Marele Joc a fost o confruntare politică și diplomatică care s-a desfășurat în cea mai mare parte a secolului al XIX-lea între Imperiile Britanic și Rus, pentru controlul asupra Afganistanului și asupra teritoriilor învecinate din Asia Centrală și Asia de Sud. Această competiție a avut consecințe directe și în și India. Britanicii se temeau că Rusia va invada India pentru a o încorpora în vastul lor imperiu pe care Sankt Petersburgul îl crease în Asia. Ca urmare, a existat o atmosferă profundă de neîncredere și au apărut zvonuri și teamă de război între cele două imperii. Marea Britanie a acordat prioritate ridicată protejării tuturor căilor de accces spre India, iar „marele joc” este în primul rând soluția pe care britanicii au găsit-o pentru atingerea acestui obiectiv. Istoricii care au cercetat arhivele au ajuns la concluzia că Rusia nu avea planuri care să vizeze India, lucru pe care rușii l-au repetat în mai multe rânduri.Barbara Jelavich, St. Petersburg and Moscow: Tsarist and Soviet Foreign Policy, 1814–1974 (1974) p 200
Marele Joc a început pe , când , președintele Comisiei de Control pentru India, i-a cerut lui , guvernatorul general al Indiei, să înființeze o nouă rută comercială către Emiratul Buhara. Britanicii doreau să obțină controlul asupra Emiratul Afganistanului și să îl transforme în protectorat. De asemenea, ei doreau să folosească Imperiul Otoman, Imperiul Persan, Hanatul Hiva și Emiratul Buhara ca state tampon între cele două imperii. Dacă reușeau ceea ce își propuseseră, britanicii ar fi protejat India și cele mai importante rute comerciale prin împiedicarea Rusiei să obțină controlul asupra unui port la Golful Persic sau Oceanul Indian. Rusia a propus ca Afganistanul să devină o zonă neutră. În contextul Marelui Joc au avut loc Primul Război Anglo-Afgan din 1838, Primul Război Anglo-Sikh din 1845, al Doilea Război Anglo-Sikh din 1848, Al Doilea Război Anglo-Afgan din 1878 și anexarea Kokandului de către Imperiul Rus.
Istoricii consideră că sfârșitul Marelui Joc a venit odată cu semnarea pe a protocoalelor Comisiei de Frontieră din Pamir, când au fost trasate în mod oficial granița dintre Afganistan și Imperiul Rus. Romanul Kim al lui Rudyard Kipling publicat în 1901 a popularizat termenul „Marele Joc” și dezvăluit o nouă fațetă a rivalității între marile puteri. Termenul a devenit și mai popular după izbucnirea în 1979 a războiului sovieto-afgan.Seymour Becker, "The ‘great game’: The history of an evocative phrase." Asian Affairs 43.1 (2012): 61-80.
Versiuni ale termenului
Termenul Marele Joc a fost folosit și înainte de secolul al XIX-lea și a fost asociat cu jocurile de noroc, precum jocurile de cărți sau zaruri. Echivalentul francez datează cel puțin din 1585 și este asociat riscului, hazardului și disimulării.
Din punct de vedere istoric, termenul datează de la mijlocul secolului al XIX-lea. Paternitatea termenului „Marele Joc” îi este atribuită căpitanului (1807–1842). Într-o scrisoare din iulie 1840 către maiorul Henry Rawlinson, care fusese numit de puțină vreme ca agent politic în Kandahar, Conolly consemna: „ai în fața ta un mare joc, un nobil joc.” Conolly considera că noul post al lui Rawlinson i-a oferit acestuia posibilitatea să promoveze umanitarismul în Afganistan și își rezuma speranțele în cuvintele:
Măcar dacă guvernul britanic ar juca marele joc – să ajute Rusia cu cordialitate în tot ce aceasta are dreptul să aștepte – să dea mâna cu Persia – să-i obțină toate despăgubirile din partea oosbegilor – să îl forțeze pe emirul din Buhara să fie corect cu noi, cu afganii și cu alte state oosbege și cu propriul regat – dar de ce să continui [...] InshAllah! Utilitatea, nu necesitatea lor va fi văzută și noi vom juca rolul nobil pe care prima națiune creștină a lumii ar trebui să și-l asume.
