miniatura| Sigiliul mic al tronului apaținând lui Adolf von Nassau din 1298Eine Beschreibung des Siegels befindet sich auf Wikisource: Die Siegel der Deutschen Kaiser und Könige, Siegel Ottos I., Nr. 3.

Adolf de Nassau () aparținând liniei Walram din Casa Nassau, a fost rege romano-german din 1292 până în 1298. Este considerat al doilea din rândul așa-numiților regi-conți și a fost primul conducător al Sfântului Imperiu Roman sănătos din punct de vedere psihic și fizic, pe care principii electori l-au destituit fără ca Papa să-i fi impus anterior interdicția bisericii. Adolf a murit în bătălia de la Göllheim în luptă cu ducele Albert I de Habsburg.

Familia și descendenții Adolf a fost al doilea fiu al contelui Walram al II-lea de Nassau și al soției lui, Adelaide de Katzenelnbogen. În jurul anului 1270 s-a căsătorit cu Imagina de Isenburg-Limburg.

Fratele său mai mare a fost Diether de Nassau, care a devenit arhiepiscop de Trier după moartea lui Adolf. Agnes de Isenburg-Limburg, sora Imaginei, era căsătorită cu Henric de Westerburg. Acesta era fratele arhiepiscopului de Köln, Siegfried de Westerburg.

Din căsătoria lui Adolf cu Imagina au rezultat cel puțin opt copii, și anume:

Henric (a murit tânăr) Imagina (a murit tânără) Rupert al VI-lea, conte de Nassau-Idstein-Wiesbaden (c.1280 – d.1304) Mechthild (c. 1280 – d. 1323), căsătorită în 1294 cu Rudolf I, conte palatin al Rinului Gerlach I, conte de Nassau-Idstein-Wiesbaden (c. 1288 – d. 1361) Adolf (n. 1292 – d. 1294) Adelheid, stareța mânăstirii Klarenthal începând din 1311 (d. 1338) Walram al III-lea, conte de Nassau-Wiesbaden (c. 1294 – d. 1324)

Conte de Nassau Adolf a devenit conte de Nassau în 1276. Moștenirea sa includea teritoriile familiei Nassau aflate la sud de râul Lahn, în Taunus. De asemenea, el stăpânea feudele Wiesbaden și Idstein, fiind în același timp guvernator al cetății Weilburg în numele episcopului de Worms. În plus era co-proprietar al teritoriilor ancestrale din jurul cetății Nassau și Laurenburg.

În jurul anului 1280 familia Nassau a intrat în conflict cu familia Eppstein (episcopul de Mainz), în urma căruia orașul Wiesbaden și cetatea Sonnenberg a fost distrus de familia Eppstein. În 1283 s-a ajuns la o înțelegere, iar orașul Wiesbaden și cetatea Sonnenberg au fost reconstruite. În afară de Idstein, Sonnenberg a devenit reședința contelui Adolf, iar orașului Idstein i-au fost acordate drepturi noi în 1287 și i s-au extins fortificațiile.

Prin medierea unchiului său Eberhard I de Katzenelnbogen, Adolf a ajuns la curtea regelui Rudolf I de Habsburg, prezența lui în anturajul regelui fiind confirmată în mod repetat de izvoarele istorice. În 1286, regele Rudolf i-a încredințat lui Adolf funcția de guvernator al cetății Kalsmunt din Wetzlar. Un an mai târziu, Adolf a primit conducerea cetății Gutenfels de lângă Kaub de la contele palatin al Rinului.

