Republica Democratică Azerbaidjan (1918-1920) (Azərbaycan Demokratik Respublikası în azeră modernă sau Azərbaycan Xalq Cümhuriyyəti numele orginal), prima republică democratică și parlamentară din Orientul musulman.

Căderea Imperiului Rus și mișcarea națională în Azerbaidjanul de Nord

După revoluția rusească din februarie 1917, mișcarea națională din Azerbaidjan, o țară din periferia Imperiului Rus, a obținut o trăsătură nouă, așa cum s-a sfârșit perioada discuțiilor teoretice și abordării problemelor naționalo-culturale în paginile presei. Urma trecerea la lansarea și realizarea cererilor și obiectivelor politice. În condițiile noi, simpatizantul opiniei publice era partidul „Müsavat” („Egalitatea”), înființat la 1911, care de la bun început se baza la dreptul de autodeterminare al națiunilor.

Partidul „Müsavat”

180px|left|thumb|Steagul Partidului Musavat Spre sfârșitul lui octombrie 1917, partidul „Müsavat”, condus de Mammad Emin Rasulzade (1884-1955), și-a ținut primul Congres, definind tactica și strategia partidului și programul nou, care conținea punctele următoare:

1.Reformarea politică a Imperiului Rus la o republică federativă democratică compusă de autonomii național-teritoriale.

2.Libertatea de exprimare, de credință, de presă, de ședință, de demonstrație garantate de stat și afirmate prin Constituția.

3.Egalitatea față de lege a tuturor cetățenilor, fără distincția de religie, de naționalitate, de sex, de viziunile politice; lichidarea sistemului de pașaport și afirmarea dreptului de dislocare oamenilor atât în cadrul statului, cât și peste hotare fără permise speciale.

4.Stabilirea a 8 ore de muncă pe zi pentru toți funcționarii și muncitorii.

5.Împărțirea fără dobândă și fără condiții a tuturor pământurilor de stat și private între țărani.

6.Supunerea judecatelor numai la lege și scutirea cetățeanului de pedeapsă fără ultima decizia a organelor de justiție.

7.Educația generală și superioară, gratuită, publică și obligată.

Sejm-ul Transcaucazia (1917-1918) 180px|right|thumb|Primul Ministru al Azerbaidjanului Fatali Khan Khoyski (1875-1920) Chiar în timpul ședinței ajunge informația despre căderea guvernului lui A. Kerenski și lovitura de stat a bolșevicilor de la Petrograd. La 2 noiembrie 1917, bolșevicii, în frunte cu armeanul S. Șaumian, reușesc să declare Sovietul din Baku, puterea supremă din oraș, însă zona de influență a noului guvern se limita la periferiile capitalei Azerbaidjanului. Restul Caucazului de Sud era condus de Comisariatul Transcaucazian, înființat la 11 noiembrie la Tiflis (actualul Tbilisi), care recunoștea legitimitatea lui A.Kerenski. În guvernul transcaucazian (condus de primul ministru georgian E. Gheghecikori) erau prezenți și trei azeri: Fatali Khan Khoyski, M.Yusif Cafarov, Xalil Xasmammadov. Mai târziu, la 23 februarie 1918, s-a inaugurat organul legislativ, care se numea după modelul polonez, Sejm-ul. Sejm-ul Transcaucazian în general era compus de deputați aleși din țările regiunii la Duma Rusiei, cu fracțiunea azeră alcătuită de 44 de deputați (partidele „Müsavat”, „Ittihad”, „Hümmat”, Blocul Socialist Musulman). Șeful fracțiunii era ideologul mișcării naționale Mammad Emin Rasulzade.

Situația în provinciile azere

Așadar Azerbaidjanul se afla într-o situație unică și periculoasă, fiindcă în tot Caucaz-ul doar la Baku, datorită caracterului cosmopolit și componenței etnice mixte formate după descoperirea petrolului aici, bolșevicii, alcătuiți de elemente ne-azere, au reușit să obțină puterea. Acest fenomen a separat țara în două fronturi: veneticii din Baku și băstinașii din restul Azerbaidjanului. După ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial, din cauză blocării căilor ferate dintre Baku și Tiflis, aici se adunaseră mii de soldați ruși și armeni, întorși de pe fronturi iraniene și occidentale sau trimiși pe frontul caucazian. În acest număr se adaugă și mii de militari înarmați ai Partidului Revoluționar Armean „Dașnakțutiun”.

