Georgia a devenit parte a Imperiului Rus în secolul al XIX-lea. De-a lungul anior de început a epocii moderne, Imperiile musulmane Otoman și Persan s-au luptat pentru cucerirea controlului asupra diferitelor regate și principate desprinse din statul unitar georgian. În secolul al XVIII-lea, Rusia a devenit puterea dominantă în regiune. De vreme ce Rusia era un stat creștin ortodox asemeni Georgiei, georgienii au căutat tot mai insistent sprijinul rușilor. În 1783, Erekle al II-lea, care domnea în regatul din răsăritul Georgiei, Kartli-Kakheti, a semnat o alianță cu Imperiul Rus prin care a aceptat protectoratul rușilor și a renegat orice dependență de suzeranul persan. Până la urmă, alianța georgiano-rusă a avut efecte contrare intențiilor inițiale, Rusia nefiind dispusă să își îndeplinească obligațiile prevăzute în tratat, trecând schimb în 1801 la anexarea regatului cu probleme. Imperiul Rus a redus statutul regatului la acela de gubernie (Gubernia Georgiei). În 1810, și regatul georgian vestic, Imereti a fost anexat. Stăpânirea rusă asupra Georgiei a fost recunoscută în cele din urmă în diferite tratate de pace cu persanii și otomanii, iar restul teritoriilor georgiene au fost absorbite de Imperiul Rus treptat în cursul secolului al XIX-lea.

Până în 1918, Georgia avea să rămână parte a Imperiului Rus. Apartenența la Imperiul Rus le-a oferit georgienilor protecție împotriva amenințărilor externe, dar a fost adesea o stăpânire de mână forte, insensibilă la doleanțele și nevoile localnicilor. Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, nemulțunirea față de autoritățile ruse a condus la apariția și creștera unei mișcări naționale.

Cu toate acestea, perioada imperială rusă a adus schimbări economice și sociale fără precedent în Georgia, apărând noi clase sociale. abolirea iobăgiei a dus la eliberarea țăranilor, dar autoritățile au făcut prea puțin pentru a le atenua sărăcia. Dezvoltarea capitalismului]a creat proletariatul urban în Georgia. Atât muncitorii cât și țăranii și-au exprimat nemulțumnirile participând la revolte și greve, evenimentele culminând cu Revoluția din 1905. Cauza lor a fost apărată menșevicii socialiști, menșevicii devenind forța politică dominantă în Georgia în ultimii ani ai dominației ruse.

Georgia și-a câștigat în cele din urmă independența în 1918, nu atât ca urmare a eforturilor naționaliștilor și socialiștilor, ci ca urmare a colapsului Imperiului Rus la sfârșitul primei conflagrații mondiale.

Contextul istoric: relațiile ruso-georgiene înainte de 1801

Până în secolul al XV-lea, Regatul creștin al Georgiei s-a fragmentat în mai multe state mai mici care au fost atacate de două puteri musulmane din regiune – Imperiul Otoman și Safavid Persia. Pacea de la Amasya din 1555 a împărțit în mod oficial teritoriile Caucazul de sud în două sfere de influență diferite – otomană și persană. Regatul Imereti și principatul Samtskhe-Saatabago, ca și teritoriile aflate de-a lungul țărmlui Mării Negre, au fost acordate otomanilor. La est, regatele georgiene Kartli și Kakheti și fiefurile diferiților potentați musulmani de-a lungul litoralului Mării Caspice au fost trecute sub controlul persan.

În cea de-a doua jumătate a secolului, o a treia putere imperială a apărut în nord, Cnezatul Moscovei, care avea aceeași religie ortodoxă ca Georgia. Contactele diplomatice dintre Regatul Kakheti și Moscova au început în 1558 și în 1589. Țarul Fiodor I s-a oferit să pună regatul sub protecția sa.Suny, p. 49 În ciuda tuturor promisiunilor, ajutorul rușilor nu a putut fi acordat cu ușurință, rușii fiind încă prea departe de regiunea Caucazului de sud pentru ca să pună să se opună cu succes controlului și hegemoniei otomane și persane. Rusia a fost capabilă să declanșeze o campanie militară serioasă în sudul Caucazului dor la începutul secolului al XVIII-lea. În 1722, Petru cel Mare a s-a folosit de haosul și frământările din Imperiul Persan pentru a conduce o expediție împotriva acestui stat, fiind aliat cu Vakhtang al VI-lea, conducătorul georgian al Kartli și autoproclamatul guvernator safavid al regiunii. Armatele celor doi aliați creștini nu au reușit să facă joncțiunea, iar rușii s-au retras spre nord, lăsându-i pe georgieni la mila persanilor. Vakhtang s-a refugiat în Rusia, unde a și murit în exil.Suny pp.47-54

