miniatura|Reprezentare a teoriei minții
Teoria minții (ToM) este un termen popular din domeniul psihologiei ca o evaluare a gradului de capacitate individuală a unui om pentru empatie și înțelegere a celorlalți. ToM este unul dintre tiparele de comportament care sunt în mod obișnuit prezentate de mintea oamenilor neurotipici, aceea fiind capacitatea de a atribui altora sau propriei persoane stări mintale precum credințe, intenții, dorințe, emoții și cunoaștere. Teoria minții drept capacitate personală este înțelegerea faptului că alții au credințe, dorințe, intenții și perspective care sunt diferite de ale propriei persoane. Posedarea unei teorii funcționale a minții este considerată crucială pentru succesul în interacțiunile sociale zilnice ale omului și este utilizată atunci când analizăm, judecăm și deducem comportamentele altora. Deficiențele pot apărea la persoanele cu tulburări ale spectrului autist, tulburări de alimentație, tulburări genetice, schizofrenie, tulburări de hiperactivitate cu deficit de atenție, dependența de cocaină și leziuni cerebrale suferite de neurotoxicitatea alcoolului; deficitele asociate adicției de opioide se reduc după o abstinență prelungită.
Teoria minții este distinctă de filosofia minții.
Definiție Teoria minții este o teorie în măsura în care rezultatul, cum ar fi gândurile și sentimentele minții, este singurul lucru care se observă direct, astfel încât se deduce existența unei minți. Prezumția că alții au o minte este denumită o teorie a minții deoarece fiecare om nu poate intui existența propriei minți decât prin introspecție și nimeni nu are acces direct la mintea altuia, astfel încât existența și modul în care funcționează nu pot fi deduse decât din observațiile altora. De obicei, se presupune că alții au minți analoage cu cele proprii și această presupunere se bazează pe interacțiunea socială reciprocă, așa cum se observă în atenția comună, utilizarea funcțională a limbajuluiBruner, J. S. (1981). Intention in the structure of action and interaction. In L. P. Lipsitt & C. K. Rovee-Collier (Eds.), Advances in infancy research. Vol. 1 (pp. 41-56). Norwood, New Jersey: Ablex Publishing Corporation. și înțelegerea emoțiilor și a acțiunilor altora.Gordon, R. M. (1996).'Radical' simulationism. In P. Carruthers & P. K. Smith, Eds. Theories of theories of mind. Cambridge: Cambridge University Press. A avea teorie a minții permite ca cineva să atribuie altora gânduri, dorințe și intenții, să prezică sau să explice acțiunile celorlalți și să-și prezinte intențiile. Așa cum s-a definit inițial, ne permite să înțelegem că stările mintale pot fi cauza – și astfel pot fi folosite pentru a explica și a prezice – comportamentului altora. A putea atribui stări mintale altora și a le înțelege drept cauze ale comportamentului implică, în parte, că trebuie să putem concepe mintea ca un „generator de reprezentări”. Dacă o persoană nu are o teorie completă a minții, aceasta poate fi un semn de afectare cognitivă sau de dezvoltare.
Teoria minții pare a fi o capacitate înnăscută potențială la oameni, care necesită experiență socială și de altă natură de-a lungul multor ani pentru dezvoltarea sa deplină. Diferite persoane pot dezvolta o teorie a minții mai eficientă sau mai puțin eficientă. Teoriile neopiagetiene ale dezvoltării cognitive susțin că teoria minții este un produs secundar al unei capacități hipercognitive mai largi a minții umane de a înregistra, a monitoriza și a reprezenta propria sa funcționare.Demetriou, A., Mouyi, A., & Spanoudis, G. (2010). The development of mental processing. Nesselroade, J. R. (2010). Methods in the study of life-span human development: Issues and answers. In W. F. Overton (Ed.), Biology, cognition and methods across the life-span. Volume 1 of the Handbook of life-span development (pp. 36-55), Editor-in-chief: R. M. Lerner. Hoboken, New Jersey: Wiley.
