Hispania a fost numele roman dat Peninsulei Iberice. Sub Republica Romană, ea era împărțită în două provincii: Hispania Citerior și Hispania Ulterior. În perioada Imperiului Roman, sub Principat, Hispania Ulterior a fost împărțită în Baetica și Lusitania, iar Hispania Citerior a fost reorganizată sub numele Hispania Tarraconensis.
Începând cu Tetrarhia lui Dioclețian (293 e.n.), teritoriul Tarraconensis a fost împărțit și mai mult, creându-se provinciile și Gallaecia (denumită și , denumire ce stă la originea actualei Galicia). Toate provinciile hispanice de pe continent, împreună cu Insulele Baleare și cu provincia nord-africană Mauretania Tingitana, au fost ulterior organizate în , guvernată de un .
Numele a fost utilizat și în perioada dominației vizigote. Toponimele actuale Spania și Hispaniola se trag și ele tot din .
Etimologie Nu se cunoaște originea denumirii latinești . Dovezile pe care se bazează diferitele speculații constau doar în simple asemănări, care pot fi accidentale.
Fenicienii denumeau regiunea , care ar putea însemna „țăra iepurilor sau a ", „țara metalelor”, „insula de nord”, sau „șesul”. Monedele romane bătute în regiune începând cu domnia lui Hadrian prezintă imaginea unei femei cu un iepure la picioare, iar Strabon îi spunea „țara iepurilor”. Isidor din Sevilla considera denumirea a fi de origine și o deriva din denumirea preromană a Sevillei, Hispalis. Ideea a fost reluată, de exemplu, de etimologul (în lucrarea sa Origini) care credea că este o aluzie puternică la un nume străvechi al țării *Hispa, probabil un radical iberic sau celtic al cărui înțeles s-a pierdut. Hispalis ar putea deriva și din Heliopolis (denumire grecească ce înseamnă „cetatea soarelui”). Ocazional, Hispania era denumită („țara cea mai de la apus”) de către autorii romani, întrucât numele Hesperia „țara de la apus” era deja folosită de greci cu referire la Peninsula Italică.
În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, cărturarii iezuiți ca Larramendi și au făcut legătura între acest nume și cuvântul basc „buză”, dar și „graniță, margine”, adică cel mai îndepărtat loc.
În Antichitate și în Evul Mediu, textele literare derivă denumirea de la eroul eponim pe nume , menționat pentru prima oară în lucrările istoricului roman Gnaeus Pompeius Trogus, în secolul I î.e.n.
este termenul latin de la care se trage denumirea actuală Spania, iar cuvintele „spaniol” și „hispanic” sunt interșanjabile în funcție de context. („Istoria Spaniei”) scrisă la inițiativa lui Alfonso al X-lea al Castiliei („cel Înțelept”), între 1260 și 1274, în timpul Reconquistei Spaniei, este probabil cea mai amplă istorie a Spaniei scrisă în castiliana veche și în care se folosesc cuvintele („Spania”) și („spanioli”) cu referire la Hispania Medievală. Utilizarea latinescului , castilianului , catalanului și vechiul franțuzesc , printre altele, cu referire la Hispania romană sau vizigotă era frecvent de-a lungul Evului Mediu Târziu.
Un document datat 1292 menționează denumirile date de străini din Spania Medievală, ca . Expresiile latinești care folosesc sau (adică ) au fost folosite adesea în Evul Mediu, iar limbile ibero-romanice ale Reconquistei folosesc versiunile de sorginte romanică alternativ. În Cronica lui Iacob I , scrisă între 1208 și 1276, există mai multe astfel de exemple. Granițele Spaniei moderne nu coincid cu cele ale provinciei romane Hispania și nici cu Regatul Vizigot, și ca urmare Spania medievală și cea modernă există în contexte separate.
