miniatura|Prometeu – conform mitologiei grecești, urma să dăruiască omenirii focul, permițând supraviețuirea și dezvoltarea acesteia.Prometeismul (în limba poloneză: Prometeizm) a fost un proiect inițiat de liderul polonez Józef Piłsudski. Scopul Prometeismului era să reducă puterea Imperiului Rus și a succesorului acestuia, Uniunea Sovietică, prin sprijinirea naționalismului și mișcărilor de independență ale celor mai importante popoare neruse, care trăiau între granițele fostului imperiu țarist.
În perioada interbelică, Prometeismul și celălalt concept al lui Piłsudski, "Federația Międzymorze" constituiau două strategii complementare, fundamentale pentru liderul polonez și câțiva dintre sprijinitorii săi. Deși nici unul dintre cele două concepte nu a produs rezultatele scontate în perioada aceea, ele au prefigurat evenimentele ultimelor decenii: apariția Uniunii Europene și dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Sursele Prometeismului
Elaborarea strategiei Prometeiste de către Piłsudski' a fost ușurată de cunoștințele foarte bune despre Imperiul Rus căpătate în timpul exilului în Siberia răsăriteană. Termenul "Prometeism" a fost sugerat de legenda antică greacă a titanului Prometeu, cel care dăruise omenirii focul, sfidându-l pe Zeus, faptă simbolizând iluminarea și rezistența la autoritatea despotică. Drept pedeapsă, Zeus a ordonat ca Prometeu să fie înlănțuit de o stâncă pe Muntele Caucaz, unde era torturat zilnic de un vultur care-i mânca ficatul, ficat care se refăcea peste noapte, numai pentru a fi devorat a doua zi din nou. După un timp, Prometeu a fost eliberat de Hercule.
Ofițerul polonez de contrainformații militare Edmund Charaszkiewicz, care între cele două războaie mondiale a fost responsabil pentru coordonarea programului Prometeu, a publicat pe 12 februarie 1940 o istorie a acestui program. Charaszkiewicz și-a scris lucrarea în Paris, după ce a reușit să fugă din Polonia înfrântă de invaziile conjugate germano – sovietică.
Creatorul și sufletul conceptului Prometeian [scria Charaszkiewicz] a fost mareșalul Piłsudski, care, încă din 1904, într-un memorandum către guvernul japonez, sublinia nevoia de angajare în lupta împotriva Rusiei a numeroaselor naționalități neruse, care trăiau în bazinele mărilor Baltică, Neagră și Caspică și accentua că națiunea poloneză, datorită istoriei sale și poziției fără compromis [față de cele trei imperii care împărțiseră Polonia la sfârșitul secolului al XIX-lea], trebuia ca în acea luptă să ocupe fără nici un dubiu un loc de frunte și să ajute efortul de emancipare a altor națiuni oprimate din Rusia.
Mișcarea Prometeistă a luat ființă, după spusele lui Charaszkiewicz, din mișcarea rezistenței naționale de la sfârșitul secolului al XIX-lea printre numeroasele popoare ale Imperiului Rus. Această renaștere națională își trăgea seva din procesul social care avea să provoace revoluția în Rusia. Aproape toate partidele socialiste create de grupurile etnice neruse își proclamau și scopuri naționale și plasau independența pe primul loc pe agenda lor politică. Situația socialiștior era aceeași în Polonia, Ucraina, Finlanda, Letonia, Lituania, Georgia și Azerbaidjan. Aceste partide socialiste aveau să-și asume conducerea în lupta pentru independență din țările respective. În vreme ce toate aceste popoare aveau și organizații politice cu caracter pur național, partidele socialiste, datorită faptului că asociau lupta pentru independență cu lupta pentru reforme sociale în Rusia, s-au dovedit cele mai dinamice. Până la urmă, popoarele bazinului Mării Baltice – Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania – și-au cucerit independența și, până la începutul celui de-al doilea război mondial, au și reușit să și-o apere. Popoarele bazinului Mării Negre și Mării Caspice – Ucraina, Crimeea, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Caucazul de nord și cazacii de pe Don și din Kuban – s-au emancipat politic în 1919 – 1921, dar și-au pierdut până în cele din urmă independența în fața atacurilor Rusiei Sovietică.
