Operațiunea Tannenbaum („brad”), cunoscută anterior sub numele de Operațiunea Grün („Verde”),Weinberg 2005, A World At Arms, p. 174 a fost un plan militar elaborat de Germania Nazistă, cu sprijinul Italiei, pentru invadarea Elveției în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
Context Înainte de izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler a oferit în mod repetat asigurări că Germania va respecta neutralitatea Elveției în eventualitatea unui conflict european.Leitz, Christian (2000). Nazi Germany and Neutral Europe during the Second World War, p. 14. Manchester University Press. În februarie 1937, el i-a declarat consilierului federal elvețian Edmund Schulthess că „în orice moment, indiferent de circumstanțe, Germania va respecta inviolabilitatea și neutralitatea Elveției”, reiterând această poziție și cu puțin timp înainte de invazia Poloniei.
Aceste declarații au avut însă un caracter tactic, fiind menite să asigure pasivitatea Elveției. În realitate, conducerea nazistă intenționa să pună capăt independenței statului elvețian după înfrângerea principalilor adversari ai Germaniei pe continent.
Atitudinea național-socialistă față de Elveția În iunie 1941, în cadrul unei întâlniri cu liderul Italiei fasciste, Benito Mussolini, și cu ministrul italian de externe Galeazzo Ciano, Hitler și-a exprimat în termeni duri opinia despre Elveția, afirmând că statul elvețian avea „unul dintre cele mai detestabile sisteme politice” și că elvețienii erau „dușmani de moarte ai noii Germanii”.
Ulterior, ministrul german de externe Joachim von Ribbentrop a sugerat deschis posibilitatea împărțirii Elveției între puterile Axei. Răspunzând unei întrebări a lui Mussolini cu privire la viitorul Elveției, pe care acesta o considera un „anacronism”, Ribbentrop a indicat că problema urma să fie discutată direct cu Hitler.
În august 1942, Hitler a descris Elveția drept „o bubă purulentă pe fața Europei” (în germană Eiterbeule), susținând că statul elvețian nu mai avea dreptul să existe. El a caracterizat populația elvețiană drept „o ramură greșită a poporului german”.Adolf Hitler, Hitler's Table Talk, 1941–1944, Martin Bormann, ed., Norman Cameron, trans. (London: Enigma Books, 2000), 800. Din perspectiva ideologiei naziste, Elveția — o democrație multilingvă, descentralizată și neutră — reprezenta opusul statului autoritar, omogen și centralizat promovat de regimul național-socialist, cunoscut drept Führerstaat.Urner 2001, 17
Hitler considera că apariția statului elvețian independent fusese posibilă doar într-o perioadă de slăbiciune a Sfântului Imperiu Roman, și că, odată cu renașterea puterii germane sub național-socialism, existența Elveției devenise depășită.
Deși îi disprețuia pe elvețienii germanofoni pentru orientarea lor democratică, Hitler le recunoștea totuși statutul de germani.Norman Rich, Hitler's War Aims: the Establishment of the New Order (New York: W.W Norton, 1974), 401–402. Ideologia pan-germană a regimului nazist urmărea unificarea tuturor populațiilor considerate germane într-un stat al „Germaniei Mari”, obiectiv explicit formulat și în Programul în 25 de puncte al Partidului Național-Socialist.wikisource:Program of the NSDAP
Manualele școlare și hărțile germane ale „Marii Germanii” includeau teritorii precum Țările de Jos, Belgia, Austria, Boemia-Moravia, părțile germanofone ale Elveției și vestul Poloniei. Statutul Elveției ca stat suveran era ignorat, iar teritoriul său era reprezentat frecvent ca un Gau german. Geograful Ewald Banse afirma că elvețienii făceau parte din națiunea germană alături de alte populații germanice și că unificarea acestora sub un singur stat era inevitabilă.Stephen P. Halbrook, Target Switzerland: Swiss Armed Neutrality in World War II (Rockville Centre, NY: Sarpedon, 1998), 32–33.Halbrook, Target Switzerland, 33.