Marele Joc a fost popularizat de scriitorul Rudyard Kipling în romanul Kim din 1901. În lumea științifică a fost folosit pentru prima oară de profesorul H.W.C. Davis în conferința (1800–1844) de pe . Utilizarea termenului „Marele Joc” pentru descrierea rivalității anglo-ruse în Asia Centrală a devenit comună după încheierea celei de a doua conflagrații mondiale.
Temerile legate de securitatea Indiei
La începutul secolului al XIX-lea, Subcontinentul Indian era guvernat parțial de principi independenți, iar restul de Compania Britanică a Indiilor de Est. În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat o confruntare politică și diplomatică între Marea Britanie și Rusia în legătură cu controlului asupra Afganistanului, care ulterior a devenit cunoscută sub numele de „Marele Joc”. Rusia se temea de atacurile comerciale și militare britanice în Asia Centrală, iar Marea Britanie se temea de faptul că Rusia încearcă să adauge „bijuteria coroanei” britanice, India, la vastul imperiu pe care Rusia îl construia în Asia. Acest lucru a dus la o atmosferă de neîncredere și de amenințarea constantă cu războiului între cele două imperii. Dacă Rusia ar fi obținut controlul asupra Afganistanului, teritoriul acestuia ar fi putut fi folosit ca punct de sprijin pentru o invazie rusă în India.
Napoleon I i-a propus împăratului Pavel I o invazie comună franco-rusă a Indiei. În 1801, Pavel I, temându-se de o acțiune viitoare a britanicilor împotriva Rusiei și a aliaților ei din Europa, a decis să facă prima mișcare în regiunea în care împăratul credea că Imperiul Britanic este vulnerabil. El i-a scris atamanului armatei cazacilor de pe Don, generalul de cavalerie Vasili Petrovici Orlov, ordonându-i să înainteze spre Orenburg, să cucerească hanatele din Asia Centrală și să pregătească de acolo invadarea Indiei. Pavel I a fost asasinat în același an, iar invazia nu a mai avut loc. Napoleon a încercat să îl convingă pe moștenitorul tronului Rusiei, Alexandru I, să invadeze India. Țarul nu s-a lăsat convins de oportunitatea atacului. În 1807, Napoleon l-a trimis pe general Claude Matthieu într-o misiune militară franceză în Persia în încercarea de a-i convinge pe ruși să invadeze India. Ca răspuns, Marea Britanie și-a trimis propriile misiuni diplomatice și consilieri militari în 1808 în Persia și Afganistan ca să preîntimpine o posibilă amenințare franceză și rusă. În ciuda oricăror măsuri loate, Londra a rămas îngrijorată în prinvința capacității sale să apere India.
În 1810, locotenentul și căpitanul Charles Christie au întreprins o expediție din ( Belucistan) până în Isfahan (Persia centrală), călătorind deghizați în musulmani. Expediția a fost finanțată de Compania Indiilor de Est și membrii săi trebuiau să cartografieze regiunile „Beloochistanului” și Persiei, pentru identificarea posibilelor căi de invazie ale forțelor franceze. După eșecul dezastruos al invaziei franceze în Rusia din 1812 și dezorganizarea Grande Armée, amenințarea unei invazii franceze prin Persia a dispărut.
Originile
Punctul de vedere britanic
Se consideră că Marele Joc a început pe 12 ianuarie 1830, când , președintele Comisiei de Control pentru India, i-a cerut lui , guvernatorul general al Indiei, să înființeze o nouă rută comercială către Buhara.