Termenul latin , folosit adesea în timpul Antichității și Evului Mediu Timpuriu ca denumire geografică și politică, a continuat să fie utilizat în sens geografic și politic în Spania vizigotă, după cum arată expresia , „Laută Hispaniei”, pentru a descrie istoria popoarelor din Peninsula Iberică în a lui Isidor din Sevilla:Tu, O Spanie, ești sfânta și veșnic fericita mamă a prinților și popoarelor, cea mai frumoasă din toate țările ce se întind departe din Apus până în India. Tu, pe drept, ești acum regina tuturor provinciilor, de la care vine lumina nu doar la apus, ci și la Răsărit. Tu ești cinstea și frumusețea sferei și prea ilustrei părți a Pământului ... Și de aceasta, demult, Roma de aur te doreaÎn istoria modernă, termenii Spania și spaniol au devenit din ce în ce mai mult asociați strict cu Regatul Spaniei, deși acest proces a durat câteva secole. După unirea în secolul al XV-lea între Regatul Castiliei din centrul peninsulei și Regatul Aragonului din est, sub regii catolici în 1492, doar Navarra și Portugalia mai rămâneau pentru a unifica întreaga peninsulă sub . Navarra a urmat și ea la scurt timp în 1512, iar Portugalia, după peste 400 de ani de existență ca țară independentă, în 1580. În această perioadă, conceptul de Spania rămăsese neschimbat. Abia după restaurarea independenței Portugaliei în 1640, conceptul de Spania a început să își modifice înțelesul, și să se refere la toată peninsula cu excepția Portugaliei.
Limbile miniatura|320x320px|Hartă lingvistică ce prezintă variațiile lingvistice ale Peninsulei Iberice pe la 200 î.e.n. (la sfârșitul celui de al Doilea Război Punic). Latina a fost limba oficială a Hispaniei sub romani, care a durat 600 de ani. După căderea Romei și invazia vizigoților și suebilor germanici, latina era vorbită de aproape întreaga populație, dar în forma ei denumită latina vulgară, iar modificările regionale care au condus la apariția limbilor ibero-romanice moderne deja începuseră.
Istorie
Context Peninsula Iberică fusese locuită de multă vreme, mai întâi de către primii hominizi, ca Homo erectus, Homo heidelbergensis și Homo antecessor. În paleolitic, neanderthalienii au pătruns în Peninsulă și s-au refugiat în cele din urmă din calea migrației omului modern. În mileniul al XL-ea î.e.n., în timpul Paleoliticului târziu și al , a avut loc prima mare colonizare a Europei de către omul modern. Aceștia erau vânători-culegători nomazi proveniți din stepele Asiei Centrale. La apogeul ultimei ere glaciare, prin mileniul al XXX-lea î.e.n., acești oameni moderni s-au refugiat în Europa de Sud, inclusiv în Peninsula Iberică, după ce s-au retras din . În mileniile care au urmat, neanderthalienii au dispărut și au înflorit culturile oamenilor moderni, producând artă preistorică cum ar fi cea găsită în Peștera L'Arbreda și în .
În mezolitic, începând cu mileniul al X-lea î.e.n., a avut loc . o interstadială care a ameliorat condițiile dure ale Erei Glaciare. Populațiile ce se adăpostiseră în Peninsula Iberică (urmașii oamenilor de Cro-Magnon) au migrat și au recolonizat întreaga Europă de Vest. În această perioadă, se observă cultura în și în nordul Peninsulei Iberice (la gurile râului Douro), precum și cultura Muge în valea Tagus.
Neoliticul a adus schimbări ale peisajului uman în Peninsula Iberică (începând cu mileniul al V-lea î.e.n.), prin dezvoltarea agriculturii și începuturile Culturii Megalitice Europene. Aceasta s-a răspândit în întreaga Europă și a avut unul din cele mai vechi și mai mari centre pe teritoriul Portugaliei moderne.
În mileniul I î.e.n., în Epoca Bronzului, a avut loc primul val de migrație a populațiilor vorbitoare de limbi indo-europene. Acestea au fost urmate mai târziu (secolele al VII-lea și al V-lea î.e.n.) de alții, care pot fi identificați drept celți. În cele din urmă, în sudul peninsulei s-au dezvoltat culturi urbane, ca Tartessos, influențată de colonizarea feniciană a coastei Mediteraneene a peninsulei, cu multă concurență din partea colonizării grecești. Aceste două procese au definit peisajul cultural al Peninsulei – cel mediteranean spre sud-est, și cel continental spre nord-vest.