La rândul lui, urmașul lui Vakhtang, Erekle al II-lea, rege al Kartli-Kakheti între 1762 și 1798, a căutat protecția rușilor împotriva atacurilor otomanilor și persanilor.Suny, Ronald Grigor, pp.57-58 Regele unui alt stat georgian important, Imereti (în Georgia vestică), a căutat de asemenea protecția Rusiei împotriva otomanilor.Assatiani și Bendianachvili, pp. 220-222. Alexandru al V-lea a trimis o misiune diplomatică specială în Rusia în 1738, iar Solomon I a trimis o solie în 1768. Împărăteasa rusă Ecaterina cea Mare a întreprins un număr de acțiuni pentru creșterea influenței ruse în Caucaz și întărirea prezenței sale în teritoriu. Aceste măsuri au vizat întărirea liniilor defensive care fusesere deja înființate cu un secol mai înainte de Petru cel Mare, mutarea mai multor cazaci în regiune pentru asigurarea apărării granițelor, și construirea de noi fortărețe.

Un război a izbucnit între ruși și otomani în 1768, când ambele imperiii au căutat să își consolideze controlul asupra Caucazului. În 1769-1772, o armată rusă cu efective limitate comandată de generalul Totleben au luptat împotriva invadatorilor turci din Imereti și Kartli-Kakheti.Rayfield, page 242 Drumul deschis de trupele lui Totleben în timpul înaintării lor pe direcția nord-sud prin centrul Munților Caucaz a pus bazele a ceea ce avea să fie desăvârșit în secolul următor prin mari investiții de către guvernul rus și a devenit Drumul militar georgian, principala rută terestră prin munți. Războiul s-a încheiat în 1774 cu Tratatul de la Kuciuk-Kainargi.

În 1783, Erekle al II-lea a semant Tratatul de la Gheorghievsk cu împărăteasa Ecaterina cea Mare. Conform prevederilor acestui acord, Kartli-Kakheti era de acord să refuze suzeranitatea oricărui alt stat în afară de Rusia, iar Rusia în schimb îi asigura protecție.Rayfield, page 250 Numai că, atunci când a izbucnit un nou război între ruși și turci în 1787, Rusia și-a retras trupele din regiune pentru ca să le folosească în Europa, lăsând regatul lui Erekle neprotejat. În 1795, noul șah persan, Agha Mohammad Khan i-a trimis un ultimatum lui Erekle prin care îl soma să rupă relațiile cu Rusia sau să se pregătească de război.Rayfield, page 255 Erekle a ignorat ultimatumul, fiind sigur că va primi sprijinul rușilor. Rușii nu și-au respectat promisiunile, iar Agha Mohammad Khan a declanșat invazia pentru restabilirea suzeranitatea tradițională asupra regiunii și a cucerit și incendiat capitala regatului, Tbilisi.Suny pp.58-59

Anexarea de către Rusia a teritoriilor georgine Georgia răsăriteană În ciuda faptului că Rusia nu a respectat prevederile Tratatului de la Gheorghievsk, liderii georgieni au ajuns la concluzia că nu au soluții decât supunerea față de țari. Persanii au jefuit și distrus Tbilisi și au lăsat în urmă aproximativ 20.000 de morți.Rayfield (2012), p. 256: „În acea zi, Tbilisi a ars; cei care nu fugiseră au fost măcelăriți sau înrobiți (negustorii își încărcaseră cu trei zile mai mai devreme marfa în căruțe cu boi și plecaseră). Munca de cincizeci de ani pentru construirea școlilor, bibliotecilor, tipografiei, instituțiilor militare și civice a fost anulată în trei zile; bisericile și palatele au fost profanate și demolate; 20.000 de trupuri au fost împrăstiate pe străzi; supraviețuitorii au murit de epidemii și de foame.” Agha Mohammad Khan a fost însă asasinat în 1797 în Shushi, iar după aceasta controlul iranian asupra Georgiei a slăbit. Erekle a murit anul următor, la tron urmând fiul lui Giorgi al XII-lea, un om bolnăvicios și conducător incapabil.Rayfield, page 256