În 1917 – 1921, conform spuselor lui Charaszkiewicz, în vreme ce popoarele enumerate mai înainte se eliberau de sub tutela Rusiei, Polonia a fost singura țară care a cooperat activ cu toate țările care recuceriseră independența de sub dominația țaristă. În eforturile ei, Polonia s-a lovit de opoziția aliaților occidentali. Aceștia din urmă sprijineau albii anticomuniști în încercarea de reconstruire a Imperiului Rus. În același timp, conform lui Charaszkiewicz, Germania, prin intermediul forțelor de ocupație, și-au întărit influența în Lituania și Letonia, l-au convins pe conducătorul ucrainean Pavlo Skoropadski de nevoia unei federații a Ucrainei cu o Rusie necomunistă, și a încercat să-și apere interesele din Caucaz afectate de acțiunile aliatului turc. Adevăratele interese germane au devenit evidente după semnarea tratatului de la Brest-Litovsk cu bolșevicii, în 1918.
În sprijinul celor afirmate de Charaszkiewicz despre atitudinea Germaniei față de Ucraina și Rusia poate fi amintit faptul că, atâta vreme cât Skoropadski s-a aflat la putere în Ucraina, Germania s-a aflat în conflict cu rușii țariști sau bolșevici. Germania avea o alianță cu cazacii din Kuban și de pe Don. Aceștia din urmă și-au proclamat independența față de Rusia și Skoropadski a îndreptat ajutoarele germane de armament către cazaci. Aliații occidentali, în principal Franța și Anglia, nu voiau să accepta ca Rusia să piardă teritorii și, după colapsul german din 1918, l-au forțat pe Skoropadski să accepte o federație ruso-ucraineană, ceea ce a provocat pierderea puterii de către liderul ucrainean și victoria bolșevicilor în Ucraina. Un proces asemănător s-a petrecut și în Georgia și Azerbaidjan.
Imediat după ce popoarele din bazinele Mărilor Neagră și Caspică și-au pierdut independență și după anexarea acestor teritorii în 1921 de Rusia Sovietcă, Polonia a rămas singura țară din Europa care mai dădea sprijin material și moral emigranților prometeiști proindependentiști. Numai după venirea lui Hitler la putere pe 30 ianuarie 1933, afirmă Charaszkiewicz, Germania va începe să fie interesată de aspirațiile prometeiștilor. Într-o oarecare măsură, și Italia și Japonia au arătat oarecare interes. Totuși, datorită rivalității germano-poloneze și propagandei naziste, abordarea germană a problemei s-a îndepărtat de tendințele ideologice inițiale ale Prometeismulului. Abordarea germană era, conform afirmațiilor lui Charaszkiewicz: "o platformă elastică, oportunistă pentru diversiune, putând să fie exploatată de scopurile politice curente în orice direcție". În continuare, autorul sublinia că, în acest câmp de acțiune, nu au existat niciodată legături ideologice sau organizatorice comune între Germania și Polonia. Reprezentanții legitimi ai emigrației prometeiste s-au aliat cu Polonia, demonstrând o loialitate politică remarcabilă.
Principiile
În anii 1918-1939, în conformitate cu afirmațiile lui Charaszkiewicz, conducerea prometeistă poloneză a urmărit cu consecvență mai multe principii. Principalul scop al Prometeismului era eliberarea de sub jugul imperialist rus a oricărui teritoriu sau popor din bazinele baltic, caspic sau pontic și crearea a câteva state independente, cu o politică de apărare comună împotriva tendințelor agresive rusești. Fiecare țară prometeiană trebuia să respecte suveranitatea politică a celorlalți. Orice dispută între părțile prometeiene era suspendată până la câștigarea independenței de către toți particpanții la mișcare. Prin înțelegere mutuală, prometeienii polonezi și ucraineni, (cu câteva excepții din partea lui Simon Petliura), au considerat zona din sud-estul Poloniei, populată în majoritate de ucraineni, ca sferă de interes a polonezilor, fiind exclusă astfel de la încorporare în organizațiile prometeriste ucrainene.