Cucerirea romană stanga|miniatura|200x200px|Hispania sub domnia lui Caesar Augustus după Războaiele Cantabrice în 29 î.e.n. Armatele romane au invadat Peninsula Iberică în 218 î.e.n. și au folosit-o drept teren de pregătire a ofițerilor și de încercare pentru tactici în campanii împotriva , , , galecilor și altor celți. Abia în 19 î.e.n., împăratul roman Augustus (domnie între 27 î.e.n.–14 e.n.) a reușit să definitiveze cucerirea. Până atunci, cea mai mare parte a Hispaniei rămăsese autonomă.
În unele regiuni, unde există referiri la togati, romanizarea s-a desfășurat rapid după anii lui Augustus, iar Hispania a fost împărțită în trei provincii guvernate separat, apoi, după secolul al IV-lea, în nouă provincii. Cel mai important, Hispania a fost vreme de 500 de ani, parte a unui imperiu cosmopolit de anvergură mondială, căruia îi confereau coeziune dreptul, limba, și drumurile romane. Dar și impactul Hispaniei asupra cuceritorilor a fost unul substanțial. Cezar scria că soldații Legiunii a II-a se hispanizaseră, și se considerau hispanici.
Dominația romană O parte a populației peninsulei a fost primită în clasa aristocratică romană și a participat la guvernarea Hispaniei și Imperiului Roman, deși exista o clasă aristocratică autohtonă care domina fiecare trib local. Latifundiile, marile moșii controlate de aristocrație, s-au suprapus peste sistemul iberic de proprietate funciară deja existent.
Romanii au îmbunătățit orașele existente, ca Lisabona () și Tarragona (), au întemeiat Zaragoza (), Mérida (), și Valencia (), în timp ce orașele băștinașilor au fost reduse la stadiul de sat. Economia peninsulei s-a extins sub tutelaj roman. Hispania a slujit drept grânar și mare sursă de metale pentru piața romană, din porturile ei exportându-se aur, staniu, argint, plumb, lână, grâu, ulei de măsline, vin, pește, și garum. Producția agricolă a crescut prin introducerea proiectelor de irigație, dintre care unele se mai folosesc și astăzi. Populațiile iberice romanizate și urmașii soldaților și coloniștilor romani născuți acolo ajunseseră în secolul I la statutul de cetățeni romani. Dinarii iberici, denumiți și de către soldații romani, au circulat până în secolul I î.e.n., după care au fost înlocuiți de monede romane.
Hispania a fost împărțită în 197 î.e.n. în două provincii , fiecare condusă de un pretor: Hispania Citerior („Hispania de Aproape”) și Hispania Ulterior („Hispania de Departe”). Lungile războaie de cucerire au durat două secole, și abia în vremea lui Augustus a reușit Roma să controleze Hispania Ulterior. Hispania a fost apoi împărțită în trei provincii în secolul I î.e.n.. În perioada imperială, trei împărați romani s-au născut în Hispania: Traian (98–117), Hadrian (117–138), și Theodosius (379–395).
În secolul al IV-lea, , un orator gal, și-a dedicat parte a muncii sale descrierii geografiei, climei și locuitorilor peninsulei, scriind:Această Hispanie produce soldați aprigi, foarte pricepuți căpitani, vorbitori prolifici, barzi străluciți. Este o mamă a juzilor și principilor; i-a dat Imperiului pe Traian, Hadrian, și Theodosius.Creștinismul a fost introdus în Hispania în secolul I, și a devenit popular în orașe prin secolul al II-lea. În zonele rurale el a înaintat însă greu, abia la sfârșitul secolului al IV-lea, într-o vreme când creștinismul devenise religia oficială a Imperiului Roman. În Hispania au apărut unele , cea mai cunoscută fiind priscilianismul, dar per total episcopii locali au rămas subordonați Papei. Cei care aveau și statut civil și statut ecleziastic per la sfârșitul perioadei imperiale au continuat să-și exercite autoritatea pentru menținerea ordinii după ce guvernele civile de aici s-au destrămat în secolul al V-lea. Sfatul Episcopilor a devenit un important instrument de stabilitate în timpul dominației vizigoților. Ultimele vestigii ale dominației romane occidentale clasice au luat sfârșit în 472. stanga|miniatura|200x200px|Peninsula Iberică (530–570 e.n.) dreapta|miniatura|180x180px|Peninsula Iberică în anul 560 e.n.