Adolf trecuse de vârsta de patruzeci de ani la vremea când a fost ales rege. Până atunci, activitățile sale politice se limitaseră la rolul de aliat al arhiepiscopului de Köln. Datorită colaborării sale cu arhiepiscopii de Köln și de Mainz, Adolf era probabil familiarizat cu situația politică din regiunea Rinului Mijlociu și din Mainz. Adolf, de înălțime mijlocie, amabil, curajos, obișnuit cu folosirea armelor, vorbea limba franceză și latină, ceea ce puțini nobili învățau la vremea respectivă. La moartea tatălui său, Walram al II-lea, Adolf a devenit conte de Nassau. Moștenirea sa cuprindea Idstein, Weilburg, orașul și curtea din Wiesbaden precum și Bleidenstadt. Curând el a construit o legătură între Idstein și Wiesbaden ceea ce a dus la un conflict cu arhiepiscopii de Mainz (din Casa Eppstein), cu Katzenelnbogen și Solms. Pentru a-și îmbunătăți veniturile, Adolf și-a oferit serviciile militare altora, între care și arhiepiscopului de Köln, Sigfried de Westerburg, de partea căruia a participat în 1280 la războiul de moștenire al domeniului Limburg. În Bătălia de la Worringen din anul 1288, menționată de istoria orașului Köln, Adolf a luptat de partea vărului său Henric și a arhiepiscopului Sigfried de Westerburg. În această luptă a fost luat prizonier de familia de Brabant, pentru o scurtă perioadă de timp. Posesiunile și puterea lui Adolf erau mai degrabă modeste. Acesta este motivul pentru care la alegerea regelui romano-german, Adolf de Nassau propus de Sigfried de Westerburg a fost preferat lui Albert de Habsburg propus de contele palatin al Rinului.

Prin alegerea lui Adolf episcopul de Köln (Sigfried de Westerburg) dorea să compenseze înfrângerea suferită în anul 1288.

Alegerea ca rege romano-german

Alianța principilor electori în favoarea lui Adolf Predecesorul lui Adolf, regele Rudolf I, nu a reușit să-l convingă pe regele Venceslau al II-lea al Boemiei să susțină alegerea fiului său, Albert de Habsburg, ca succesor la tronul Sfântului Imperiu Roman. După moartea lui Rudolf, îndoielile lui Venceslau și ale celorlalți principi electori cu privire la Albert au persistat. Doar contele palatin Ludovic cel Strict i-a promis lui Albert că îl va alege. Potrivit unei surse datând din secolul al XIV-lea resentimentele față de Albert ajunseseră atât de departe încât arhiepiscopul de Köln, Siegfried de Westerburg, a cerut respingerea alegerii acestuia, argumentând că este principial greșit ca fiul să succeadă tatălui la tron.

Mai mult, Venceslau și Siegfried au căzut de acord cu Gerhard al II-lea de Eppstein, arhiepiscopul de Mainz, că viitorul rege ar trebui să servească în principal interesele lor personale. Venceslau a reușit să-i atragă de partea sa și pe principii electori de Brandenburg și de Saxonia. Cel din urmă s-a angajat în scris pe 29 noiembrie 1291 că va vota la fel ca Venceslau. Este posibil ca margraful de Brandenburg să-și fi luat un angajament similar. Contele palatin și arhiepiscopul de Trier au acceptat decizia majorității principilor electori.

Promisiuni electorale făcute principilor Prin urmare, la întrunirea Colegiului Electoral, arhiepiscopul de Köln l-a propus pe Adolf de Nassau ca rege. În cazul alegerii sale, Adolf s-a declarat gata să facă concesii importante principilor electori și să le urmeze cererile politice.

Cu câteva zile înainte de alegeri pe 27 aprilie 1292, arhiepiscopul de Köln a fost primul pentru care Adolf a emis un certificat care conținea o listă lungă cu proprietăți confirmate, precum și o sumă de 25.000 de mărci de argint în cazul în care era ales. Mai mult, Adolf i-a promis ajutor împotriva anumitor oponenți, dar și ajutor general; în plus, el urma să nu admită vreun dușman al arhiepiscopului în consiliul său, iar după alegere, să ofere arhiepiscopului suficiente garanții pentru îndeplinirea promisiunilor, în caz contrar urmând să piardă tronul. Ultima clauză dovedește faptul că la sfârșitul secolului al XIII-lea, momentul încoronării constituia de fapt momentul decisiv al preluării puterii. Astfel se explică prezența acestei ultime clauze referitoare la garanțiile menționate.