Empatia este un concept înrudit, adică recunoașterea și înțelegerea stărilor de spirit ale celorlalți, inclusiv credințele, dorințele și în special emoțiile lor. Aceasta este adesea caracterizată ca abilitatea de a se „pune în locul altora”. Studii recente neuroetologice asupra comportamentului animalelor sugerează că și rozătoarele pot prezenta abilități etice sau empatice.de Waal, Franz B.M. (2007), "Commiserating Mice" Scientific American, 24 June 2007 În timp ce empatia este cunoscută ca luarea de perspectivă emoțională, teoria minții este definită ca luarea de perspectivă cognitivă.
Cercetările asupra teoriei minții, la oameni și animale, adulți și copii, care se dezvoltă normal și atipic, au crescut rapid în anii de după lucrarea din 1978 a lui Premack și a lui Guy Woodruff, „Are cimpanzeul o teorie a minții?” Câmpul recent apărut al neuroștiinței sociale a început, de asemenea, să abordeze această dezbatere, imaginând creierul oamenilor în timp ce aceștia îndeplinesc sarcini care necesită înțelegerea unei intenții, a unei credințe sau a altor stări mintale la alții.
O relatare alternativă a teoriei minții este dată în psihologia operativă și oferă dovezi empirice semnificative pentru o relatare funcțională atât a luării perspectivei, cât și a empatiei. Cea mai dezvoltată abordare operativă se bazează pe cercetarea privind răspunsul relațional derivat și este inclusă în ceea ce se numește teoria relațională a cadrelor. Conform acestui punct de vedere, empatia și luarea perspectivei cuprind un set complex de abilități relaționale derivate bazate pe deprinderea de a discrimina și de a răspunde verbal la relații din ce în ce mai complexe între sine, ceilalți, loc și timp și prin relații stabilite.Hayes, S. C., Barnes-Holmes, D., & Roche, B. (2001). Relational frame theory: A post-Skinnerian account of human language and cognition. New York: Kluwer Academic/Plenum.Rehfeldt, R. A., and Barnes-Holmes, Y., (2009). Derived Relational Responding: Applications for learners with autism and other developmental disabilities. Oakland, California: New Harbinger.McHugh, L. & Stewart, I. (2012). The self and perspective-taking: Contributions and applications from modern behavioral science. Oakland, California: New Harbinger.
Rădăcini filosofice și psihologice
Discuțiile contemporane despre teoria minții își au rădăcinile în dezbaterea filosofică – în linii mari – în timpul celei de-a doua meditații a lui René Descartes, care a pus bazele luării în considerare a științei minții. Cele mai proeminente recent sunt două abordări contrastante în literatura filozofică a teoriei minții: teoria-teoria și teoria simulării. Teoria-teoria își imaginează o veritabilă teorie – „psihologia populară” – folosită pentru a raționa despre mintea altora. Teoria este dezvoltată în mod automat și înnăscut, deși realizată prin interacțiuni sociale.Carruthers, P. (1996). Simulation and self-knowledge: a defence of the theory-theory. In P. Carruthers & P.K. Smith, Eds. Theories of theories of mind. Cambridge: Cambridge University Press. De asemenea, este strâns legată de percepția persoanei teoria atribuirii din psihologia socială.
Presupunerea intuitivă că alții sunt atenți este o tendință aparentă pe care o avem cu toții. Noi antropomorfizăm animale nonumane, obiecte neînsuflețite și chiar fenomene naturale. Daniel Dennett s-a referit la această tendință ca adoptând o „poziție intențională” față de lucruri: presupunem că au intenții pentru a ajuta la prezicerea comportamentului.Dennett, D. (1987). The Intentional Stance. Cambridge: MIT Press. Cu toate acestea, există o distincție importantă între a lua o „poziție intențională” față de ceva și a intra într-o „lume comună” cu acesta. Poziția intențională este o teorie detașată și funcțională la care recurgem în timpul interacțiunilor interpersonale.
