Roy Harris Jenkins, baronul Jenkins din Hillhead, OM, PC () a fost un politician britanic care a ocupat funcția de președinte al Comisiei Europene din 1977 până în 1981. În mai multe momente, deputat în Parlamentul Partidul Laburist, Partidul Social Democrat (SDP) și Liberal-Democrații, a fost cancelar al Fiscului și ministru de interne sub guvernele Wilson și Callaghan.
Scurtă biografie Fiul lui Arthur Jenkins, miner de cărbune și deputat laburist, Jenkins a fost educat la Universitatea din Oxford și a servit ca ofițer de informații în timpul celui de-al doilea război mondial. Alegut inițial ca deputat pentru Southwark Central în 1948, s-a mutat pentru a deveni deputat pentru Birmingham Stechford în 1950. La alegerea lui Harold Wilson după alegerile din 1964, Jenkins a fost numit ministru al aviației. Un an mai târziu, a fost promovat la cabinet pentru a deveni secretar de interne. În acest rol, Jenkins s-a angajat într-un program major de reformă; el a căutat să construiască ceea ce a descris drept „o societate civilizată”, supraveghind măsuri precum abolirea efectivă în Marea Britanie a pedepsei capitale și a cenzurii teatrale, dezincriminarea parțială a homosexualității, relaxarea legii divorțului, suspendarea mesteacănii și liberalizarea avortului lege.
După criza de devalorizare din noiembrie 1967, Jenkins l-a înlocuit pe James Callaghan în funcția de cancelar al trezoreriei. De-a lungul timpului petrecut la Trezorerie, Jenkins a supravegheat o politică fiscală strictă în încercarea de a controla inflația și a supravegheat un buget deosebit de dur în 1968, care a înregistrat creșteri majore ale impozitelor. Ca urmare, contul curent al guvernului a intrat în surplus în 1969. După ce laboristul a pierdut în mod neașteptat alegerile din 1970, Jenkins a fost ales în funcția de lider adjunct al Partidului Laburist în 1970. El a demisionat din funcție în 1972 după ce Partidul Laburist a decis să se opun intrării Marii Britanii în Comunitățile Europene, pe care a susținut-o cu tărie. Când laboristii s-au întors la putere după alegerile din 1974, Wilson l-a numit pe Jenkins ca ministru de interne pentru a doua oară. Doi ani mai târziu, când Wilson și-a dat demisia din funcția de prim-ministru, Jenkins a participat la alegerile de conducere pentru a-l succeda, terminând pe locul trei în spatele lui Michael Foot și câștigătorul James Callaghan. Ulterior, el a ales să demisioneze din Parlament și să părăsească politica britanică, pentru a accepta numirea ca primul președinte britanic al Comisiei Europene, rol pe care l-a preluat în ianuarie 1977.
După ce și-a încheiat mandatul la Comisie în 1981, Jenkins a anunțat o revenire surpriză la politica britanică; consternat de mișcarea Partidului Laburist, care a continuat mișcarea spre stânga sub conducerea lui Michael Foot, a devenit unul dintre „Gangul celor Patru”, personalități de rang înalt ale Laburistului care s-au desprins de partid și au fondat SDP. În 1982, Jenkins a câștigat o alegere parțială pentru a reveni în Parlament ca deputat pentru Glasgow Hillhead, ocupând locul conservatorilor într-un rezultat celebru. A devenit liderul SDP înainte de alegerile din 1983, în timpul cărora a format o alianță electorală cu Partidul Liberal. După dezamăgirea sa de performanța SDP la alegeri, el a demisionat din funcția de lider. Ulterior, și-a pierdut locul în Parlament la alegerile din 1987 și a acceptat o relație pe viață la scurt timp după aceea; a stat în Camera Lorzilor ca liberal-democrat.
