Sintagma schimbare lingvistică denumește modificarea continuă în timp a elementelor și structurilor din toate domeniile unei limbi. Sunt două mari categorii: schimbări cu cauze interne limbii și schimbări cauzate de influențe ale altor limbi asupra celei dintâi. Schimbările constau în transformări, adăugiri și eliminări de elemente și structuriBidu-Vrănceanu 1997, p. 428.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 252.Bussmann 1998, p. 636.Crystal 2008, p. 266–267".Eifring și Theil 2005, cap.5, p. 3–5..
Schimbarea lingvistică face în primul rând obiectul lingvisticii istorice, care studiază formarea și evoluția limbilor ca procese care se derulează prin schimbări, dar și sociolingvistica se ocupă de ea, concentrându-se asupra schimbărilor ce au avut loc și care sunt în curs, cauzate de fenomene din societate.
Unii lingviști fac o distincție netă, referitor la schimbare, între lexic pe de o parte și sistemul gramatical și cel fonologic/fonetic pe de alta, în sensul că numai schimbările din cele din urmă sunt relevante din punct de vedere lingvistic, acestea fiind schimbări sistemice. Dacă, de pildă, într-o limbă au apărut articolele în folosirea substantivelor, articularea se aplică în conformitate cu niște reguli și excepții la toate substantivele. În schimb, în lexic, schimbările privesc elemente individuale, prin urmare nu pot fi încadrate în reguli, în afară de cele de formare a cuvintelor, care țin și de morfologie. Altă diferență între lexic și celelalte domenii este că în primul domeniu, schimbările sunt relativ rapide și ușor observabile, pe când în cele din urmă sunt lente și, de aceea, practic imperceptibile pentru vorbitoriNádasdy 2003..
Motivația schimbării lingvistice
În privința schimbării din fonetism și din sistemul gramatical în general, unii lingviști și-au pus întrebarea dacă are sau nu vreun scop referitor la limbă în ansamblul ei, și au ajuns la concluzia că nu are.
Una din motivațiile schimbării ar fi tendința spre simplificare. Unele schimbări constituie într-adevăr simplificări, de exemplu reducerea puternică a flexiunii în limba englezăBussmann 1998, p. 365., dar altele duc la complicare, de pildă apariția articolelor în unele limbi. Ideea că schimbările vizează simplificarea în ansamblu a limbii este greșită, deoarece presupune că la începuturi limba ar fi fost foarte complexă și că în istoria ei s-ar fi tot simplificat, ceea ce nu corespunde realității. De fapt cele două tendințe se echilibrează, prin urmare limba nici nu se simplifică, nici nu se complexifică. Ca dovadă, față de o limbă ca engleza, sunt limbi cu o flexiune foarte complexă și limbi fără articole.
Altă motivație ar fi evitarea ambiguității. Într-adevăr, există cazuri în care schimbarea are acest scop. De pildă, în limba română, verbul a acorda are două sensuri, în sintagme ca a acorda ajutor și a acorda un pian. În scopul dezambiguizării, cel puțin la timpul prezent al unor moduri, s-a produs o schimbare morfologică, prin conjugarea cu sufix în al doilea sens: acordă ajutor vs. acordează un pianBidu-Vrănceanu 1997, p. 160.. În schimb unele schimbări din istoria limbii au dus la cazuri de ambiguitate. Bunăoară, în română, verbul a avea auxiliar al perfectului compus a ajuns să aibă aceeași formă la persoana I singular și plural, ex. Am plecat la facultateBidu-Vrănceanu 1997, p. 160., iar dezambiguizarea necesită o complexificare a exprimării.
Una din motivațiile schimbărilor fonetice este ușurarea pronunțării. Vorbitorilor limbii franceze vechi le-a fost poate greu să pronunțe sunetul [ts] și l-au înlocuit cu [s], dar pe de altă parte aceasta a produs cazuri de ambiguitate lexicală prin omonimie. De exemplu cire „ceară” și sire (cuvânt de adresare către monarhi) au ajuns să se pronunțe la fel, [si:r]Dubois 2002, p. 82..
În concluzie, chiar dacă în unele cazuri schimbarea se poate motiva, nu se poate explica de ce în cazuri asemănătoare, în unele are loc și în altele nu, sau chiar are loc o schimbare contrară în acestea din urmă. Oricum, fiecare limbă își îndeplinește la fel de bine funcția de comunicare în comunitatea lingvistică respectivă, indiferent de schimbările care se produc sau nu se produc în ea.
