Marile descoperiri geografice din secolele XV-XVI realizate de Europa occidentală au constituit o etapă decisivă în formarea unei imagini reale asupra globului pământesc și au avut consecințe complexe, care au exercitat o profundă înrâurire asupra evoluției omenirii în ansamblul său. Până în epoca marilor descoperiri geografice, cunoștințele asupra globului pământesc erau zonale și incomplete și se formau datorită unor explorări realizate independent unele de altele, în diferite regiuni ale lumii. Europenii cunoșteau foarte bine Orientul Apropiat și nordul Africii și aveau cunoștințe vagi despre restul Asiei și Africii. Navigația în nordul Oceanului Atlantic, până în Islanda și Groenlanda, inclusiv descoperirea fără urmări a țărmului nord-estic al Americii de Nord, era practicată în secolele X-XV aproape numai de popoarele scandinave.
Lărgirea contactelor dintre occident și orient ca urmare a cruciadelor, ca și încercările de a găsi noi drumuri pentru comerțul apusean cu Asia și cu Orientul Îndepărtat și a stabili relații cu mongolii, în vederea luptei împotriva musulmanilor, au stat la baza desfășurării unor călătorii ale europenilor în Asia între secolele XIII-XV, ca acelea realizate până la reședința marelui han de la Karakorum de Giovanni da Pian del Carpine, Willem van Ruysbroeck, în China de către Marco Polo (1271-1291) sau în India de negustorul rus Afanasi Nichitin.
Călătoriile făcute de europeni în Asia și descrierile lăsate de ei, precum relatările lui Marco Polo, au jucat un rol important în cunoașterea Asiei de către europeni. Călătoriile erau efectuate pe drumuri de uscat, extrem de lungi, periculoase și nesigure, nu ofereau perspective încurajatoare și de aceea nu au constituit o bază de plecare pentru marile descoperiri geografice, care în secolele XV-XVI au fost cu precădere maritime și au avut alte obiective și alte direcții.
America precolumbiană Civilizația Americii precolumbiene a dăinuit multă vreme separată de influențele „Lumii vechi”. A fost colonizată de vânători-culegători din Asia, prin Alaska, în urmă cu 15.000 de ani. Aceștia s-au împrăștiat rapid pe teritoriul celor două Americi.
Cele două Americi cuprindeau o diversitate lingvistică. Între 6000-2000 î.Hr., pe teritoriul actual al Mexicului au început să fie cultivate plante ca porumb, cartofi, fasole, tomate și dovleac, acestea fiind plante mai productive decât cerealele din Europa. Acest fapt a dus la un spor demografic, creându-se civilizații agricole dense.
America precolumbiană cuprindea triburi de vânători-culegători, dar și civilizații agricole dense în Mexic (mayași, azteci), regiunea Anzilor (incași) și pe Valea Mississipi (). Nu existau animale domestice. Nu era practicată metalurgia bronzului sau a fierului, societățile aflându-se încă în stadiul eneoliticului. Roata, de asemenea, nu fusese inventată.
Mayașii și aztecii utilizau ideogramele ca sistem de scriere.
Context Europenii au desfășurat expediții maritime și terestre de explorare, ceea ce a dus la stabilirea unor contacte durabile și substanțiale între ariile de civilizație anterior-separate.
Pe lângă diverse țări care nu erau dezvoltate suficient să desfășoare expediții, civilizația islamică era centrată în lumea veche și avea contacte cu China, India, Africa neagră și Europa, deci nu simțea nevoia de căutare de noi drumuri. În 1405-1433, China inițiază șapte expediții comandate de „proscrisul” Zheng He în Champa, Indonezia, India, Insula Ormuz, Marea Roșie (Aden), Golful Africii (Mogadishu, Malindi). Expedițiile s-au desfășurat ca acțiuni imperiale, fără implicarea negustorilor, lipsite de un sprijin social suficient. Zheng He era sprijinit de împăratul Yongle, dar dublu marginalizat pentru ca era eunuc și musulman, iar mandarinii confucianiști erau împotriva expediției conduse de el. Costurile mari și deficitul structural în operare când pericolele au sporit la granița de nord-vest a Chinei au dus la abandonarea expedițiilor maritime. China era dezavantajată de unitatea politică, pe când Europa a avut de câștigat de pe urma dezbinării/diviziunii. Nu toți europenii s-au implicat în cruciada anti-otomană, portughezii preocupându-se de expediții maritime, asta în timp ce China era la ordinea împăratului.