O lume comună este percepută direct și existența ei structurează realitatea în sine pentru cel care percepe. Nu se aplică doar automat percepției; în multe feluri constituie percepție. Rădăcinile filozofice ale teoriei cadrelor relaționale (RFT) relatate despre teoria minții provin din psihologia contextuală și se referă la studiul organismelor (atât umane, cât și nonumane) care interacționează în și cu un context situațional istoric și actual. Este o abordare bazată pe contextualism, o filozofie în care orice eveniment este interpretat ca un act continuu inseparabil de contextul său actual și istoric și în care se adoptă o abordare radical funcțională a adevărului și a sensului. Ca variantă a contextualismului, RFT se concentrează pe construirea de cunoștințe practice, științifice. Această formă științifică a psihologiei contextuale este practic sinonimă cu filosofia psihologiei operante.
Dezvoltare
Studiul animalelor care sunt capabile să atribuie altora cunoștințe și stări mintale, precum și dezvoltarea acestei abilități în ontogenia și filogenia umană au identificat mai mulți precursori comportamentali ai teoriei minții. Înțelegerea atenției, înțelegerea intențiilor altora și experiența imitativă cu alte persoane sunt semnele distinctive ale unei teorii a minții care poate fi observată la începutul dezvoltării a ceea ce ulterior devine o teorie cu drepturi depline.
Simon Baron-Cohen a propus că înțelegerea atenției sugarilor de către alții acționează ca un „precursor critic” al dezvoltării teoriei minții. Înțelegerea atenției implică înțelegerea faptului că a vedea poate fi direcționat selectiv ca atenție, că privitorul evaluează obiectul văzut ca „de interes” și că a vedea poate induce credințe. O posibilă ilustrare a teoriei minții la sugari este atenția comună. Atenția comună se referă la momentul în care două persoane privesc și participă la același lucru; părinții folosesc adesea actul de a arăta pentru a determina sugarii să se angajeze într-o atenție comună. Înțelegerea acestui stimul necesită ca sugarii să țină cont de starea mintală a altei persoane, înțelegând că persoana respectivă observă un obiect sau îl consideră de interes. Baron-Cohen speculează că înclinația de a face referire spontană la un obiect din lume ca fiind de interes, prin indicare („indicarea protodeclarativă”) și de a aprecia, de asemenea, atenția direcționată a altuia, poate fi motivul care stă la baza tuturor comunicărilor umane.
Înțelegerea intențiilor altora este un alt precursor esențial pentru înțelegerea altor minți, deoarece intenționalitatea sau „apropierea” este o caracteristică fundamentală a stărilor și a evenimentelor mintale. „Poziția intențională” a fost definită de Daniel Dennett ca o înțelegere a faptului că acțiunile altora sunt direcționate către obiective și apar din anumite credințe sau dorințe. Atât copiii de 2 ani, cât și cei de 3 ani ar putea discrimina atunci când un experimentator a marcat în mod intențional o cutie cu autocolante ca momeală. Chiar și mai devreme în ontogenie, Andrew N. Meltzoff a descoperit că sugarii de 18 luni ar putea efectua manipulări ale țintei pe care experimentatorii adulți le-au încercat și cu care au eșuat, sugerând că sugarii ar putea reprezenta comportamentul de manipulare a obiectelor adulților ca implicând obiective și intenții. În timp ce atribuirea intenției (marcarea casetei) și cunoașterea (sarcini de falsă credință) sunt investigate la oameni tineri și animale neumane pentru a detecta precursorii unei teorii a minții, Gagliardi și colaboratorii au subliniat că nici oamenii adulți nu acționează întotdeauna într-un mod compatibil cu o perspectivă atribuțională. În experiment, subiecții umani adulți au făcut alegeri cu privire la containerele cu momeli atunci când erau îndrumați de participanți care nu puteau vedea (și, prin urmare, nu știau) ce container îi momea.