Masacrul 31 martie din Baku (1918)

În vremurile acelea azerii nu dispuneau de trupe militare fiindcă toți cetățenii musulmani din Imperiul Rus erau scutiți de slujba militară, în schimbul unei taxe speciale. Pentru eliminarea localnicilor care nu susțineau puterea sovietică, Sovietul din Baku și partidul „Dașnakțutiun” au realizat un măcel sângeros asupra populației azere ale orașului soldat cu 12 000 de morți (31 martie 1918).

Mai târziu, „tatăl independenței” Azerbaidjanului, Mammad Emin Rasulzade, remarca: ”În evenimentele din martie se acuzau pe „Müsavat”, ce este absolut lipsit de argument, fiindcă pentru a declara război este obligatoriu a dispune măcar o anumită forță fizică, ceea ce „Müsavat” nu avea. Alții acuză „Müsavat”-ul în lansarea ideii autonomiei ale Azerbaidjanului, așadar provocând evenimentele din martie. Acesta poate are o parte din adevăr. Poate, dacă supunându-ne am fi înclinat capete în fața de dușmanilor libertății noastre, nu s-ar întâmpla aceste evenimente. Însă noi nu am fi putut s-o facem. Am cerut în mod direct o autonomie pentru Azerbaidjan. Totodată prin aceasta ne-am multiplicat numărul de dușmani”.

Sub lozinca de a stabili puterea sovietică, Armata Roșie a cărui nucleul era constituit de trupele „Dașnakțutiun” au realizat alte masacre în orașele Quba, Șamaxî, Lankaran, Salyan, Kürdamir din estul țării. Speranța azerilor, Sejm-ul Transcaucazian, din cauza situației instabile de pe frontul turc și înaintarea trupelor Puterilor Centrale, nu reacționa la noutățile sosite din regiune.

Independența Federației Transcaucaziene

Mai târziu, Sejm-ul și-a dat seama anormalitatea situației sale și la 22 aprilie 1918, s-a transformat în Republică Federativă Transcaucazia independentă, iar peste patru zile s-a format noul guvern în frunte cu georgianul A. Țhenkeli. În componența acestui guvern au intrat 5 miniștri azeri: Fatali Khan Khoyski (justiție), X. Malik-Aslanov (transport), Nasib Yusifbeyli (învățământ), M.H. Hacînski (comerț și industrie), I. Heydarov (control de stat). Însă declarația independenței nu a schimbat nici situația internă, nici externă a statului. Fiecare dintre cele trei națiuni titulare (georgieni, azeri, armeni) apărau interesele naționale mai mult decât cele comune caucaziene,iar țara neavând o unică putere autoritară, suferea de anarhie.

Conflictul armeano-azer

Dușmănia interetnică a ajuns la apogeu în gubernia Erivan (actualul Erevan) unde se realiza o purificare etnică a azerilor de către trupele militare armene cu scopul obținerii unei situații favorabile pentru declararea independenței Armeniei în viitor și majorității etnice din acest teritoriu. Numai în acest an, 80 000 de azeri din gubernia Erivan au devenit refugiați. Nici relațiile dintre georgieni și armeni în sudul guberniei Tiflis nu erau mai bune, ceea ce spre sfârșitul anului a dus la războiul armeano-georgian.

Proclamarea independenței Azerbaidjanului 180px|right|thumb|Ședința guvernului azer (1919) La 26 mai 1918, Federația Transcaucaziană a căzut prin declarația de independența a Georgiei. Peste două zile Armenia și Azerbaidjan și-au proclamat independența. Deputații azeri au constituit organul temporar de conducere - Consiliul Național (Milli Șura), alegând ca președinte pe Mammad Emin Rasulzade. A fost semnat la 4 iunie 1918 între Imperiul Otoman și Republica Democratică Azerbaidjan un tratat de pace și prietenie, care îi garanta sprijinul necesar noului stat. Iar la 16 iunie guvernul azer în frunte cu avocatul Fatali Khan Khoyski (1875-1920), s-a mutat de la Tiflis la Ganca, al doilea mare oraș din țară, fiindcă Baku era ocupat. Este interesant faptul că în momentul respectiv nici Armenia nu avea capitală proprie și ca un gest de favoare Consiliul Național a cedat la 29 mai 1918, Armeniei, orașul Erevan, unde azerii erau majoritari. La 30 mai despre proclamarea statului a fost anunțate Istanbul, Berlin, Paris, Londra, București, Roma, Washington, Moscova, Tokio etc. La 27 iunie statul proaspăt născut a botezat limba azeră ca limba de stat și a stabilit steagul provizoriu, care s-a definit la 9 septembrie în forma de tricolor albastru, roșie, verde și o semilună cu stea optunghiulară. Cele trei culori din steagul național simbolizează „cultura națională turcică, democrația europeană modernă și civilizația islamică” (Mammad Emin Rasulzade).