După semnarea tratatelor de la Turkmenchay din 1828 și de la Adrianopol din 1829, britanicii s-au temut ca nu cumva Persia și Turcia să devină protectorate ale Rusiei. Acest lucru avea să schimbe percepția Marii Britanii asupra lumii, iar răspunsul său a fost Marele Joc. Marea Britanie nu intenționa să se implice în Orientul Mijlociu, dar s-a gândit să creeze o serie de state tampon între Imperiile Britanic și Rus, care includeau Turcia și Persia, plus Hiva și Buhara, care ar fi crescut cu ajutorul comerțului. În spatele acestor state-tampon ar fi fost protectoratele britanice, care se întindeau de la Golful Persic până în India și Afganistan, flota militară britanică protejând căile maritime comerciale. Accesul în Afganistan urma să se realizeze prin dezvoltarea de rute comerciale de-a lungul râurilor Ind și Sutlej, folosind vapoare cu motor cu abur și, prin urmare, trebuia asigurat accesul prin regiunile Sind și Punjab. Persia ar trebui să renunțe la revendicarea Heratului din Afganistan. Afganistanul ar fi trebuit transformat dintr-un grup de principate războinice într-un stat condus de un aliat, ale cărui relații externe ar fi administrate în numele său de către guvernatorul general al Indiei și Ministerul de Externe Britanic. Marele Joc presupunea legături mai strânse între Marea Britanie și statele de-a lungul frontierei nord-vestice a Indiei.
Britanicii considerau că, de vreme ce erau cetățenii primei societăți libere și ai celei mai puternic industrializate țări, aveau datoria să își folosească oțelul, motoarele cu abur și textilele din bumbac pentru a prelua controlul asupra Aisiei Centrale și a o dezvolta. Mărfurile britanice trebuiau să fie urmate de valorile britanice și de respectul pentru proprietatea privată. Nomazii aveau să se sedentarizeze și să devină păstori tribali în așezările din jurul oazelor urbane. Toate acestea urmau să ducă la apariția statelor moderne, cu granițe stabilite prin tratate, după model european. Prin urmare, pentru început trebuia să se cadă de acord asupra frontierelor, care trebuia să fie trasate pe hărți. Conform spuselor lui Morgan, două imperii mândre și în expansiune s-au îndreptat unul către celălalt, fără frontiere agreate, din direcții opuse, printr-o „regiune înapoiată, necivilizată și nedezvoltată”.
Iată-ne, așa cum am fost, mârâind unul la altul, urându-ne unul pe altul, dar niciunul dorind război. Lord Palmerston (1835)Istoricul american afirmă că la jumătatea secolului al XIX-lea britanicii aveau cel puțin nouă motive să se aștepte la un mare război contra Rusiei dacă expansiunea rusă în Asia nu putea fi oprită:
Expansiunea ar fi perturbat echilibrul puterilor mult în favoarea Rusiei. Mai devreme sau mai târziu, Rusia va invada India. Succesul Rusiei va încuraja elementele anticoloniale din India să se răscoale. Ar submina vechile regimuri islamice din Asia Centrală, ducând la un război sângeros pentru resurse. Ar conferi putere și prestigiu regimului țarist, marele dușman al libertății politice. Britanicii detestau Rusia și se temeau de ea, și cereau un răspuns mai ferm. Ar perturba comerțul britanic cu Asia. Ar întări protecționismul și ar submina idealul liber-schimbist față de care Regatul Unit era angajat. Când ar ajunge la Oceanul Indian, Rusia ar putea amenința comunicațiile maritime care asigurau coeziunea Imperiului Britanic. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, Londra a adăugat și argumentul că succesele rușilor împotriva Imperiului Otoman ar știrbi reputația de diplomați capabili a britanicilor. Și în cele din urmă zăcămintele de petrol din Asia Centrală au fost descoperite la începutul secolului al XX-lea. Acest petrol era esențial pentru modernizarea Marinei Regale și pentru construcția economiei britanice.David Fromkin, “The great game in Asia,” ‘’Foreign Affairs’’ 58#4 (1980), p. 39.
Punctul de vededere al Rusiei