Prin capacitate de autoepurare se înțelege proprietatea factorilor de mediu – apă, aer, sol – care au suferit o poluare, de a-și redobândi total sau parțial starea de puritate inițială, prin procese fizice, chimice și biologice, fără intervenția omului.
În cazul apelor, autoepurarea reprezintă totalitatea proceselor naturale hidrodinamice, chimice, biochimice, ce au loc în apele naturale poluate și joacă rolul de îmbunătățire a calității apei până la particularitățile și proprietățile unei ape naturale nepoluate. Ca urmare a amestecării apelor reziduale deversate în mediul înconjurător cu cele naturale se micșorează concentrația poluanților, sub acțiunea agenților chimici (oxidanților, reducătorilor), a microorganismelor (oxidarea biochimică) și a proceselor fotochimice are loc descompunerea substanțelor organice și anorganice.
Poluarea termică a apei se datorează centralelor electrice construite în apropierea apelor, și a deversării apelor industriale calde. Ridicarea temperaturii apei aduce daune intolerabile florei și faunei acvatice, scade conținutul de oxigen dizolvat și, implicit, scade capacitatea apei de autoepurare.
Datorită contaminării și poluării solului se depreciază calitatea recoltelor și se micșorează sau se compromite producția agricolă, consecințele resimțindu-se în întregul lanț trofic sol-microorganisme-plante-animale-om. Când este contaminat cu deșeuri organice, sau insalubrizat, solul are o capacitate naturală de autoepurare, fiind considerat ca o stație biologică de epurare cu multiple trepte de tratare (separare mecanică, oxidare biologică, schimb de ioni, precipitare chimică, adsorpție, absorbție și asimilare de către plante și organisme vii), a cărei capacitate de prelucrare depinde de proprietățile solului și de condițiile climatice și, pentru a putea funcționa corespunzător, nu trebuie supraîncărcată cu produse reziduale ( Florea N., 2003). Categorie:Poluare