Față de schimbările fonologice/fonetice și gramaticale, cele din lexic au o motivație, în principal necesitatea de a adapta comunicarea la schimbările din societate, cum este cea de a da nume unor obiecte și concepte noi, dar poate fi vorba și de voința utilizatorului limbii de a fi cât mai expresivBidu-Vrănceanu 1997, p. 142..
Mecanismul schimbării lingvistice
Schimbarea în limbă este o manifestare a variației sale în diacronie, adică în evoluția ei de la o etapă istorică la alta. Această variație este legată de variația în sincronie, adică la fiecare moment al istoriei limbii. Fiecare vorbitor are varietatea sa de limbă (idiolectul său) care diferă mai mult sau mai puțin de a tuturor celorlalți vorbitori. De pildă pronunțarea este diferită nu numai de la vorbitor la vorbitor, dar și același sunet este pronunțat diferit de la o dată la alta de către același vorbitorBidu-Vrănceanu 1997, p. 493.. Idiolectul se schimbă și în cursul vieții vorbitorului. De asemenea, limba pe care părinții le-o transmit copiilor lor este deja ușor diferită la aceștia.
În idiolecte au loc inovații, și astfel se produc variante de elemente și structuri care coexistă în sincronie. Procesul diacronic se manifestă prin concurența dintre variante. Uneori varianta nouă dispare, dar alteori se generalizează treptat în paralel cu diminuarea folosirii celeilalte, până la dispariția acesteia, și astfel schimbarea este îndeplinităKálmán și Trón 2007, p. 106.. De exemplu, în limba română, cuvântul fenomen avea două accentuări, fenómen și fenomén. Scriban 1939 dădea drept corectă varianta fenómen și drept greșită varianta fenomén, dar dicționarele din secolul al XXI-lea, inclusiv DOOM 2005 dau numai varianta fenoménDexonline, articolul fenomen..
Dacă inovațiile se generalizează numai în categorii de vorbitori determinate regional sau social, limba se diferențiază în varietăți regionale (dialecte) și sociale (sociolecte)Bidu-Vrăncenu 1997, p. 171–172.Bussmann 1998, p. 1279.. Faptele de limbă comune fac ca aceasta să existe ca atare și continuă să evolueze prin schimbări, menținându-se ca atare cel puțin într-o anumită perioadă. Pe de altă parte, și faptele de limbă specifice dialectelor evoluează și se înmulțesc, putând deveni majoritare față de faptele comune și transformând astfel, în anumite condiții, dialectele în limbi noi, diferite între ele și de limba de origine, de multe ori în paralel cu dispariția acesteia. Așa s-au format, de pildă, limbile romanice din dialecte ale limbii latine populare vorbite în diverse teritorii europene cucerite de romaniBussmann 1998, p. 1011..
Există difuzie de elemente și structuri și de la o limbă la alta, provocând schimbări sub formă de împrumuturi de tip adstrat, ca urmare a contactului lingvistic popular între comunități lingvistice vecineCrystal 2008, p. 13–14, 107–108 și 519.. Se produc schimbări în limbă și prin împrumuturi datorate contactului lingvistic cultEifring și Theil 2005, cap. 6, p. 2.. Bunăoară așa au intrat în limba română numeroase cuvinte din limbile romanice occidentaleConstantinescu-Dobridor 1998, articolul împrumut.. Sunt împrumuturi mai ales lexicale, dar și în toate celelalte domenii ale limbii. Și acestea se difuzează de la indivizi și se transformă din fapte de integrare pasivă în fapte de uzajBidu-Vrănceanu 1997, p. 265..
Luându-se ca referință varietatea comună a unei limbi, aceasta suferă schimbări și prin fapte de limbă care pătrund în ea din dialecte și sociolecte. În terminologia lingvistului american William Labov există „schimbare de jos” (change from below) și „schimbare de sus” (change from above)Cf. Crystal 2008, p. 72–73.. Cele din prima categorie au loc în varietăți de limbă standard, prin adoptarea unor elemente și structuri nestandard. De exemplu, din argoul francez al delincvenților trec cuvinte mai întâi în registrul de limbă popular, apoi în cel familiar, sau direct în acesta, unele cuvinte ajungând în registrul curent al limbii comune, precum maquiller „a machia” sau mégot „muc ce țigară”Grevisse și Goosse 2007, p. 161.. În secolul al XXI-lea, limbajul mass-mediei este un factor important al schimbării de jos, preluând elemente din sociolecte nestandard și putându-le răspândi datorită prestigiului său socialBussmann 1998, p. 609..
