Ambiguitate (lingvistică)

În semantică, termenul ambiguitate denumește proprietatea eventuală a unor cuvinte, forme gramaticale, construcții sintactice (sintagme, propoziții sau fraze) de a avea două sau mai multe înțelesuri. Prin urmare, ambiguitatea poate fi, în primul rând, lexicală, morfologică sau sintactică.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 40–41.Constantinescu-Dobridor 1998, articolul ambiguitate.Bussmann 1998, p. 50.Crystal 2008, p. 22–23.Dubois 2002, p. 31–32. Există și ambiguitate pragmatică, atunci când într-un enunț sunt încorporate mai multe intenții de comunicare (ex. rugăminte, promisiune, ordin).

De obicei ambiguitatea este involuntară, dar există și ambiguitate voită, cu caracter stilistic. Astfel sunt unele figuri de stil, folosite de autorii de opere literare și jurnalistice în creațiile lor, dar dintre acestea există și în mass-media, în publicitate și în limbajul curent, precum calamburul.Szathmári 2008, articolul Szójáték „Calambur”.

În gramatica generativă, lingvistul american Noam Chomsky a deosebit structuri de suprafață și structuri de adâncime. Enunțurile ambigue sunt de suprafață, iar lor le corespund structuri de adâncime nonambigue. De exemplu, sintagma chemarea elevului este o structură de suprafață ambiguă, căreia îi corespund structurile de adâncime „faptul că elevul cheamă” și „faptul că elevul este chemat”.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 160–161. Ține de competența lingvistică a vorbitorilor să înțeleagă figurile de stil bazate pe ambiguitate, iar atunci când se exprimă, să-și facă enunțurile nonambigue, adică să dezambiguizeze entitățile lingvistice ambigue prin diverse procedee lingvistice și extralingvistice.Bussmann 1998, p. 319.

În afară de perspectiva sincronică asupra ambiguității și a dezambiguizării, acestea pot fi privite și diacronic. O seamă de evoluții din istoria limbilor au creat cazuri de ambiguitate. În limba franceză, de exemplu, au dispărut treptat din vorbire mai multe desinențe verbale, chiar patru în unele clase de conjugare regulată, ceea ce a făcut ambigue formele verbale respective din punctul de vedere al persoanei verbului. Pentru dezambiguizarea lor, s-a generalizat în paralel, tot treptat, și a devenit obligatorie exprimarea subiectului prin cuvânt aparte, la persoanele I și a II-a prin pronume personal, la persoana a III-a prin pronume sau alt cuvânt, la toate modurile și timpurile, în afară de imperativ.Picoche și Marchello-Nizzia 1999, p. 247.

Cauze ale ambiguității

Una dintre cauzele ambiguității este polisemia, prin care se înțelege în general însușirea unui cuvânt de a avea mai multe sensuri în relație unul cu altul, deoarece provin dintr-un sens de bază.Bussmann 1998, p. 918. Polisemia produce ambiguitate lexicală, de exemplu în propoziția El este un copil bun, în care nu este clar dacă adjectivul bun exprimă o „calitate cu referire la generozitate” sau o „calitate cu referire la cumințenie”.

Altă cauză este omonimia care, în domeniul lexical, se referă de obicei la identitatea de formă a unor cuvinte cu sensuri diferite datorate originii diferite, de pildă păr (< pirus) „pom” și păr (< pilus) „podoabă capilară”. Termenul „omonimie” s-a extins și la ambiguitatea morfologică, cum este cea în cazul persoanei verbului francez amintit mai sus. Și în limba română există ambiguitate de acest fel, dar mai redusă, de exemplu la persoana a III-a singular și plural indicativ prezent a unor categorii de verbe: cântă (el/ea sau ei/ele). În domeniul sintaxei se vorbește de asemenea de omonimie, când o construcție poate avea sensuri gramaticale diferite, ex. propoziția Ion și Gheorghe se laudă, interpretabilă fie ca: „Ion se laudă pe sine și Gheorghe se laudă pe sine”, fie ca „Ion laudă pe Gheorghe și Gheorghe laudă pe Ion”.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 335–336.

Procedee de ambiguizare

Ambiguitatea voită, ambiguizarea, este un procedeu stilistic. Se întâlnește deseori în creații ale literaților. Unele ambiguizări se bazează pe relații între cuvinte amintite mai sus. Astfel este calamburul bazat pe omonimie. De exemplu, în pasajul (...) niște amazoane în catrințe (...) au început a ne împroșca cu coarne, râzând și strigându-ne: Nu șuguiți, domnilor, cu coarnele, că vi se pot prinde de frunte (Vasile Alecsandri), este vorba de omonimia dintre coarne (fructe) și coarne (de animal).Bidu-Vrănceanu 1997, p. 86.

