Templele grecești (în , romanizat: naós, la propriu „locuință”, distinct semantic de latinescul templum, „templu”) erau structuri construite ca să găzduiască statui de zeități în sanctuarele grecești din religia greacă antică. Interiorul templului nu servea ca loc de întâlnire, deoarece sacrificiile și ritualurile dedicate zeității respective aveau loc în afara lor, în incinta mai largă a sanctuarului, care ar putea să fie mare. Templele erau folosite frecvent pentru depozitarea ofrandelor votive. Sunt cel mai important și mai răspândit tip de clădire din arhitectura greacă antică. În regatele elenistice din Asia de Sud-Vest și din Africa de Nord, clădirile ridicate ca să îndeplinească funcțiile unui templu au continuat adesea să urmeze tradițiile locale. Chiar și acolo unde este vizibilă o influență greacă, astfel de structuri nu sunt în mod normal considerate temple grecești. Acest lucru se aplică, de exemplu, templelor greco-parte și bactriene sau exemplelor ptolemeice, care urmează tradiția egipteană. Majoritatea templelor grecești erau orientate astronomic.

Între secolele al IX-lea î.Hr. și al VI-lea î.Hr., templele grecești antice s-au dezvoltat din structuri mici din chirpici în clădiri monumentale „peripterale” cu porticuri la ambele capete, cu colonade pe toate laturile, ajungând deseori la peste 20 de metri înălțime (fără includerea acoperișului). Din punct de vedere stilistic, erau guvernate de ordinele arhitecturale specifice regiunii. În timp ce distincția a fost inițial între ordinele doric și ionic, a treia alternativă a apărut la sfârșitul secolului al III-lea î.Hr. cu ordinul corintic. Au fost dezvoltate o multitudine de planuri diferite, fiecare dintre putând să fie combinat cu suprastructura în diferite ordine. Începând cu secolul al III-lea î.Hr., construirea templelor mari a devenit mai puțin obișnuită; după o scurtă înflorire a secolului al II-lea î.Hr., a încetat aproape în întregime în secolul I î.Hr. Ulterior, au fost începute doar structuri mai mici, în timp ce templele mai vechi au continuat să fie renovate sau finalizate dacă se află într-o stare neterminată.

Templele grecești au fost proiectate și construite în funcție de proporții stabilite, determinate în principal de diametrul inferior al coloanelor sau de dimensiunile nivelurilor de fundație. Strictețea aproape matematică a proiectelor de bază astfel atinse a fost ușurată de rafinamente optice. În ciuda imaginii idealizate albe încă răspândite, templele grecești earu pictate, astfel încât roșul și albastrul contrastează cu albul pietrelor de construcție sau al stucului. Templele mai elaborate au fost dotate cu decoruri figurale foarte bogate sub formă de reliefuri și sculpturi în fronton. Construirea templelor era de obicei organizată și finanțată de orașe sau de administrațiile de sanctuare. Persoanele private, în special conducătorii eleni, ar putea de asemenea să sponsorizeze astfel de clădiri. În perioada elenistică târzie, bogăția lor financiară în scădere, împreună cu încorporarea progresivă a lumii grecești în statul roman, ai cărui oficiali și conducători au preluat ca sponsori, au dus la sfârșitul construirii templelor grecești. Templele noi aparțineau acum tradiției templelor romane, care, în ciuda influenței grecești foarte puternice asupra acestuia, viza diferite scopuri și urma diferite principii estetice (pentru o comparație, vezi celălalt articol).

Clădirea principală a templului stătea într-o incintă mai mare sau „temenos”, de obicei înconjurată de un gard sau zid de peribol; întregul fiind de obicei numit „sanctuar”. Acropola din Atena e cel mai faimos exemplu, chiar dacă se pare că a fost zidită ca o cetate înainte ca un templu să fie construit vreodată acolo. Ea ar putea include multe clădiri secundare, pădurici sau izvoare sacre, animale dedicate zeității și, uneori, oameni care au luat sanctuarul din lege, pe care unele temple le-au oferit, de exemplu sclavilor fugari.Miles, 219-220

