este un film japonez din 1993 regizat de Akira Kurosawa după un scenariu bazat pe lucrările literare ale profesorului Hyakken Uchida. El este al treizeci și unulea și, în același timp, ultimul film realizat de Kurosawa.
Filmul este inspirat din viața scriitorului și profesorului universitar Hyakken Uchida (1889–1971) și urmărește relațiile sale cu foștii săi studenți de la pensionarea sa și până la atingerea unei vârste înaintate. Profesorul se pensionează în 1943 pentru a-și consacra timpul activității literare și este vizitat periodic de foștii săi studenți. Fred Marshall, „The Emperor of Film — No, Not Yet!”, în Kinema, primăvara anului 1993; reprodus în vol. Bert Cardullo (ed.), Akira Kurosawa : interviews, University Press of Mississippi, Jackson, 2008, pp. 182–187. Relațiile calde care se formează între maestru și discipoli sunt urmărite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în perioada dificilă de după război. Studenții se adună an de an pentru a sărbători aniversarea profesorului și îl întreabă, potrivit unui ritual, dacă este pregătit pentru momentul morții, iar profesorul răspunde: „încă nu”. Uchida își pierde însă cunoștința la petrecerea organizată pentru aniversarea vârstei de 77 de ani, ceea ce înseamnă că momentul morții se apropie.
Răspunsul comercial a fost foarte cordial, ca urmare a interesului fanilor pentru ultima creație artistică a regizorului, în timp ce răspunsul critic a fost mai reținut. Filmul a fost proiectat în afara competiției la Festivalul Internațional de Film de la Cannes din 1993. Ca urmare a succesului obținut pe piața internă, Madadayo a fost propunerea Japoniei la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, dar nu a fost nominalizat de membrii Academiei Americane de Film. Filmul a obținut totuși patru premii ale Academiei Japoneze de Film pentru realizări tehnico-artistice (interpretare feminină a unui rol secundar, decoruri, imagine, iluminat) și două premii Panglica Albastră pentru interpretarea rolurilor secundare.
Madadayo este ultimul film regizat de Kurosawa, ca urmare a faptului că regizorul a suferit un accident în 1995 și a rămas imobilizat pentru tot restul vieții. Acest accident l-a împiedicat să-și asume realizarea unor filme după ultimele sale scenarii.
Rezumat
thumb|left|Profesorul Hyakken Uchida în 1952. În anul 1943, după o îndelungată carieră didactică, profesorul universitar de limba germană Hyakken Uchida își anunță studenții că se pensionează pentru a-și consacra timpul activității literare. Foștii săi studenți îl îndrăgesc și îl consideră a fi un „om de aur” și și-au format obiceiul de a-l vizita periodic. Uchida este un om inteligent, vesel, predispus la farse și cu o perspectivă optimistă cu privire la viață. Temându-se de hoți, el a conceput un traseu („Intrarea hoților”) care-i ghidează prin casă pentru a nu se întâlni întâmplător, iar foștii studenți se amuză copios cu privire la absurditatea acestui plan. Studenții obișnuiesc să-l viziteze în grupuri mari, iar patru dintre ei (Takayama, Amaki, Kiriyama și Sawamura) devin niște musafiri obișnuiți ai casei. Uchida, care-și petrece timpul scriind poezii și eseuri, îi invită deseori să cineze cu el și cu soția lui. Întâlnirile profesorului cu foștii studenți sunt dominate de multă bună dispoziție, iar relația lor devine tot mai apropiată.
Casa profesorului este distrusă apoi într-un raid aerian din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, determinându-l pe Uchida și pe soția lui să se refugieze într-o colibă și să trăiască în condiții mizere. Pierderea vastei biblioteci (din care a reușit să salveze doar o singură carte: Hōjōki) și degradarea nivelului de trai nu-l demoralizează pe profesor, care se adaptează noilor condiții, găsind asemănări cu viața poetului japonez Kamo no Chōmei (1153–1216). Odată cu împlinirea vârstei de 60 de ani, Uchida este sărbătorit anual de foștii săi studenți, fiind întrebat de fiecare dată, potrivit unui ritual, dacă este pregătit pentru momentul morții (Māda kai?, adică „Nu ești gata?”) și răspunzând invariabil „încă nu” (Māda da yo!).