Polisemia stă la baza figurii de stil numită antanaclază, folosirea în același enunț a unui cuvânt cu sensuri diferite ale sale, ex. Dar să nu uităm că suntem în Argeș și că tipărim o foaie cu douăzeci de foi (Tudor Arghezi).Dragomirescu 1995, articolul antanaclază.

Altă relație între cuvinte, paronimia, este și ea un procedeu al calamburului: (...) boii trebuie să aibă pasul asupra boierilor și feciorilor de boieri, fiindcă și ei au fost feciori de boi ieri și că astăzi sunt boi întregi (Alecsandri).

Metonimia ca figură de stil creează ambiguitate lexicală prin faptul că, pe baza dependenței logice dintre doi referenți (obiecte sau concepte denotate), se folosește cuvântul corespunzător unuia pentru celălalt. De exemplu, în versul Capul i s-abate sub tăiosul fier (Dimitrie Bolintineanu), cuvântul primește prin context, pe lângă sensul „metal greu, de culoare cenușie, maleabil, ductil, cu proprietăți feromagnetice”Dexonline, articolul fier., și cel de „sabie”.

Altă figură de stil, antonomaza, poate produce, printre altele, ambiguitatea unui nume propriu. Este frecventă și în limbajul comun, fiind în istoria limbilor un mijloc de îmbogățire a lexicului. De pildă, așa s-a creat cuvântul poubelle „pubelă”, de la numele lui Eugène-René Poubelle (1831-1907), prefect al Parisului care a introdus în uz obiectul denumit.Leroy 2001, p. 48.

Metafora produce, de asemenea, ambiguitate lexicală, denumind un referent cu numele altui referent cu care prezintă o asemănare. Metafora poate fi poetică, ex. Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă / Prin care trece albă, regina nopții moartă (Mihai Eminescu), dar funcționează și în limbajul comun, producând în istoria limbii sintagme precum poalele muntelui.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 290–291.

Figura de stil numită hipalagă constă în dislocarea componentelor unei construcții și reinterpretarea în acest fel a relațiilor sale semanticeSzathmári 2008, articolul Hipallagé.. Un tip de hipalagă este plasarea unui epitet pe lângă alt determinat decât acela căruia îi este destinat, ex. drojdiile nopții uleioase (Tudor Arghezi).Bidu-Vrănceanu 1997, p. 236.

Stilul indirect liber sau vorbirea indirectă liberă este de asemenea un procedeu literar sintactic prin care se ambiguizează vocea narativă prin apropierea sau interferarea planurilor de bază ale narațiuii, cel al autorului și cel al unui personaj.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 474. Este un procedeu frecvent pentru redarea gândurilor în monologuri interioare, ex. Văzându-se scos la selemet, l-a apucat pe Kir Ianulea un fel de groază. Ce are să facă el de-acuma, căzut în sărăcie, în necinste și-n ocară? (Ion Luca Caragiale).Constantinescu-Dobridor 1998, articolul vorbire.

Procedee de dezambiguizare

La nivelul înțelegerii, ambiguitatea se rezolvă în general prin contextul lingvistic și cel situațional (situația de comunicare). Vorbitorul caută să evite ambiguitățile, ca să asigure înțelegerea enunțurilor sale. Dezambiguizarea se face în principal tot prin context. În unele cazuri, procedeul de dezambiguizare este încorporat în entitatea respectivă prin evoluții din istoria limbii, și vorbitorul doar îl aplică, precum în cazul amintit mai sus al conjugării în franceză. De multe ori, ambiguitățile dintr-un domeniu al limbii se dezambiguizează prin procedee din alt domeniu.

Rezolvarea ambiguității lexicale

Ambiguitățile cauzate de polisemie se evită de obicei spontan, prin contextul lingvistic. Uneori acest context este dat de regentul cuvântului polisemic, ex. om bun, școlar bun, profesor bun, notă bună, școală bună, mobilă bună, pâine bună, recoltă bună. Alteori cuvântul se dezambiguizează prin determinantul său: ajunge acasă, ajunge medic, îi ajunge cuiva, îl ajunge pe cineva. Acest procedeu funcționează și în cazul omonimiei, ex. cer senin vs. cer o carte.