Ceilalți principi electori i-au cerut lui Adolf, de asemenea, confirmarea unor concesii similare, însă numai după alegeri. Cele mai mari concesii au fost cele acordate regelui Venceslaus al Boemiei pe 30 iunie 1292. Adolf a promis acestuia să retragă lui Albert de Habsburg dreptul asupra ducatelor Austria și Stiria. Acest lucru trebuia făcut în același mod în care regele anterior, Rudolf I, luase teritoriile imperiale care aparținuseră regelui Ottokar al II-lea, tatăl lui Venceslau. Albert trebuia însă mai întâi invitat la judecată. Dacă nu se supunea deciziilor instanței acestea urmau să fie puse în aplicare cu forța în termen de maxim un an. Astfel Venceslau urma să reintre în posesia teritoriilor care aparținuseră tatălui său.

Orașele Mühlhausen și Nordhausen au fost date arhiepiscopului de Mainz, Gerhard al II-lea, ceea ce corespundea intereselor acestuia în regiunea Turingia. Arhiepiscopul a primit și beneficii financiare. La fel ca omologul său din Köln, principele elector de Mainz a impus ca persoanele indezirabile lui să nu fie incluse în consiliul lui Adolf.

În comparație cu beneficiile pe care le-au primit electorii de Mainz, Köln și Boemia, concesiile făcute contelui palatin al Rinului și arhiepiscopului de Trier au fost mai modeste.

Pe 5 mai 1292 în Frankfurt pe Main, Adolf a fost ales rege în deplin acord al arhiepiscopului de Köln cu regele Boemiei, cu acceptul tacit al celorlalți principi electori. În această zi arhiepiscopul de Mainz l-a proclamat rege, iar pe 24 iunie arhiepiscopul de Köln l-a încoronat în Aachen. Datorită concesiilor și promisiunilor făcute anterior, Adolf avea practic puterea limitată încă de la începutul domniei sale.

Domnia

Încălcarea promisiunilor electorale Conform înțelegerii făcute cu arhiepiscopul de Köln, Adolf a rămas timp de patru luni după alegere pe teritoriul său. Arhiepiscopul se aștepta ca regele să revizuiască rezultatele bătăliei de la Worringen din 1288. El spera să-și recâștige influența în orașul Köln. În ciuda promisiunilor ferme făcute anterior principilor electori, Adolf a încheiat alianțe cu adversarii lor. De exemplu, el a confirmat și chiar a extins drepturile nobililor și ale orașului Köln, care se ridicaseră împotriva suveranului lor.

De asemenea, Adolf a încălcat foarte repede promisiunile privind ducatele Austria și Stiria. Diplomat inteligent, Albert de Habsburg a evitat o dispută cu noul rege predându-i însemnele regale (regalia imperiale), în posesia cărora se afla după moartea tatălui său, Rudolf I, în schimbul acordării formale a ducatelor Austria, Stiria, mărcii Windisch și orașului Pordenone în noiembrie 1292. Punerea la dispoziția lui Adolf a însemnelor puterii imperiale a reprezentat un indiciu suplimentar important al legitimității domniei regelui, deși nu era o cerință obligatorie. Cu fiecare nou certificat emis, Adolf s-a îndepărtat puțin câte puțin de promisiunile făcute fără a putea fi totuși acuzat în mod deschis că nu respectă aranjamentele și acordurile anterioare.

Adolf a acționat ca un conducător încrezător în sine și în alte direcții. Curtea sa era un magnet pentru toți cei ce căutau să obțină protecție împotriva stăpânilor teritoriali din imperiu care își extindeau puterea. Chiar la începutul domniei sale a reînnoit pacea generală inițiată de Rudolf I pentru încă zece ani și a stabilit încă cel puțin două păci regionale.

Adolf a folosit înfeudarea ca instrument important pentru exercitarea puterii sale de conducător. El a cerut principilor electori clerici chiar o răsplată pentru ceremonialul primirii însemnelor puterii regale și a insistat cu această cerere până la enervare. Contemporanii săi au văzut tendințe simoniste în această abordare. Istoricii de azi îl privesc însă mai mult ca pe un inovator în găsirea de noi surse de venituri pentru bugetul statului, ceea ce făcuseră de altfel și alți regi din vestul Europei. Recuperarea și administrarea proprietăților imperiale au fost, de asemenea, foarte importante pentru el. Printr-o politică a căsătoriilor inteligente, el a reușit să recâștige pentru imperiu foste proprietăți deja pierdute.

Alianța cu Anglia