Foștii studenți strâng bani și-i cumpără profesorului o casă modestă, iar apoi, după ce un om de afaceri intenționează să cumpere terenul vecin pentru a construi acolo o clădire cu trei etaje, achiziționează acea proprietate pentru a nu fi tulburată liniștea maestrului lor. Bunătatea și prietenia pe care le-a insuflat ani la rând propriilor ucenici încep să-și arate rezultatele. Întâlnirile devin mai intime, iar profesorul și studenții încep să poarte discuții intelectuale, să depene amintiri și să consume alcool. Atunci când Nora, motanul profesorului, dispare, întregul grup se mobilizează pentru a-l găsi, iar Uchida cade într-o stare de depresie din care iese doar atunci când împreună cu soția sa adoptă o altă pisică.
Timpul trece, iar petrecerile aniversare s-au transformat acum în adevărate întâlniri de familie, fiecare student venind cu proprii copii pentru a-l omagia pe profesor. La întâlnirea prilejuită de aniversarea a 77 de ani profesorul glumește că ar putea fi pregătit pentru moarte acum când salcia din curtea sa a crescut suficient de mult pentru a se spânzura în ea. Bătrânul Uchida își pierde cunoștința, epuizat de efortul depus, și este dus acasă, unde se visează copil, jucându-se de-a v-ați ascunselea și răspunzând că nu este gata pentru a fi găsit (Māda da yo!).
Distribuție
Tatsuo Matsumura — profesorul Hyakken Uchida Kyōko Kagawa — soția profesorului Hisashi Igawa — Takayama, student al prof. Uchida George Tokoro — Amaki, studentul cu ochelari Masayuki Yui — Kiriyama, studentul grăsuț cu mustață Akira Terao — Sawamura, studentul cu fața lunguiață/naratorul Takeshi Kusaka — dr. Kobayashi, medicul prof. Uchida Asei Kobayashi — preotul budist Kameyama, discipol vechi al prof. Uchida Mitsuru Hirata — Tada Tetsu Watanabe — Furuya Takao Zushi — Kitamura Norio Matsui — Mitsui Murohide Sugizaki — Hirano Kimihiro Reizei — Murayama Nobuto Okamoto — Ōta Keiki Takenouchi — Ishikawa Hidetaka Yoshioka — fiul lui Takayama Tetsuo Yamashita — proprietarul terenului Kōjirō Kusanagi — omul care a cumpărat terenul Masahiko Tanimura — măcelarul Hiroshi Kuze — trăgătorul calului Noriko Honma — bătrâna care ține în brațe o pisică Mie Suzuki — fata vânzătoarei de pește Yoshitaka Zushi — angajatul magazinului de băuturi alcoolice Tōru Nishi — profesorul în copilărie Kinzō Sakura — polițist Eiji Bandō — polițist Shigeo Katō — șeful de gară Utaroku Miyakoya — călăreț
Titlul filmului Titlul filmului „Madadayo” provine dintr-un răspuns de la versiunea japoneză a jocului de-a v-ați ascunselea. Copilul care urmează să caute strigă: „Mō ī kai?” (もういいかい?), adică „Ești gata?”, iar răspunsul poate fi „Mō ī yo!” (もういいよ!), adică „Sunt gata!”, sau „Māda da yo!” (まだだよ!), adică „Încă nu!”. Răspunsul negativ îl face pe copilul care caută să devină nerăbdător și să întrebe iarăși după un timp „Māda kai?” (まだ かい?), adică „Încă nu ești gata?”, până când primește răspunsul afirmativ. Chiar dacă răspunsul provine dintr-un joc pentru copii, titlul indică preocupări complexe și mai mature cu privire la moarte.
Jocul „de-a v-ați ascunselea” dobândește în acest film un rol simbolic profund pentru că se referă la apropierea morții. Această confruntare cu moartea este ultima lecție pe care trebuie să o învețe omul, iar, din moment ce Uchida este profesor, el trebuie să o învețe bine pentru ca studenții săi să-l vadă și să poată înțelege această ultimă lecție. Strigătul ritualic „Māda da yo!” al profesorului Uchida (și, implicit, al regizorului Kurosawa) semnifică refuzul încetării preocupărilor creative și respingerea morții. Chiar dacă moartea este aproape și va veni, viața continuă, pare să spună profesorul.
