor cu unchiul său și disperarea Tuniei după plecarea lui Ruben. Realizatorii filmului s-au inspirat și din alte creații literare ale lui Iwaszkiewicz: povestirea autobiografică „Ogrody”, publicată cu patru ani mai devreme, și eseul „Sérénité”. A existat la un moment dat propunerea ca filmul să se numească Sérénité.

În ciuda faptului că Jarosław Iwaszkiewicz a fost de acord cu ecranizarea nuvelei sale, soția scriitorului, Anna Iwaszkiewicz (1897-1979), avea serioase îndoieli cu privire la posibilitatea reprezentării cinematografice a textului literar după cum i-a scris într-o scrisoare din 21 iulie 1978 prietenei sale, regizoarea de film Wanda Wertenstein: „Vă puteți imagina materia subtilă, supraexpusă, din care este făcută întreaga poveste, chiar și în mâinile celui mai bun regizor de film? M-am cutremurat chiar și numai la acest gând și la început, când Wajda a venit cu această propunere, am sperat că Jarosław nu va fi de acord, dar... el este întotdeauna de acord cu tot ce ar vrea cineva să facă cu operele lui”.

Actori