Dezvoltarea

Originile Probabil că primele sanctuare grecești nu aveau clădiri ale templelor, deși cunoștințele noastre despre acestea sunt limitate, iar subiectul e controversat. Un sanctuar tipic timpuriu pare să fi fost format dintr-un temenos, adesea în jurul unei dumbrăvi sacre, peșteri sau izvor, și poate definit doar de pietre marcatoare la intervale, cu un altar pentru ofrande. Multe sanctuare rurale au rămas probabil în stilul ăsta, dar cele mai populare au reușit treptat să-și permită o clădire care să găzduiască o imagine de cult, în special în orașe. Procesul ăsta era cu siguranță în curs de desfășurare în secolul al IX-lea î.Hr., și probabil că a început mai devreme.Teorii discutate în

Megaronul micenian (secolele XV-XIII î.Hr.) a fost precursorul templelor arhaice și clasice grecești de mai târziu, dar în timpul epocii grecești întunecate clădirile au devenit mai mici și mai puțin monumentale.. Principiile de bază pentru dezvoltarea arhitecturii templelor grecești își au rădăcinile între secolele al X-lea î.Hr. și al VII-lea î.Hr.. În forma sa cea mai simplă ca naos, templul era un altar simplu dreptunghiular, cu pereți laterali proeminenți (ante), formând un mic pridvor. Până în secolul al VIII-lea î.Hr., existau și structuri absidale cu pereții din spate mai mult sau mai puțin semicirculari, dar tipul dreptunghiular a prevalat. Prin adăugarea de coloane la această mică structură de bază, grecii au declanșat dezvoltarea și varietatea arhitecturii templelor lor.

Templul din Isthmia, construit în anii 690–650 î.Hr. e probabil primul templu arhaic adevărat, cu dimensiunile sale monumentale, colonada robustă și acoperișul de țiglă, care a separat templul isthmian de clădirile contemporane.

Arhitectura în lemn: templele arhaice timpurii Primele temple erau în mare parte structuri de noroi, cărămizi și marmură pe fundații de piatră. Coloanele și suprastructura (antablamentul) erau din lemn, iar deschiderile ușilor și antele erau protejate cu scânduri de lemn. Pereții din cărămizi de noroi au fost adesea întăriți de stâlpi de lemn. Elementele acestei arhitecturi simple și clar structurate din lemn au produs toate principiile importante de proiectare care urmau să determine dezvoltarea templelor grecești timp de secole.

Aproape de sfârșitul secolului al VII-lea î.Hr., dimensiunile structurilor ăstora simple au crescut considerabil. Templul C din Thermos (Etolia) este primul dintre hekatompedoi, temple cu o lungime de 30 de metri. Din moment ce era tehnic posibil să fie acoperite spații largi în acel moment, templele astea au rămas foarte înguste, cu o lățime de 6-10 metri.

Pentru evidențierea importanței statuii de cult și a clădirii care o deține, naosul a fost echipat cu o mică structură, susținută de coloane. Setul de colonadă rezultat care înconjoară templul din toate părțile (peristasisul) a fost folosit exclusiv pentru temple în arhitectura greacă.

Combinarea templului cu colonadele (petronul) din toate părțile a reprezentat o nouă provocare estetică pentru arhitecți și patroni: structurile trebuiau construite astfel încât să fie privite din toate direcțiile. Lucrul ăsta a dus la dezvoltarea peripterosului, cu un pronaos frontal (pridvor), reflectat de un aranjament similar în spatele clădirii, opisthodomosul, care a devenit necesar din motive cu totul estetice.

Introducerea arhitecturii în piatră: templele arhaice și cele clasice După reintroducerea arhitecturii din piatră, elementele și formele esențiale ale fiecărui templu, precum numărul de coloane și rândurile de coloane, au suferit schimbări constante de-a lungul antichității grecești.

În secolul al VI-lea î.Hr., Samosul ionian a dezvoltat dipterosul cu coloană dublă ca alternativă la peripterosul simplu. Ideea asta a fost copiată mai târziu în Didyma, Efes și Atena. Între secolul al VI-lea î.Hr. și sfârșitul secolului al IV-lea î.Hr., au fost construite nenumărate temple; aproape fiecare polis, fiecare colonie greacă conținea unul sau mai multe. Au existat, de asemenea, temple în locuri extraurbane și în sanctuare majore ca Olympia sau Delphi.