Ulterior a fost ales pentru a-l succeda pe fostul prim-ministru Harold Macmillan în funcția de cancelar al Universității din Oxford după moartea acestuia din urmă; va ocupa această funcție până la moartea sa după șaisprezece ani mai târziu. La sfârșitul anilor 1990, el a fost consilier apropiat al prim-ministrului Tony Blair și a prezidat o comisie majoră pentru reforma electorală. Pe lângă cariera sa politică, a fost și un istoric, biograf și scriitor remarcabil. Viața sa la centru (1991) este considerată una dintre cele mai bune autobiografii [de păun] de la sfârșitul secolului al XX-lea, care „va fi citită cu plăcere mult după ce majoritatea exemplelor genului au fost uitate”.
Jenkins a murit în 2003, la vârsta de 82 de ani.
Viața timpurie (1920-1945) Născut în Abersychan, Monmouthshire, în sud-estul Țării Galilor, ca copil unic, Roy Jenkins era fiul unui oficial al Uniunii Naționale a Lucrătorilor de Mine, Arthur Jenkins. Tatăl său a fost închis în timpul grevei generale din 1926 pentru presupusa sa implicare în tulburări. Arthur Jenkins a devenit mai târziu președinte al Federației Minerilor din Țara Galilor de Sud și membru al Parlamentului pentru Pontypool, secretar privat parlamentar al lui Clement Attlee și, pe scurt, ministru în guvernul muncii din 1945. Mama lui Roy Jenkins, Hattie Harris, era fiica unui maistru al oțelurilor.
Jenkins a fost educat la școala primară Pentwyn, Abersychan County Grammar School, University College, Cardiff și la Balliol College, Oxford, unde a fost învins de două ori pentru președinția Uniunii Oxford, dar a obținut onoruri de primă clasă în politică, filosofie și economie ( PPE). Printre colegii săi din universitate se numărau Tony Crosland, Denis Healey și Edward Heath și s-a împrietenit cu toți trei, deși nu a fost niciodată deosebit de apropiat de Healey.
În biografia lui John Campbell A Well-Rounded Life a fost detaliată o relație romantică între Jenkins și Crosland. Alte figuri pe care le-a cunoscut în timp ce se afla la Oxford, care aveau să devină notabile în viața publică, au fost Madron Seligman, Nicholas Henderson și Mark Bonham Carter.
În timpul celui de-al doilea război mondial, Jenkins a primit pregătirea sa de ofițeri la Alton Towers și a fost detașat la 55th West Somerset Yeomanry la West Lavington, Wiltshire.
Prin influența tatălui său, în aprilie 1944, Jenkins a fost trimis la Bletchley Park pentru a lucra ca spargător de coduri; în timp ce acolo s-a împrietenit cu istoricul Asa Briggs.
Cariera politică timpurie (1945-1965) După ce nu a reușit să câștige Solihull în 1945, după care a petrecut o scurtă perioadă lucrând pentru Corporația financiară industrială și comercială , a fost ales în Camera Comunelor în alegerile secundare din 1948 ca membru al Parlamentului pentru Southwark Central, devenind „Pruncul Casei”. Circumscripția sa a fost desființată prin schimbări de graniță pentru alegerile generale din 1950, când a fost în schimb în noua circumscripție din Birmingham Stechford. A câștigat scaunul și a reprezentat circumscripția electorală până în 1977.
În 1947 a editat o colecție de discursuri ale lui Clement Attlee, publicată sub titlul Scop și politică. Attlee i-a acordat apoi lui Jenkins accesul la lucrările sale private, astfel încât să poată scrie biografia sa, care a apărut în 1948 (Mr. Attlee: An Interim Biography). Recenziile au fost în general favorabile, inclusiv George Orwell în Tribune.