Agresiunea Sovietului din Baku și eliberarea Capitalei

Însă problema esențială rămânea chestiunea de viabilitate republicii. La 12 iunie 1918, conform ordinul lui S.Șaumian, trupele militare ale Sovietului din Baku au început un atac asupra Ganca, ceea ce a dus statul azer în pragul nimicirii. Guvernul neavând o armată regulată a cerut ajutorul militar de la Istanbul, conform punctului 4 al tratatului din 4 iunie. Armata unită turco-azeră („Armata Caucaziană”) a întâmpinat trupele sovietice în apropierea capitalei provizorii și bătălia a durat câteva zile lângă localitatea Göyçay (27 iunie-1 iulie 1918), a zdrobit Armata Roșie, ce a determinat trădarea bolșevicilor de către „Dașnakțutiun” și o lovitură de putere la Baku (1 august 1918). Dictatura Centrocaspică, compusă din ofițerii ruși și simpatizanții „Gărzii albe”, a invitat în oraș trupele englezești în frunte cu generalul Densterwill, iar cei 26 comisari bolșevici, care cu o navă încercau să ajungă la Astrahanul roșu, au fost arestați la Marea Caspică și au fost împușcați împreună cu Șaumian la nisipurile deșertului Agdjakum din actualul Turkmenistan. Însă soarta războiului era definită și la 15 septembrie Armata Caucaziană a întrat în oraș.

Parlamentul azer

Peste câteva luni Imperiul otoman a ieșit din război și a fost obligat să retragă trupele din Azerbaidjan. Din Iran la Baku a pătruns armata engleza și în următoarele luni statul azer s-a ocupat cu recunoașterea legitimității sale de către Londra. La 7 decembrie 1918 s-a inaugurat prima ședință a parlamentului azer compus de 120 deputați (80 azeri, 21 armeni, 10 ruși, 1 evreu, 1 georgian, 1 polonez, 1 german). Președintele organului legislativ a fost ales juristul Ali Mardan bey Topçubașî (1862-1934). În parlament au fost reprezentate urmatoare partide: Partidul „Müsavat” - 36, „Ittihad” - 11, „Blocul Socialist” - 12, „Ahrar” (liberalii) - 10, independenții - 9, „Dașnakțutiun” - 7, alte partide armene - 4, minorități naționale - 5 deputați.

Agresiunea Armeniei

Una dintre cele mai vitale probleme ale republicii era normalizarea relațiilor cu Armenia vecină, unde conform recensământului din 1897, din 7 uezde (provincii rusești) în 4 azerii erau majoritari. Pe Baku deranja atacurile și deportările populației azere din Armenia și revendicările teritoriale ale Erevanului asupra Azerbaidjan, în provinciile Zangazur, Naxçîvan, Karabah fiindcă spre deosebire de Azerbaidjanul filo-turc și Georgia filo-germană, această țară era susținută de Antanta. Trupele fostului general otoman de origine armean, Andronik, în vara 1918, au invadat provincia Zangazur la granița celor două state și a ocupat centrul zonei, orașul Gorus, provocând valurile de “epurări etnice”, însă a fost zdrobit la intrarea în provincia Karabakh. Doar în sudul guberniei Erivan sute de sate azere au fost distruse și ca urmare 150.000 azeri s-au refugiat în Azerbaidjan. La 23 noiembrie 1919, La Tiflis, cele două state au semnat o înțelegere conform careia trebuia să fie oprită orice acțiune militară și problemele să fie rezolvate prin mijloace pașnice. Conferința armeano-azeră organizată la Baku la data de 14 decembrie 1919 nu a dat nici un rezultat și peste câteva săptămâni armată armeană a invadat iar Zangazur. Aceste confruntări au durat, cu mici pauze, până la invazia Armatei Roșie în Azerbaidjan și a fost una dintre cele mai importante cauze care a determinat căderea republicii.

Reformele Primei Republicii