Rudolf I (), aparținând Casei de Habsburg, a fost conte de Habsburg din 1240 sub numele Rudolf al IV-lea, și rege romano-german (primul din Casa de Habsburg) din 1273 până la sfârșitul vieții.

Odată cu moartea lui Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, din decembrie 1250 a început perioada numită Interregn (din latină „perioada dintre regi”), care a durat mai mult de 20 de ani, perioadă a declinului familiei Hohenstaufen (Dinastia Staufer), în care nici un rege ales nu a reușit să se impună și în care a dominat instabilitatea.Andreas Hansert: Die Habsburger, p. 11. În acest timp, Rudolf a devenit unul dintre cei mai puternici conducători din sud-vestul imperiului. Interregnul s-a încheiat cu alegerea lui Rudolf ca rege romano-german în 1273. În calitate de rege, Rudolf a încercat recâștigarea proprietăților imperiale, pierdute aproape complet începând din 1240. El a avut succes mai ales în Suabia, Alsacia și Renania. Nordul imperiului a rămas în mare măsură de neatins. Față de Ottokar al II-lea, puternicul rege al Boemiei, Rudolf a trebuit să impună prin forță militară recunoașterea stăpânirii și revendicărilor sale. În 1278 victoria sa în bătălia de la Dürnkrut (lângă Viena) a stabilit stăpânirea habsburgică în Austria și Stiria. În timp, Casa de Habsburg a devenit o dinastie princiară imperială. Rudolf a recunoscut importanța orașelor pentru susținerea conducerii regatului. Cu toate acestea, politica sa fiscală a generat o opoziție considerabilă a populației orașelor. Demersurile lui Rudolf pentru ca –a să îl încoroneze ca împărat la Roma, au rămas fără succes astfel că el nu a reușit să îl desemneze încă din timpul vieții, pe fiul său ca succesor la tronul Imperiului romano-german.

Biografie

Originea și tinerețea Existența familiei Habsburg, din care provenea Rudolf poate fi dovedită până la mijlocul secolului al X-lea. În anul 952 izvoarele istorice menționează un anume Guntram aflat la curtea lui Otto cel Mare, despre care se crede că ar fi un strămoș al Habsburgilor.Karl-Friedrich Krieger: Die Habsburger im Mittelalter. Von Rudolf I. bis Friedrich III. (Habsburgii în Evul Mdeiu. De la Rudolf I la Frederic al III-lea), p. 13. Printre nepoții acestui Guntram se numărau Radbot și Werner de Habsburg, episcop de Strasbourg. Unul dintre cei doi a construit Castelul Habichtsburg (Habsburg) în anii 1020–1230.Werner Paravicini: Höfe und Residenzen im spätmittelalterlichen Reich. Ein dynastisch-topographisches Handbuch. vol. 1: Dynastien und Höfe., p. 85, Karl-Friedrich Krieger: Die Habsburger im Mittelalter. Von Rudolf I. bis Friedrich III., p. 14. Habichtsburg se află în cantonul Aargau (în Elveția) și de la el se trage numele familiei. Henric al II-lea, ultimul împărat din dinastia Ottonilor, este o altă personalitate menționată de istorie ca fiind protectorul lui Werner, episcopul de Strasbourg.Andreas Hansert: Die Habsburger, p. 10. În 1108 Otto al II-lea de Habsburg (d. 1111) a fost primul membru al familiei pomenit ca purtând acest nume (Hauichburch).Michael Menzel: Die Zeit der Entwürfe (1273–1347) (Gebhardt Handbuch der Deutschen Geschichte. vol. 7a), p. 80. Posesiunile habsburgice s-au bazat pe moștenirea domeniului aflat între râurile Reuss și Aare, cu castelul omonim și o mânăstire (care avea și rol administrativ) din nordul Elveției și Alsaciei. Habsburgii erau executori administrativi ai mânăstirilor Ottmarsheim și Muri, pe care ei le întemeiaseră. Mânăstirea Muri a devenit locul de înmormântare al familiei în vremurile timpurii, fiind întemeiată în 1027 de soția unuia dintre Habsburgi. În timpul secolului al XII-lea a intrat în posesia familiei domeniul din Alsacia Superioară. Acolo familia deținea proprietăți extinse între Basel și Strasbourg.Karl-Friedrich Krieger: Die Habsburger im Mittelalter. Von Rudolf I. bis Friedrich III., p. 14.