După moartea lui Giorgi pe 28 decembrioe 1800, doi potențiali moștenitori au luptat pentru tron: Davit și Iulon. Pe de altă parte, împăratul Pavel I hotărâse că niciun candidat nu va fi încoronat rege și că monarhia georgiană trebuia abolită, iar țara urma să fie administrată direct de Rusia.Rayfield, p. 258 El a semant un ucaz pentru încorporarea Regatului Kartli-Kakheti în Imperiul RusGvosdev (2000), p. 85Avalov (1906), p. 186, actul fiind reconfirmat de țarul Alexandru I pe 12 septembrie 1801.Gvosdev (2000), p. 86Lang (1957), p. 249 Ambasadorul georgian la Sankt Petersburg, Garsevan Chavchavadze, a emis o notă de protest care a fost prezentată vice-cancelarului rus, Alexandr Kurakin.Lang (1957), p. 251 În mai 1801, generalul rus Carl Heinrich von Knorring l-a detronat pe moștenitorul tronului Georgiei, batonishvili Davit, și a instalat în locul lui un guvern provizoriu în frunte cu generalul Ivan Petrovich Lazarev.Lang (1957), p. 247 Knorring avea ordine secrete cu privire la soarta membrilor familiei regale georgine, ai cărei membri trebuiau trimiși în Rusia.Rayfield, page 259 Unii dintre aristocrații georgieni au refuzat să accepte consecințele decretului imperia până în aprilie 1802, când generalul Knorring a adunat membrii nobilimii în Catedrala Adormirii Maici Domnului din Tbilisi și i-a forțat să jure credință coroanei Rusiei. Cei care au refuzat au fost arestați.Lang (1957), p. 252

Aum, când Rusia putea să folosească Georgia ca pe un cap de pod pentru expansiunea în sudul Caucazului, imperiile Otoman și Persan s-au simțit amenințate. În 1804, Pavel Țițianov, comandnatul forțelor ruse din Caucaz, a atacat orașul Gandja, declanșând războiul cu Imperiul Persan din 1804-1813. După acest conflict a urmat Războiul Ruso-Turc din 1806-1812, în care otomanii au încercat să oprească expansiunea țaristă în vestul Georgiei. Poziția gerogienilor a fost amestecată. În vreme ce unii georginei au luptat ca voluntari, ajutând armata rusă, alții s-au răsculat împotriva stăpânirii ruse. Astfel, a avut loc o revoltă importantă în Kartli-Kakheti în 1804. Ambele războaie s-au încheiat cu victoria rușilor, otomanii recunoscând pretențiile țaruli în Georgia prin tratatele de la București, iar persanii prin de la Gülüstan.Assatiani and Bendianachvili, pages 253-4Suny, page 64

Georgia vestică Solomon al II-lea al Imereti a fost îngrijorat de anexarea de către ruși a Kartli-Kakheti. El a oferit o soluție de compromis. El ar fi fost de acord ca Imereti să devină un protectorat rusesc, dacă monarhia și autonomia vecinului lui erau restabilite. Rusia nu a răspuns propunerii. În 1803, conducătorul Mingrelia, o regiune aparținând Regatului Imereti, s-a răzvrătit împotriva lui Solomon și a recunoscut protectoratul Rusiei. Când Solomon a refuzat să facă Imereti protectorat rusesc, generalul rus Țițianov a invadat regatul și, pe 25 aprilie 1804, regele a fost silit să semneze un tratat care îl transforma în vasal al Imperiului Rus.Assatiani and Bendianachvili, pp. 247-248

Cu toate acestea, Solomon nu a renunțat să caute o soluție la dominația rușilor. Când a izbucnit războiul dintre Imperiul Otoman și Rusia, Solomon a început negocieri secrete cu otomanii. Ca urmare, în februarie 1840, rușii au emis un decret prin care Solomon era detronat și se ordona supușilor săi să jure credință țarului. O armată rusă numeroasă a invadat țara, dar mulți georgieni s-au refugiat în păduri și s-au angajat în lupta de rezinstanță împotriva ocupantului. Solomon a sperat că Imperiul Rus, implicat în războiele complicate cu otomanii și persanii, aveau să permită Imereti să obțină autonomia. În cele din urmă, rușii au zdrobit gherilele, dar nu l-au putut prinde pe Solomon. Tratatele de pace ale Rusiei cu Turcia otomană (1812) și Persia (1813) au pus capăt speranțelor regelui pentru sprijinul străin al cauzei sale (el a încercat de asemena să obțină sprijinul lui Napoleon). Solomon a murit în exil în Trabzon în 1815.Assatiani and Bendianachvili, pp. 250-252