Schimbarea de sus este cu sens invers, vorbitori de varietăți nestandard căutând să introducă în vorbirea lor caracteristici ale varietăților pe care le văd mai prestigioase decât a lor. Schimbarea de sus este un fenomen general în cazul vorbitorilor cu o varietate de limbă nestandard (dialect, registrul de limbă popular), care dobândesc varietatea standard în sistemul de învățământKiss 2006, p. 371..
Schimbarea în diversele domenii ale limbii
Schimbări lexicale
Schimbările din domeniul lexicului sunt cele mai rapide și mai ușor observabile.
O parte din cuvintele unei limbi sunt moștenite (în română cânta, bun, doi, creț, răbda etc.)Constantinescu-Dobridor 1998, articolul cuvânt.. Altă parte este constituită din cuvinte create prin mijloace interne ale limbii, adică după ce aceasta poate fi considerată limbă de sine stătătoare. Unele cuvinte sunt create spontan, de exemplu onomatopeele (ham, poc, zdup etc.)Constantinescu-Dobridor 1998, articolul onomatopee..
Schimbările interne limbii pornesc de la asemenea cuvinte, care servesc drept bază pentru formarea de cuvinte noi. În limba română există procedee de formare precum derivarea cu sufixe (ex. poc > pocni), cu prefixe (ex. descânta) sau cu prefixe și totodată cu sufixe (ex. creț > încreți), compunerea (bunăstare, gura-leului, oricare etc.) și altele.
Alte schimbări în lexic sunt de origine externă, anume împrumuturile lexicale. În română, ponderea lor este relativ mare, după o estimare, aproape 62% din totalul lexiculuiSala 1988.. Este vorba în principal de cuvinte, dar sunt și afixe împrumutate. În franceză, bunăoară, se găsesc prefixe precum extra-, inter-, pro-, trans- etc. din latină, sau anti-, tri- etc. din greacă, și sufixe ca -al, -ation „-ațiune” etc. din latină, sau -ite „-ită”, -ose „-oză” etc. din greacăGrevisse 1964, p. 77–92. Aceste afixe au fost preluate direct sau indirect și de română..
O combinație de sursă externă și procedeu intern de schimbare este calcul, adică crearea de cuvinte prin traducerea cuvânt cu cuvânt a unor cuvinte compuse străine, de exemplu cal-putere, locțiitor, nou-născutHristea 2003..
Elementele lexicale de origine străină pot suferi și ele schimbări prin procedeele interne de formare a cuvintelor.
Atât cuvintele autohtone, cât și cele împrumutate suferă schimbări semantice. De exemplu, cuvântul francez toilette (diminutivul lui toile „pânză”) avea inițial sensul „bucată mică de pânză”, în special pusă pe o mobilă pe care se pun obiectele necesare spălării corpului și îngrijirii părului. Cuvântul a dobândit succesiv mai multe sensuri. În limba actuală, cel inițial nu mai există, dar cuvântul este folosit cu sensuri dobândite în cuvinte și sintagme cu sensurile „a se spăla și a-și îngriji corpul”, „încăpere unde se spală și se îngrijește corpul”, „ansamblul hainelor și accesoriilor purtate” și, la plural, „încăpere unde se fac necesitățile fiziologice”Grevisse 1964, p. 107..
Schimbările lexicale pot fi spontane sau inovații conștiente. Printre cele din urmă sunt siglele și acronimele, ex. ONU, RomPresBidu-Vrănceanu 1997, p. 120..
Schimbările lexicale pot consta și în eliminări. Unele cuvinte ies din uz împreună cu realitățile dispărute pe care le denumeau, și nu mai sunt înlocuite, ex. pârcălab. Altele, cu denotat actual, sunt înlocuite, ex. polcovnic cu colonelBidu-Vrănceanu 1997, p. 66.. În alte cazuri iese din uz numai un sens al unui cuvânt, ca cel inițial al lui toilette.
Schimbări fonetice, fonologice și prozodice