Rudolf s-a născut din căsătoria contelui Albert al IV-lea de Habsburg cu contesa Hedviga de Kyburg. Presupunerea că locul nașterii sale ar fi cetatea Limburg se bazează pe o declarație arbitrară făcută de Fugger-Birken. În 1232 tatăl lui Rudolf, Albert al IV-lea, a hotărât să-și separe puterea de cea a fratelui său, Rudolf al III-lea, cu care conducea împreună domeniile familiei. Din această separare a puterii a rezultat linia principală a familiei Habsburg (conducătorul ei fiind Albert al IV-lea) și linia Habsburg-Laufenburg (conducătorul ei fiind Rudolf al III-lea, care a devenit astfel Rudolf I de Habsburg-Laufenburg). Potrivit cronicii lui Matthias von Neuchâtel (mijlocul secolului al XIV-lea) împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen era nașul lui Rudolf.Karl-Friedrich Krieger: Rudolf von Habsburg. p. 36. Însă Rudolf nu a fost crescut la curtea imperială. El nu știa să scrie și nu cunoștea latina. Rudolf a avut doi frați, Albert și Hartmann, și două surori, Kunigunde și Elisabeta. Albert a fost destinat carierei monahale încă de la o vârstă fragedă. Tatăl lui Rudolf, Albert al IV-lea, a plecat într-o cruciadă în vara anului 1239 și în același an a murit de ciumă. În 1240, Rudolf a preluat singur conducerea liniei principale a familiei Habsburgilor. Fratele său, Hartmann, s-a mutat în nordul Italiei la sfârșitul anului 1246 sau la începutul anului 1247 pentru a lupta alături de trupele împăratului Frederic al II-lea. El a murit în captivitate între 1247 și 1253.Karl-Friedrich Krieger: Rudolf von Habsburg., p. 59.

Conte de Habsburg (1240–1273) miniatura|Castelul Habsburg care a dat numele familiei. Rudolf a continuat legătura strânsă cu familia Hohenstaufen. În disputele dintre împăratul Frederic al II-lea și papalitate, Rudolf și fratele său, Hartmann, erau de partea împăratului. În 1241 Rudolf s-a aflat la curtea lui Frederic din Faenza. La începutul anilor 1240 a intrat în conflict cu Hugo al III-lea de Tiefenstein/Teufen pentru proprietatea acestuia, la sfârșitul căruia se pare că Hugo a fost ucis din ordinul lui Rudolf.Karl-Friedrich Krieger: Rudolf von Habsburg., p. 60. După moartea lui Frederic al II-lea în 1250, Rudolf a rămas loial familiei Hohenstaufen ca susținător al lui Conrad al IV-lea. Prin urmare, el a fost exclus din biserică. În jurul anului 1253 s-a căsătorit cu Gertrud de Hohenberg. Cu domeniul Albrechtstal aflat la nord-vest de Schlettstadt, Rudolf a reușit să-și mărească domeniul deținut în Alsacia. După moartea lui Conrad al IV-lea în 1254, Rudolf a încheiat o pace de durată cu Curia papală, scăpând astfel de excluderea din biserică. El a reușit să-și păstreze influența semnificativă asupra Rinului Superior și în nordul Elveției.

Dubla alegere din 1257 a adus imperiului doi regi: Alfonso al X-lea de Castilia și Richard de Cornwall. Perioada dintre moartea lui Frederic al II-lea și alegerea lui Rudolf ca rege în 1273 este cunoscută sub numele de interregn. Termenul, care a fost folosit abia în secolul al XVIII-lea,Martin Kaufhold: Deutsches Interregnum und europäische Politik. Konfliktlösungen und Entscheidungsstrukturen 1230–1280., p. 6. nu înseamnă că nu a existat nici un rege ci că au existat mai mulți, însă nici unul dintre ei nu a exercitat o conducere semnificativă ca putere.Peter Moraw: Von offener Verfassung zu gestalteter Verdichtung. Das Reich im späten Mittelalter 1250 bis 1490., p. 202. Imaginea dominantă a Interregnului ca perioadă deosebit de violentă și haotică în comparație cu alte epoci, a fost revizuită de Martin Kaufhold în anul 2000. El a descris perioada ca fiind una în care predominau arbitrajul și alte mecanisme de soluționare a conflictelor.Martin Kaufhold: Deutsches Interregnum und europäische Politik. Konfliktlösungen und Entscheidungsstrukturen 1230–1280., pp. 136–167 și 256–276. Karl-Friedrich Krieger în 2003 a susținut în continuare evaluarea tradițională bazată pe percepția aceastei perioade ca fiind deosebit de violentă, existând „tendința către auto-dreptate violentă” mai ales în regiunea Rinului Superior și în nordul Elveției.Karl-Friedrich Krieger: Rudolf von Habsburg., p. 54. Contele Rudolf de Habsburg a folosit și violența împotriva concurenților mai slabi pentru a-și extinde stăpânirea teritorială. În conflictele cu Henric al III-lea de Neuenburg, episcop de Basel, el a reușit să-și impună puterea în 1254, ca protector al Mânăstirii Sf. Blasien din Pădurea Neagră. Într-o alianță cu cetățenii din Strasbourg, Rudolf s-a impus împotriva episcopului din Strasbourg, Walter de Geroldseck în Bătălia de la Hausbergen din martie 1262. Odată cu stingerea familiei de Kyburg în 1264, Rudolf a revendicat moștenirea și s-a impus în conflictul cu contele Petru de Savoia, care era, de asemenea, rudă cu familia Kyburg. Orașele Winterthur, Diessenhofen, Frauenfeld și Fribourg, precum și comitatul Thurgau au intrat, de asemenea, în posesia lui Rudolf. În comparație cu familia Hohenstaufen sau cu puternicul Ottokar al II-lea al Boemiei, Rudolf a rămas un conte sărac în ciuda acestor acaparări teritoriale. miniatura|Harta Sfântului Imperiu Roman (c. 1250)