În ceea ce privește explorările maritime în Oceanul Atlantic, expediția genoveză a fraților Ugolino și Vadino Vivaldi, organizată în 1291, care voiau să ajungă spre părțile Indiei traversând oceanul, corăbiile au naufragiat. În schimb, navigatorii genovezi și portughezi aflați în slujba Portugaliei, au descoperit arhipelagurile Canare, Madeira, Azore, din largul coastelor de vest ale Africii. Colonizate de portughezi și de către spanioli, ele au servit ca baze nautice și etape ale navelor iberice care navigau în Oceanul Atlantic, contribuind la explorarea coastelor de vest ale Africii de către portughezi. Arabii aveau cunoștințe geografice mai întinse, în afară de Orientul Apropiat, Africa Tropicală, Asia Centrală și sud-estică orientală și Asia sud-estică. Indienii și chinezii cunoșteau Asia și Africa orientală. Europenii, arabii și popoarele sud-asiatice aveau cunoștințe zonale, incomplete și insuficient legate între ele care nu ofereau o imagine de ansamblu și reală asupra globului pământesc.
Progresul economic din Europa apuseană din secolele al XV-lea și al XVI-lea s-a manifestat prin creșterea producției meșteșugărești și manufacturiere, intensificarea comerțului, circulației bănești și a activității bancare, a asigurat baza materială necesară expedițiilor și efectuării schimburilor comerciale de peste mări și totodată a impulsionat căutarea unor noi domenii de activitate economică în afara Europei. Până în epoca marilor descoperiri geografice, Europa era tributară Orientului pentru mărfuri răsăritene: mirodenii, mătase, bumbac, păr de cămilă, podoabe, pietre scumpe etc. - care proveneau din ținuturi îndepărtate - Indonezia, China, India, Orientul Apropiat, Africa. Cheltuielile și riscurile transportului pe uscat și pe mare, șirul de negustori care efectuau tranzitul și își rețineau câștigurile mari, taxele vamale percepute care făceau că vânzările în Europa ale acestor mărfuri să fie de zeci de ori mai mari decât prețurile de cumpărare la locul de producție.
În secolul al XV-lea, creșterea consumului de mărfuri răsăritene, dezvoltarea comerțului și a navigației, precum și ridicarea unei negustorimi active în Occident au împins pe europeni să se preocupe intens de găsirea altor căi spre insulele mirodeniilor pentru a-și instaura supremația asupra comerțului cu produse orientale, aducător de câștiguri enorme. Din secolul al XV-lea, intensificarea comerțului și circulației monetare a dus la creșterea nevoii de metale prețioase, la o adevărată sete de aur, oglindită în căutarea febrilă a metalelor prețioase în afara Europei. Expedițiile și cuceririle coloniale ale europenilor au fost stimulate de capturarea și comerțul cu sclavi negri din Africa, de căutarea și colonizarea ținuturilor cu climă caldă, propice pentru cultivarea trestiei de zahăr, a viței de vie sau unor plante colorante sau de vânarea animalelor cu blană scumpă și de comerțul cu blănuri în întinsele teritorii de la răsărit de munții Ural. Declinul feudalismului și destrămarea structurilor sale sociale au făcut ca mulți oameni din toate paturile sociale, chiar și orășeni sărăciți, nobili scăpătați și țărani lipsiți de pământ să fie atrași de expedițiile de cucerire și de colonizare a unor teritorii din Asia, Africa și America. Expedițiile maritime și cuceririle coloniale au fost sprijinite sau organizate de regatele europene apusene, care dispuneau de resurse economice, navale și militare și au inițiat o politică activă de expansiune maritimă colonială și comercială. Statele divizate politic, ca Italia și Germania, au fost repede înlăturate din competiția maritimă și colonială de statele unificate, care dispuneau de resurse superioare.