Chiar și geopoliticianul Karl Haushofer deși nu a fost membru al Partidului Nazist, a susținut ideea împărțirii Elveției între statele vecine. El propunea ca regiunile francofone să fie anexate Regimului de la Vichy, cantonul Ticino Italiei, iar Elveția centrală și estică Germaniei.Rönn von Uexküll (1976). Unser Mann in Berlin: die Tätigkeit der deutschen und schweizerischen Geheimdienste, 1933–1945, 145. Steinach Verlag; Reutlingen, Germany.
Pregătiri militare Guvernul elvețian a aprobat o creștere semnificativă a cheltuielilor pentru apărare, alocând inițial 15 milioane de franci elvețieni dintr-un buget multianual total de 100 de milioane, destinate modernizării forțelor armate. După ce Adolf Hitler a denunțat Tratatul de la Versailles în 1935, aceste cheltuieli au crescut rapid, ajungând la aproximativ 90 de milioane de franci.Halbrook, Target Switzerland, 36.
Pușca de infanterie Schmidt–Rubin K31 a fost adoptată ca armă standard în 1933, fiind considerată superioară puștii germane Kar98 în ceea ce privește precizia, ergonomia și greutatea. Până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost produse aproape 350.000 de exemplare.Halbrook, Target Switzerland, 42.
Elveția dispunea de un sistem militar unic: în timp de pace nu exista niciun ofițer cu un grad superior celui de Korpskommandant (echivalentul unui general cu trei stele). Doar în caz de război sau de criză majoră era ales un general suprem, însărcinat cu conducerea armatei și a forțelor aeriene. La 30 august 1939, Henri Guisan a fost ales general cu 204 voturi din 227.Schweizer Bundesversammlung, Resultate der Wahlen des Bundesrats, der Bundeskanzler, und des Generals Seite (Bern: Schweizer Bundesversammlungsdienst, n.d.) 66. El a inițiat imediat pregătirile pentru apărarea țării.
La două zile după alegerea sa, odată cu invazia Poloniei de către Wehrmacht și izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, Guisan a ordonat mobilizarea generală și a emis Operationsbefehl Nr. 1, primul dintr-o serie de planuri defensive succesive. Planul prevedea dispunerea celor trei corpuri de armată existente la frontierele de est, nord și vest, cu rezerve concentrate în centrul și sudul țării."Operationsbefehl Nr. 1," September 3, 1939, Tagesbefehle des Generals, 1939–1945 (Bern: Eidg. Militärbibliothek, n.d.).
La 7 septembrie 1939, Guisan a informat Consiliul Federal că, până la declararea războiului de către Regatul Unit împotriva Germaniei, armata elvețiană se aflase în poziții operaționale complete în decurs de zece minute. El a dispus, de asemenea, creșterea limitei de vârstă pentru serviciul militar superior de la 48 la 60 de ani, aceste contingente urmând să formeze unitățile Landsturm, și a ordonat constituirea unui nou corp de armată, alcătuit din aproximativ 100.000 de soldați.Jonathan Steinberg, Why Switzerland? (Cambridge, U.K.: Cambridge University Press, 1996), 66.Halbrook, Target Switzerland, 84–85.
Planificarea invaziei Germania a început elaborarea concretă a planurilor de invadare a Elveției la 25 iunie 1940, în ziua capitulării Franței. La acel moment, forțele germane din Franța erau organizate în trei grupuri de armate, totalizând aproximativ două milioane de soldați repartizați în 102 divizii.Ernest May, Strange Victory: Hitler's Conquest of France (New York: Hill and Wang, 2000) 477.
Conștient de faptul că Elveția și Liechtenstein se aflau acum complet înconjurate de teritorii controlate de Puterile Axei, Guisan a emis Operationsbefehl Nr. 10, o revizuire fundamentală a strategiei defensive elvețiene. Noul plan prevedea concentrarea apărării în regiunile alpine, folosind fortificațiile de la Saint-Maurice, Pasul Sfântul Gotthard și Sargans drept puncte-cheie. Această strategie, cunoscută sub numele de Réduit național, transforma Alpii într-o redută naturală de apărare.
