Relațiile româno-sovietice din perioada interbelică au fost caracterizate de o permanentă neîncredere, cauzată de refuzul Uniunii Sovietice de a recunoaște unirea Basarabiei cu România. Ele pot fi împărțite, din punct de vedere cronologic, până în anul 1934 și după această dată, reperul fiind stabilirea relațiilor diplomatice oficiale.

Pînă la „restabilirea” legăturilor diplomatice miniatura|Drapelul Sfatului Țării, parlamentul Republicii Democratice Moldovenești, care a votat unirea Basarabiei cu România.

După Revoluție Revoluția rusă, din 1917, din Rusia îi aduce la putere pe Lenin și bolșevici, deși va mai trece timp până când aceștia se vor fi instaurat definitiv la conducerea primului stat comunist. Schimbarea politică de la Petrograd a influențat decisiv prăbușirea Frontului de Est, care și așa nu mai putea fi susținut de armatele rusești cuprinse de anarhie sau transformate în bande bolșevizate. Prin apelul lor către „popoarele țărilor beligerante”, V.I. Lenin și Leon D. Troțki adresau foștilor aliați ai Rusiei, printre care și România, un îndemn la încetare a ostilităților în scopul „încheierii unei păci democratice – fără anexiuni și tributuri, cu garantarea dreptului la autodeterminare națională”. România se afla într-o situație extrem de grea, fiind în mare parte ocupată de trupe ale Puterilor Centrale. În această situație, viitorul țării fiind imprevizibil, guvernul român a decis trimiterea, în două tranșe, a tezaurului românesc la Moscova. Iașul, pe atunci capitală a țării, era în mod serios amenințat de acele elemente care periclitau ordinea socială și cea politică a statului. Armata română, pentru a preîntîmpina o nouă revoluție, de data aceasta în România, și pentru a asigura paza depozitelor de hrană și armament, a decis dezarmarea bandelor anarhizate rusești și anihilarea complotiștilor și provocatorilor, ceea ce a provocat o reacție dură a comisarului poporului pentru Afaceri Străine al Rusiei Sovietice, L.Troțki în nota pe care o adresa trimisului extraordinar și plenipotențiar al României la Petrograd, în legătură cu incidentele de la Leova. A urmat apoi, prin voința poporului basarabean reprezentat în forul legislativ al Republicii Democratice Moldovenești – Sfatul Țării, chemarea armatelor române pentru restaurarea ordinii periclitate de bolșevici, fenomen care atît în istoriografia sovietică cît și în cea rus postsovietică este calificat drept „intervenție” (вторжение). În această perioadă, relațiile româno-sovietice erau deja foarte proaste, autoritățile sovietice arestîndu-l pe ministrul român la Petrograd, Constantin Diamandi, și pe membrii Legației române „în virtutea unor circumstanțe excepționale care nu sînt prevăzute în nici un fel de tratate diplomatice și de nici un fel de cutume diplomatice”, după cum s-a exprimat Lenin,  motivînd că gestul a fost provocat de dezarmarea de către autoritățile române a unei divizii ruse. Legația română nu a putut fi eliberată decît prin intervenția energică a diplomaților europeni și americani, acreditați la Petrograd. În urma intervenției, în ianuarie 1918, a cîtorva divizii românești în Basarabia, la cererea autorităților oficiale ale Republicii Moldovenești, Sovietul Comisarilor Poporului al R.S.F.R. Ruse a rupt legăturile diplomatice cu Regatul Român, bolșevicii acuzînd „oligarhia română că a deschis operațiile militare împotriva Republicii Ruse” și că încearcă să se salveze prin „răpirea Basarabiei și transformarea acesteia într-o pavăză împotriva torentului puternic al revoluției ruse”; bolșevicii hotărăsc expulzarea diplomaților români și confiscarea tezaurului românesc spre al „ocroti” de oligarhia română și al preda, într-o bună zi, „în mîinile poporului român”. La 27 martie 1918, Sfatul Țării a proclamat unirea Basarabiei cu România, unire ce avea să fie recunoscută, după depășirea multor dificultăți cauzate în mare parte de interesele marilor puteri, la 28 octombrie 1920, de către Consiliul Suprem al Conferinței de Pace. Dar atît caracterul  democratic al actului din 27 martie 1918 cît și recunoașterea în plan internațional a valabilității acestui act au fost respinse categoric de către guvernul sovietic, și această atitudine se va regăsi permanent în istoriografia sovietică și în cea rusă de după 1990. Cele două chestiuni spinoase, cea a nerecunoașterii de către sovietici a unirii Basarabiei cu Regatul Român, precum și cea a tezaurului confiscat de autoritățile bolșevice, au stat la baza negocierilor româno-sovietice în perioada interbelică, mai ales pînă la stabilirea raporturilor diplomatice oficiale.

1919-1924: Primele încercări de reglementare a relațiilor româno-sovietice miniatura|Harta indică locațiile în care U.R.S:S. a încercat să provoace, printr-o acțiune de tip hibrid, o revoltă în Basarabia. În primii ani ai perioadei interbelice, pentru bolșevicii ruși, atît situația internă a țării lor, cît și poziția pe care o aveau pe plan extern nu-i puteau încuraja să acționeze dur împotriva României pentru a soluționa problemele litigioase dintre cele două țări în folosul lor. Acțiunile acestora s-au concretizat, în principal, pe două direcții: a) instrumentarea acțiunilor subversive sau de propagandă revoluționară în Basarabia, fie sprijinindu-se pe elemente locale din rîndul alogenilor, fie mai degrabă organizate și trimise de peste Nistru și b) reiterarea, cu orice ocazie, a „dreptului” lor la Basarabia în corespondența diplomatică, în note de protest și în general sub orice formă care făcea publicitate acestei pretenții. Astfel, la 1 mai 1919 guvernele R.S.F.S. Ruse  și R.S.S. Ucrainene înaintau o notă ultimativă guvernului român în care cereau evacuarea imediată a Basarabiei, acuzînd România că, susținută fiind în secret de Puterile Antantei, a sprijinit elementele reacționare rusești, că pune la cale prăbușirea regimului comunist al lui Bela Kun din Ungaria, că ar fi terorizat populația basarabeană și că nu a evacuat Basarabia conform acordului încheiat între generalul Al. Averescu și Hristo Rakovsky, reprezentantul Rumcerod-ului. Într-o altă telegramă, din 25 mai, aceleași guverne bolșevice înștiințează guvernul României că „își declină orice răspundere față de soarta viitoare” a tezaurului român, repetînd amenințarea ce fusese formulatî în nota precedentă că își rezervă dreptul de a preda „tribunalului revoluționar” pe „vinovații direcți și indirecți de fărădelegile” comise în Basarabia și față de revoluția rusă.