Au fost aduse îmbunătățiri și inovații în construcția, propulsia și manevrarea navelor și în orientarea lor pe mare și s-au realizat progrese în domeniul geografiei și cartografiei. Din secolul al XV-lea, pentru călătoriile pe Oceanul Atlantic, au fost folosite caravele, construite pentru a înfrunta valurile mari ale oceanului, fiind nave de tonaj mic sau mijlociu (100-150 tone), având pupa înaltă și prova mai joasă și erau înzestrate cu o velatură care le permitea să folosească vântul nu numai din spate, ci și lateral. S-a îmbunătățit manevrarea corăbiilor, prin cârma manevrată de pe punte printr-un sistem de pârghii și de o roată gradată-timonă. Pentru orientare, a fost utilizată busola din secolul al XIII-lea. Pentru stabilirea poziției navelor, în sec. XIII-XV s-au îmbunătățit metodele de calculare a latitudinii și a longitudinii, cu ajutorul astrolabului, cunoscut de bizantini și arabi și perfecționat de europeni și al tabelelor de declinație solară. S-au făcut progrese în redarea imaginii geografice a lumii, în ce privește Europa, Orientul Apropiat și Africa de Nord, corect înfățișate în portulanul catalanului Angelino Dulcert în 1339, în atlasul catalan din 1375 sau în harta lui Fra Mauro. Imaginea regiunilor îndepărtate rămânea la fel de deformată. Potrivit hărții din 1474 întocmite de astronomul-geograf florentin Paulo Toscanelli, distanță, în linie directă, de la est spre vest, între Spania și Japonia, era evaluată, datorită faptului că Asia era socotită mult mai întinsă spre est decât este în realitate și a necunoașterii existenței Americii, numai la aproximativ o treime din distanță reală. Au existat însă factori inhibitori, ca dificultățile alimentare, boli de navigație, teamă de necunoscut. Cauzele și condițiile menționate s-au manifestat mai intens într-o interacțiune mai strânsă din secolul al XV-lea, ce a determinat trecerea de la etapa pregătitoare a descoperirilor cu arie restrânsă la etapa marilor descoperiri geografice. Obiectivul fundamental al marilor descoperiri geografice a constat în căutarea și descoperirea unei căi maritime care să asigure o legătură directă între Europa apuseană și India, considerată ca principala sursă a produselor orientale. Pentru descoperirea acestor cai, navigatorii s-au îndreptat în patru direcții diferite: spre sud și est, de-a lungul litoralului african-explorările portugheze, spre vestul Oceanului Atlantic - explorările spaniole, spre nord-vest, de-a lungul țărmului nordic al Americii de Nord - explorările engleze, franceze, spre nord-est, de-a lungul țărmului de nord al Asiei - explorările engleze, olandeze, ruse.
Cauze Cauzele economice Interesul pentru metale prețioase crescuse, creându-se conceptul de „goană după aur”. Europenii considerau că Africa deține vaste resurse de aur, dar nu știau cu exactitate unde, căci musulmanii dețineau acolo monopolul. Marco Polo a întărit ideea că în India sau în China se pot găsi multe bogății.
În 1480 a început goana după mirodenii, produse care se adaugă la alimentele conservate cu sare pentru a le îmbunătăți gustul: piper, cuișoare, ghimbir, scorțișoară, nucșoară, șofran etc., fiindcă acestea creșteau numai în anumite zone geografice. Zonele cele mai productive erau India, pe litoralul de sud-vest, pe coasta Malabarului, Insula Ceylon (Sri Lanka) și insulele din Indonezia (Insulele Moluce). Mirodeniile erau importate din antichitate, dar consumul în Europa a crescut după cruciade, când europenii au intrat în contact cu lumea musulmană, învățând sa utilizeze mai des mirodeniile. China era, de asemenea, o piață de desfacere.
Chiar dacă turcii au ocupat Constantinopolul în 1453, care era la întretăierea rutelor comerciale Orient-Europa, aprovizionarea cu mirodenii venea pe trei mari căi: Din India, de unde mirodeniile erau transportate prin Marea Roșie, Suez, în Egipt prin Cairo-Alexandria, de unde le preluau negustorii venețieni și le distribuiau la Veneția.