Corpurile 2, 3 și 4 ale armatei elvețiene urmau să desfășoare acțiuni de întârziere la frontieră, în timp ce trupele capabile să se retragă trebuiau să se concentreze în interiorul regiunilor alpine fortificate. Deoarece principalele centre urbane se aflau în zonele joase din nordul țării, strategia presupunea abandonarea acestora în cazul unei invazii, pentru a asigura supraviețuirea statului elvețian."Operationsbefehl Nr. 10," June 20, 1940, Tagesbefehle des Generals.
După armistițiul franco-german, Hitler a solicitat examinarea planurilor de invazie a Elveției. Șeful Înaltului Comandament al Armatei germane, Franz Halder, a consemnat că izbucnirile de furie ale lui Hitler împotriva Elveției puteau conduce oricând la acțiuni militare.Steinberg, Why Switzerland? 68.
Căpitanul Otto-Wilhelm Kurt von Menges a prezentat un proiect de plan în cadrul OKH. Generaloberst Wilhelm Ritter von Leeb, împreună cu Armata a 12-a comandată de Generalleutnant Wilhelm List urma să conducă atacul. Leeb a efectuat personal recunoașteri ale terenului, analizând rutele de invazie considerate cele mai favorabile.Gerhard Weinberg, A World at Arms: A Global History of World War II, 2nd edition (New York: Cambridge University Press, 2005), 174.
Menges aprecia că rezistența elvețiană ar fi fost limitată și că un Anschluss neviolent era un rezultat plauzibil, susținând că, în contextul politic intern al Elveției, autoritățile ar fi putut ceda presiunilor germane fără lupte majore.Klaus Urner, "Let's Swallow Switzerland": Hitler's Plans against the Swiss Confederation (Lanham, MD: Lexington Books, 2001) 67.
Planurile au fost revizuite în mod repetat, iar în octombrie 1940 Armata a 12-a a prezentat a patra versiune, denumită oficial Operațiunea Tannenbaum. Numărul inițial de 21 de divizii germane a fost redus la 11 de către OKH. Halder a concluzionat că frontiera din Jura nu era favorabilă unui atac direct, iar strategia a fost adaptată pentru a izola și încercui forțele elvețiene, similar tacticilor utilizate anterior în Franța. În total, planurile Axei prevedeau implicarea a 300.000–500.000 de soldați germani și italieni.Angelo Codevilla, Between the Alps and a Hard Place: Switzerland in World War II and Moral Blackmail Today (Washington, D.C.: Regnery, 2000) 57–58.
Abandonarea planului Din motive care nu sunt pe deplin clare, Hitler nu a ordonat niciodată declanșarea invaziei. O ipoteză sugerează că menținerea unei Elveții neutre era avantajoasă pentru Germania, facilitând tranzacții financiare și oferind un potențial refugiu în cazul unei înfrângeri. Alte interpretări subliniază valoarea strategică redusă a unei cuceriri, comparativ cu costurile ridicate ale unui război montan de lungă durată.
Deși Wehrmacht a simulat mișcări de trupe și a menținut presiunea militară, invazia nu a avut loc niciodată. După lansarea Operațiunii Neptun, planul Tannenbaum a fost oficial suspendat.
Planuri de administrare nazistă Germania nazistă intenționa să anexeze direct regiunile elvețiene considerate „potrivite rasial”, integrându-le în Reichul german. În acest scop, Heinrich Himmler a purtat discuții, în septembrie 1941, cu Gottlob Berger, privind numirea unui Reichskommissar care să coordoneze „reunificarea” Elveției cu Germania.Jürg Fink, Die Schweiz aus der Sicht des Dritten Reiches, 1933–1945 (Zurich: Schulthess, 1985), 71–72.
Documente interne ale SS, inclusiv planul cunoscut sub numele de Aktion S, descriau în detaliu procesul de instaurare a administrației naziste, de la ocupația militară inițială până la integrarea completă a teritoriului. Nu este clar dacă aceste planuri au primit vreodată aprobarea finală a conducerii de vârf a Reichului.
Un memorandum al Ministerului de Interne al Reichului, redactat după armistițiul de la Compiègne din 1940, propunea o reorganizare teritorială care includea anexarea Romandiei, în pofida diferențelor lingvistice, ca parte a unei noi frontiere franco-germane.Urner (2001), p. 64
Implicarea Italiei