Principiile de la Madrid, actualizate ultima dată în 2009, sunt o serie de soluționări propuse pentru pacea în cadrul conflictului din Nagorno-Karabah, prezentate de Grupul OSCE de la Minsk. Începând cu 2020, Grupul OSCE Minsk este singurul organism agreat la nivel internațional care mediază negocierile pentru soluționarea pașnică a conflictului. Înalți oficiali armeni și azeri au fost de acord cu unele dintre principiile propuse, dar au făcut progrese minime sau neexistente către retragerea forțelor armene din teritoriile ocupate sau către modalitățile deciziei privind viitorul statut al Arțahului.
Context
Războiul din Nagorno-Karabah s-a încheiat cu un acord de încetare a focului (Protocolul de la Bișkek) între părțile aflate în luptă, care a intrat în vigoare la 12 mai 1994. De la data încetării focului până în martie 2016, Azerbaidjanul și Armenia au raportat împreună 7.000 de încălcări ale protocolului; au fost raportate peste 100 de încălcări ale încetării focului și 12 soldați azeri au fost uciși doar în 2015. Ciocnirile din aprilie 2016 au constituit cea mai gravă încălcare a încetării focului din 1994 până la conflictul din Nagorno-Karabah din 2020, acesta din urmă constituind primul război la scară largă de la cel original de la începutul anilor '90.
A fost subliniat rolul dezumanizării recente din punct de vedere istoric în reluarea conflictului. Bătăliile majore legate de politica Rusiei Imperiale au început în 1905 și s-au înrăutățit în timpul prăbușirii Uniunii Sovietice; acestea au contribuit la rasializarea și la naționalismul acerb, determinând atât armenii, cât și azerii să se stereotipeze reciproc, modelând discursurile sociopolitice respective. thumb|350px|left|Situația din Nagorno-Karabah până la începerea conflictului din 2020.
În timpul și după Războiului din Nagorno-Karabah sentimentul anti-azer a crescut în Armenia, ducând la hărțuirea populației azere din regiune. La 16 ianuarie 2003, fostul președinte al Armeniei, Robert Kocharian, a declarat că azerii și armenii sunt „incompatibili din punct de vedere etnic” și că este imposibil ca populația armeană din Karabah să locuiască într-un stat azer. Vorbind pe 30 ianuarie în Strasburg, secretarul general al Consiliului European, Walter Schwimmer, a declarat că comentariul lui Kocharian echivalează cu ațâțarea de război. Potrivit unui sondaj de opinie din 2012, 63% dintre armeni percep Azerbaidjanul drept „cel mai mare dușman al Armeniei”.
Incitarea conflictelor împotriva armenilor și provocarea urii sunt printre principalele piedici ale creării condițiilor necesare pentru a grăbi procesul de pace al soluționării conflictului din Karabah, precum și pentru a stabili o atmosferă de încredere între oamenii din părțile aflate în conflict: Nagorno-Karabah, Azerbaidjan și Armenia. Problema rasismului și xenofobiei față de armenii din Azerbaidjan a fost abordată și confirmată într-o serie de documente adoptate de diferite organizații internaționale, inclusiv în observațiile finale ale Comitetului ONU pentru eliminarea discriminării rasiale (CERD/C/AZE/4 din data 14 aprilie 2005), precum și rapoartele Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței (CERI) privind Azerbaidjanul de pe 28 iunie 2002, 15 decembrie 2006, 23 martie 2011 și 17 martie 2016, Comitetul consultativ al Consiliului European pentru Convenția-Cadru din avizul privind protecția minorităților naționale asupra Azerbaidjanului din 22 mai 2003 și 9 noiembrie 2007.
Vezi și Protocolul de la Bișkek Comunicatul de la Teheran Comunicatul de la Jeleznovodsk Protocoalele de la Zürich
Referință Categorie:Conflictul din Nagorno-Karabah