Schimbarea observabilă a formei indică căutarea unei forme armonioase a tuturor elementelor arhitecturale: dezvoltarea a condus de la forme mai timpurii mai simple, care apar adesea groase și voluminoase până la perfecțiunea estetică și rafinamentul structurilor ulterioare; de la simpla experimentare la complexitatea matematică strictă a planurilor de teren și a suprastructurilor.

Declinul clădirii templului grec: Perioada elenistică

Începând cu perioada elenistică timpurie, templul peripterial grec a pierdut o mare parte din importanță. Cu foarte puține excepții, construirea de temple clasice a încetat atât în ​​Grecia elenistică, cât și în coloniile grecești din Magna Graecia. Numai vestul Asiei Mici a menținut un nivel scăzut al construirii templelor în secolul al III-lea î.Hr.. Construirea unor proiecte mari, cum ar fi templul lui Apollo din Didyma din apropiere de Milet și Artemisionul din Sardes, nu au făcut prea multe progrese.

Secolul al II-lea î.Hr. a cunoscut o renaștere a arhitecturii templelor, inclusiv a templelor peripterale. Acest lucru se datorează parțial influenței arhitectului Hermogenes din Priene, care a redefinit principiile construirii templului ionic atât practic, cât și prin lucrări teoretice. În același timp, conducătorii diferitelor regate eleniste au furnizat resurse financiare abundente. Auto-mărirea lor, rivalitatea, dorințele de a-și stabiliza sferele de influență, precum și conflictul în creștere cu Roma (parțial jucat în domeniul culturii), s-au combinat pentru a elibera multă energie în renașterea arhitecturii complexe a templului grec. În faza asta, templele grecești s-au răspândit în sudul Asiei Mici, Egipt și Africa de Nord.

Dar, în ciuda unor astfel de exemple și a condițiilor pozitive produse de revenirea economică și de gradul ridicat de inovație tehnică din secolele III și II î.Hr., arhitectura religioasă elenistică este reprezentată în cea mai mare parte de o multitudine de temple mici în ante și prostil, precum și mici altare (naiskosoaie). Cele din urmă fusese ridicate în locuri importante, în piețe, în apropierea izvoarelor și pe drumuri, încă din perioada arhaică, dar acum a atins principala lor înflorire. Limitarea asta la structuri mai mici a dus la dezvoltarea unei forme speciale, pseudoperipterosul, care folosește coloane angajate de-a lungul pereților naosului pentru producerea iluziei unui templu peripteral. Un caz timpuriu al din categoria asta e templul L din Epidaur, urmat de multe exemple romane proeminente, ca Maison Carrée din Nîmes.

Sfârșitul construirii de temple grecești: Grecia Romană La începutul secolului I î.Hr., războaiele mitridatice au dus la schimbări ale practicii arhitecturale. Rolul de sponsor a fost preluat din ce în ce mai mult de magistrații romani din provinciile orientale, care și-au demonstrat rar generozitatea prin construirea de temple. Cu toate astea, unele temple au fost ridicate în perioada asta, un exemplu fiind Templul Afroditei din Afrodisias.

Introducerea principatului a dus la puține clădiri noi, mai ales temple pentru cultul imperial sau zeitățile romane, de exemplu templul lui Jupiter din Baalbek. Chiar dacă au continuat să fie construite noi temple pentru zeitățile grecești, de exemplu Tychaionul din Selge tind să urmeze formele canonice ale stilului arhitectural imperial roman în dezvoltare sau să mențină idiosincrazii locale nongrecești, ca templele din Petra sau Palmira. Romanizarea crescândă a estului a presupus sfârșitul arhitecturii templelor grecești, chiar dacă lucrările au continuat la finalizarea unor structuri mari neterminate, cum ar fi Templul lui Apollo din Didyma sau Templul lui Zeus Olimpicul din Atena, în secolul al II-lea d.Hr.. În ceea ce privește perioada romană și finanțarea, folosind provincia Asia ca exemplu, vezi

Abandonarea, distrugerea și transformarea templelor: Antichitatea târzie