Rege romano-german (1273–1291) Alfonso al X-lea de Castilia nu a venit niciodată în imperiu. Richard de Cornwall a fost încoronat la Aachen, dar puținele sale șederi în imperiu s-au rezumat la zonele din vestul Rinului.Karl-Friedrich Krieger: Rudolf von Habsburg., p. 41. După moartea lui Richard în 1272, prinții au dorit să aleagă un nou rege, în ciuda pretențiilor la tron ridicate de Alfonso de Castilia. El a încercat în zadar prin ambasadorul său pe lângă papalitate, să împiedice o nouă alegere și să obțină o nouă recunoaștere a titlului său. Pentru papa Grigore al X-lea imperiul se afla în fața unui un nou început. Conform planurilor papei, un nou împărat general recunoscut, trebuia să fie conducătorul unei noi cruciade. Cu toate acestea, Papa a dorit să lase prinților electori decizia alegerii urmând ca el însuși doar să aprobe alegerea. Un candidat care nu ar fi fost agreat de Curia papală, cu siguranță nu s-ar fi putut impune în imperiu. Având în vedere conflictele dintre papi și dinastia Hohenstaufen, Curia papală nu putea tolera un candidat care avea legături strânse cu această familie. La fel ca la alegerile anterioare și de această dată au existat numeroși candidați. Carol de Anjou, conducătorul Italiei de Sud și al Siciliei, a încercat să obțină coroana Sfântului Imperiu Roman pentru nepotul său, tânărul rege francez Filip al III-lea, dar papa Grigore al X-lea l-a refuzat, deoarece legătura Franței cu imperiul i-ar fi adus papalității un puternic adversar la nord de Roma. Ottokar a trimis, de asemenea, un ambasador papei pentru că dorea să devină candidat la tronul regal. Ambii candidați presupuneau că de data aceasta papa va decide cine va fi noul rege și nu prinții electori ca în trecut. După negocieri, prinții au reușit să ajungă la un consens, astfel încât papa le-a acordat lor dreptul de a decide. miniatura|Cronica ilustrată Kaiser Heinrichs Romfahrt (Călătoria regelui Henric la Roma) reprezentare a celor șapte principi electori (Arhiva principală de stat din Koblenz, nr.inv. 1 C nr. 1 fol. 3b) recunoscuți după blazoanele plasate deasupra capului lor - de la stânga la dreapta: arhiepiscopii de Köln, Mainz și Trier, contele palatin al Rinului, ducele de Saxonia, margraful de Brandenburg și regele Boemiei . Ottokar al II-lea al Boemiei nu și-a putut asigura sprijinul papei, dar având în vedere puterea sa impresionantă, creată prin acaparări teritoriale, prinții nu l-au putut ignora. După stingerea familiei Babenberg în 1246, Ottokar al II-lea a acaparat ducatul Austriei în 1251. În anii următori s-au adăugat ducatul Stiriei (1261), Egerland (1266), ducatul Carintiei, Craina și provincia de graniță Marca Vindica împreună cu Pordenone în nordul Italiei (1269). Posesiunile sale ajungeau de la Munții Metaliferi (Erzgebirge) până la Marea Adriatică.Karl-Friedrich Krieger: Die Habsburger im Mittelalter. Von Rudolf I. bis Friedrich III , p. 19.