Numele „Māda kai”, pe care-l poartă reuniunea anuală care celebrează viața lungă a profesorului, are în acest context un sens dublu. Într-o discuție cu profesorul, unul dintre studenți se referă la un joc de cuvinte, explicând că literele kanji sunt asociate cu două zeități budiste: „Ma” face referire la Daruma (numele sub care este cunoscut în Japonia călugărul semilegendar Bodhidharma, care, stând în meditație până când și-a pierdut ambele brațe și ambele picioare, a atins iluminarea) și „ada” provine de la Amida (unul din numele lui Amitābha, care este unul din Cei Cinci Buddha ai Înțelepciunii și distribuitor al dragostei nemărginite).
Producție Ideea realizării filmului thumb|right|180 px|Akira Kurosawa pe platoul de filmare al filmului Cei șapte samurai. Fotografie din 1953. Ajuns la vârsta senectuții, după o carieră întinsă pe durata a peste 50 de ani, Akira Kurosawa a simțit că „miracolul economic” produs în Japonia după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial a determinat o dezumanizare a japonezilor. „Au fost vremuri mai bune. Au fost, desigur, vremuri foarte grele, dar când mă uit înapoi la ele, constat că relațiile umane erau mai calde. Am amintiri neplăcute despre militarismul japonez, dar profesorii și studenții erau mai apropiați decât sunt acum”, spunea cineastul despre perioada războiului și perioada postbelică. Mark Schilling, „Tokyo”, în revista Screen International, 5 iunie 1992. Această preocupare față de dezumanizarea populației poate fi observată încă în filmul Rapsodie în august (1991).
Madadayo a fost gândit ca un răspuns al cineastului față de „miracolul economic japonez” și de procesul de dezumanizare care se manifesta tot mai pregnant și, în același timp, ca o invitație adresată publicului de a reflecta cu privire la valorile morale ale unei epoci apuse. Intențiile avute în vedere au fost expuse clar de Kurosawa în materialele de presă publicate: „Acest film descrie relația agreabilă și duioasă dintre profesorul Hyakken Uchida și foștii săi studenți. Este ceva foarte prețios care aproape că a fost uitat. Lumea demnă de invidiat a inimilor calde. Sper ca toți oamenii care au văzut acest film vor părăsi cinematograful înviorați cu zâmbete largi pe chipurile lor”. Relația profesor-studenți și cinstirea profesorilor făceau parte anterior din tradiția japoneză, după cum afirma Kurosawa într-o conferință de presă susținută în 1992: „Obișnuiam să ne vizităm profesorii la ei acasă. Ceea ce am pierdut în educație astăzi este importanța profesorului ca ființă umană cu totul diferită de ceea ce predă”. Leslie Helm, „Is Kurosawa Ready to Stop Making Films? Not Yet...”, în Los Angeles Times, 24 iunie 1992, p. 7.
Prima schiță a scenariului datează din 15 august 1991, când se comemorau 46 de ani de la capitularea Japoniei în fața Aliaților în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Scenariul filmului a fost scris de Akira Kurosawa pe baza biografiei profesorului Hyakken Uchida și a lucrărilor sale literare, publicate de editura Fukutake Publishing Co., Ltd. Uchida (1889–1971) a fost un profesor de limba germană care a abandonat cariera didactică în favoarea carierei de scriitor, iar scrierile sale erau populare în Japonia prin umorul lor fin și prin observațiile incisive cu privire la viață, conturându-i o reputație de om excentric, dar foarte iubit. Unele lucrări deveniseră deja scrieri clasice precum „Tokyo shojin” („Tokyo incendiat”), o relatare a raidurilor aeriene asupra orașului Tokyo, sau „Nora ya, Nora!” („Oh, Nora, Nora!”)„Nora” este o abreviere de la „Noraneko”, care înseamnă „pisică vagaboandă”. Afecțiunea profesorului Uchida față de propriile animale de companie precum pisicile și păsările este bine cunoscută și iese în evidență în mai multe eseuri dedicate lor. Vezi Mcdonald (2006), p. 188. și ele au reprezentat surse de inspirație pentru filmul lui Kurosawa. Se observă, de asemenea, influențe din romanul satiric Eu, motanul (1905–1906) al lui Sōseki Natsume (1867–1916) în care apar întâlniri organizate în casa unui profesor, conversații academice înțesate cu anecdote, o soție supusă și, desigur, prezența unei pisici.