În 1950, el a susținut o taxă de capital mare, abolirea școlilor publice și introducerea unei măsuri de democrație industrială în industriile naționalizate ca obiective politice cheie pentru guvernul muncitor. În 1951, Tribune și-a publicat broșura Fair Shares for the Rich. Aici, Jenkins a susținut abolirea veniturilor private mari prin impozitare, absolvind de la 50 la sută pentru venituri cuprinse între 20.000 și 30.000 de lire sterline până la 95 la sută pentru venituri de peste 100.000 de lire sterline. De asemenea, el a propus naționalizări suplimentare și a spus: „Naționalizările viitoare vor fi mai mult preocupate de egalitate decât de planificare, iar acest lucru înseamnă că putem lăsa în urmă corporația publică monolitică și căutăm forme mai intime de proprietate și control”. Mai târziu, el a descris acest pamflet „aproape robespierrean” drept „apogeul excursiei mele spre stânga”.
Jenkins a contribuit cu un eseu despre „Egalitatea” la colecția din 1952 Eseuri noi Fabian. În 1953 a apărut Urmărirea progresului, o lucrare menită să combată bevanismul. Retras de la ceea ce ceruse în acțiuni echitabile pentru bogați, Jenkins a susținut acum că redistribuirea averii va avea loc pe parcursul unei generații și a abandonat obiectivul abolirii școlilor publice. Cu toate acestea, el a propus în continuare naționalizări suplimentare: „Este destul de imposibil să susținem atât abolirea marilor inegalități de avere, cât și acceptarea unui acord cu un sfert din sectorul public și cu trei sferturi din sectorul privat. O economie mixtă va exista fără îndoială, cu siguranță timp de mai multe decenii și poate permanent, dar va trebui amestecat în proporții foarte diferite față de aceasta ". El s-a opus, de asemenea, platformei neutraliste a politicii externe a bevaniților: „Neutralitatea este în esență o politică conservatoare, o politică de înfrângere, de a anunța lumii că nu avem nimic de spus la care va asculta lumea ... Neutralitatea nu ar putea fi niciodată acceptabilă oricui crede că are o credință universală de predicat ". Jenkins a susținut că conducerea laburistă trebuie să-i asume și să-i învingă pe neutraliști și pacifisti din partid; ar fi mai bine să riști o despărțire în partid decât să te confrunți cu „distrugerea, prin schismă, poate pentru o generație, a întregii mișcări progresiste din țară”.
Între 1951 și 1956 a scris o rubrică săptămânală pentru ziarul indian The Current. Aici a susținut reforme progresive, cum ar fi remunerarea egală, dezincriminarea homosexualității, liberalizarea legilor obscenității și abolirea pedepsei capitale. Pudelul lui Balfour, o scurtă descriere a crizei Camerei Lorzilor din 1911, care a culminat cu Legea Parlamentului din 1911, a fost publicată în 1954. Recenzorii favorabili au fost A. J. P. Taylor, Harold Nicolson, Leonard Woolf și Violet Bonham Carter. După o sugestie a lui Mark Bonham Carter, Jenkins a scris apoi o biografie a radicalului victorian, Sir Charles Dilke, care a fost publicată în octombrie 1958.
În timpul crizei de la Suez din 1956, Jenkins a denunțat „aventura imperialistă” a lui Anthony Eden la un miting laburist din primăria din Birmingham. Trei ani mai târziu, el a susținut că „Suez a fost o încercare complet nereușită de a atinge obiective nerezonabile și nedorite prin metode care au fost simultan nesăbuite și imorale; iar consecințele, așa cum se merita, au fost umilitoare și dezastruoase” .
Jenkins a lăudat lucrarea lui Anthony Crosland din 1956, The Future of Socialism, ca „cea mai importantă carte de teorie socialistă” de la Evan Durbin, The Politics of Democratic Socialism (1940). Jenkins a susținut că o mare parte a economiei este acum naționalizată, socialiștii ar trebui să se concentreze pe eliminarea buzunarelor rămase de sărăcie și pe eliminarea barierelor de clasă, precum și pe promovarea reformelor sociale libertare. Jenkins a fost principalul sponsor, în 1959, al proiectului de lege care a devenit liberalizarea Obscene Publications Act, responsabil de stabilirea criteriului „susceptibil de depravare și corupție” ca bază pentru urmărirea penală a materialelor suspecte și de specificarea meritelor literare ca posibilă apărare.