Dacă cel puțin unul dintre sensurile unui cuvânt are un sinonim, dezambiguizarea se poate face prin folosirea acestuia, de pildă a cuvântului oră în locul lui ceas „unitate de măsură a timpului”, astfel evitându-se confuzia cu ceas „obiect de măsurat timpul”, dacă nu se evită ambiguitatea prin context.Bidu-Vrănceanu 1997, p. 458.

Uneori, pe lângă context intervine și un procedeu dezambiguizator morfologic, chiar dacă este limitat la unele forme. Exemple în română: forme verbale personale diferite: a acorda – acordă ajutor vs. acordează un pian; împrumuturi integrate cu genuri diferite: batiste > batist (tip de țesătură) vs. batistă; împrumuturi integrate cu forme diferite de plural: bandă – bande vs. benzi; diferențiere prin forma de vocativ: doamne vs. domnule; diferențiere prin diateză: a uita vs. a se uita.

Și în limba franceză se diferențiază prin gen (marcat cu determinanți abstracți) cuvinte polisemice (le pendule (masculin) „pendulul” vs. la pendule (feminin) „ceasornicul de perete”) și omonime: le vase „vaza” vs. la vase „nămolul”.Dubois 2002, p. 370.

topica este, în franceză, un procedeu sintactic de dezambiguizare a unor adjective polisemice. Astfel, un vrai discours „un adevărat discurs” (propriu-zis) se opune lui un discours vrai „un discurs adevărat” (conform adevărului).

Există și dezambiguizare prin mijloace prozodice.

În limbile cu accent mobil este vorba de locul acestuia, care deosebește cuvinte polisemice și omonime omografe (cu scriere identică). Exemple: mobílă vs. móbilă, copíi vs. cópii; refuse „a refuza” vs. refuse „deșeu(ri)”;Bussmann 1998, p. 517. ancora „încă” vs. ancora „ancoră”;Dubois 2002, p. 3–4. мyка (muka) „chin” vs. мукa (muka) „făină”.

În limba chineză din nord (mandarină) sensurile sunt de multe ori diferențiate prin tonuri diferite, ex. mā (cu ton înalt constant) „mamă” vs. má (cu ton ascendent) „cânepă” vs. mǎ (cu ton descendent-ascendent) „cal” vs. mà (cu ton brusc descendent) „a înjura, a insulta” vs. ma (fără ton) particulă interogativă. Uneori această diferențiere nu este simțită ca suficientă, și la unele cuvinte se mai adaugă o silabă: mama „cal”, zhuma „a înjura, a insulta”.Dubois 2002, p. 484.

În BCMS,Bosniacă, croată, muntenegreană și sârbă. accentul este în același timp de intensitate și muzical, deci procedeul este prozodic (tonul vocalei accentuate) și fonetic (cantitatea vocalei accentuate): kȕpiti (accent scurt descendent) „a aduna” vs. kúpiti (accent lung ascendent) „a cumpăra”.Barić 1997, p. 73.

În limba maghiară numai cantitatea fonemului îndeplinește un asemenea rol: örült (cu ö scurt) „s-a bucurat” vs. őrült (cu ő lung) „nebun(ă)”, megy (cu gy scurt) „merge” vs. meggy (cu gy lung) „vișină”.Szende și Kassai 2007, p. 20–21.

Ortografia este un procedeu de dezambiguizare limitat la aspectul scris al limbii. Se întâlnește mai ales în limbile cu ortografie predominant etimologică, dar și în unele cu ortografie predominant fonemică, în cazul unor omonime numai omofone (pronunțate la fel), nu și omografe, a căror scriere reflectă mai mult sau mai puțin etimoanele (cuvintele de origine). Exemple: cuvinte pronunțate [so]: sceau „sigiliu”, seau „găleată”, sot „prost”, saut „săritură”;Dubois 2002, p. 234. [preɪ]: pray „a se ruga” vs. prey „pradă”; [kɔːs]: course „curs” vs. coarse „aspru”;Bussmann 1998, p. 520. [fogjɒ]: fogja „îl/o/îi/le ține” vs. foglya „prizonierul său”.Hangay 2007, p. 500.

Există și un fenomen invers, când se dezambiguizează omonime omografe prin pronunțare: les fils [le.fis] „fiii” vs. les fils [le.fil] „firele”; bass [bæs] „biban” vs. [beɪs] „bas”.

Rezolvarea ambiguității morfologice