Conducerea prometeistă poloneză considera celelalte naționalităti prometeiste ca parteneri egali în lupta împotriva imperialismului rus. Spre deosebire de ce se crede uneori, Marele Cartier General Polonez nu a tratat diversele comunități prometeiste de emigranți ca pe niște instrumente politice pentru scopuri diversioniste, mai afirmă Charaszkiewicz.
Prometeismul nu se bucura de sprijinul politic sau organizațional în nici unul dintre partidele politice poloneze de stânga, dreapta sau centru. Chiar în tabăra lui Piłsudski se găseau numeroși oponenți ai Prometeismului. În mod paradoxal, printre tinerii din Partidul Național Democratic și alte organizații de opoziție la linia piłsudskistă, ideea prometeistă era larg apărată și susținută.
Istoria colaborării Poloniei interbelice cu "popoarel prometeiene" poate fi împărțită în cinci perioade.
Prima perioadă (1918-1921)
În prima perioadă, (1918-1921), Polonia și-a stabilit noile ei granițe răsăritene după războaie cu Uniunea Sovietică și Ucraina, cele apusene cu Germania prin răscoalele din Poznań și Silezia, prin plebiscite în Warmia și Mazuria, iar granița sudică după un scurt război cu Cehoslovacia pentru controlul asupra Cieszyn Silezia, Spisz și Orawa. În bazinul baltic, Finlanda, Estonia, Lituania și Letonia au devenit independente. Polonia a fost printre primele țări care le-a recunoscut independența, deși relațiile polono-lituaniene s-au răcit după războiul polono-litianian.
În bazinul pontic și caspic, acestă perioadă a fost caracterizat de emanciparea Ucrainei, Crimeii, Georgiei, Azerbadjanului, regiunilor Donului, Kubanului și Caucazului de nord. Au apărut semne de renaștere națională și în Statul Idel-Ural și Turkestan.
Rolul polonez în procesul prometeist a fost marcat de semnarea alianței militaro-politice cu Ucraina ("Înțelegera de la Varșovia", aprilie 1920), expediția lui Piłsudski spre Kiev (începută pe 25 aprilie 1920), numirea lui Bohdan Kutylowski (februarie 1919) ca ambasador al Poloniei în Republica Populară Ucraineană, acreditarea ambasadorilor polonezi în Caucaz și de propunerea "Moțiunii Republicii Crimeea" la Liga Națiunilor (17 mai 1920), prin care se propunea protectoratul polonez asupra sus-numitei republici.
A doua perioadă (1921-1923)
În timpul celei de-a doua perioade prometeiste (1921-1923), după Tratatul de la Riga, Polonia și-a continuat viața ca stat independent în cadrul granițelor naționale stabilite cu ocazia semnării tratatului. Statele bazinelor pontic și caspic și-au pierdut independența, fiind absorbite de soviete. Guvernele și reprezentanții legitimi ai popoarelor prometeiene au emigrat:
membrii conducerii Republicii Populare Ucrainene în Polonia, Franța și Cehoslovacia; membrii conducerii Georgiei în Franța; membrii conducerii Azerbaidjanului în Turcia; membrii conducerii cazacilor de pe Don și din Kazan în Cehoslovacia; Centrul Național din Caucazul de Nord în Turcia; Centrul Național Armenesc în Franța; Centrele Naționale Tătatare (Crimeea, Idel-Ural, Turkestan) în Franța, Turcia și Polonia.
În această perioadă, mareșalul Piłsudski a rămas la putere, mai întâi ca șef al statului (Naczelnik Państwa), iar mai apoi ca șef interimar al Marelui Stat Major (Sztab Główny). Afacerile prometeiste au fost preluate de șefii succesivi ai Marelui Stat Major, generalii Władysław Sikorski și Stanisław Haller și de șeful contrainformațiilor (secția a II-a a Marelui Stat Major - Oddział II), colonelul Ignacy Matuszewski.
Polonia a colaborat cu emigrația politică prometeiană care se afla în contact oficial cu ministerul de externe polonez, cu oficiile diplomatice poloneze din Istanbul, București, Praga, Teheran și Paris și cu Marele Stat Major Polonez. În 1922, primul grup de ofițeri georgieni, recomandați de guvernul georgian, a fost primit în rândurile ofițerimii armatei poloneze.
A treia perioadă (1923-1926)