Bătălia din Pelagonia sau Bătălia de la Kastoria e.g. ; . a avut loc la începutul verii sau toamna anului 1259, între Imperiul de la Niceea și o alianță anti-niceană formată din Despotatul Epirului, Regatul Siciliei și Principatul Ahaia. A fost un eveniment decisiv în istoria Mediteranei de Est, care a asigurat eventuala recucerire a Constantinopolului, restaurarea Imperiului Bizantin sub Dinastia Paleolog și sfârșitul Imperiului Latin în 1261.
Puterea în creștere a Imperiului de la Niceea în sudul Balcanilor și ambițiile conducătorului său, Mihail al VIII-lea Paleologul, de a recupera Constantinopolul, au condus la formarea unei coaliții între grecii epiroți, sub conducerea lui Mihail al II-lea Comnen Dukas și conducătorii latini principali ai vremii, prințul Principatului Ahaia, William de Villehardouin și Manfred al Siciliei. Detaliile bătăliei, inclusiv data și locul exact, sunt contestate deoarece sursele primare oferă informații contradictorii; cercetătorii moderni o plasează de obicei fie în iulie, fie în septembrie, undeva în câmpia Pelagonia sau lângă Kastoria. Se pare că rivalitățile abia ascunse dintre grecii epiroți și aliații lor latini au ieșit în evidență înaintea bătăliei, eventual stârnite de agenții lui Mihail Paleologul. Ca rezultat, epiroții i-au abandonat pe latini în ajunul bătăliei, în timp ce fiul ilegitim al lui Mihail al II-lea, Ioan Ducas, a dezertat în tabăra niceenă. Latinii au fost apoi atacați de către niceeni și au fost împrăștiați, în timp ce mulți nobili, inclusiv William de Villehardouin, au fost luați prizonieri.
Bătălia a eliminat ultimul obstacol în calea recuceririi niceene a Constantinopolului în 1261 și a restabilirii Imperiului Bizantin sub conducerea dinastiei Paleolog. De asemenea, a dus la scurta cucerire a Epirului și Tesaliei de către forțele niceene, deși Mihail al II-lea și fiii săi (Nikeforos I Comnen Ducas al Epirului și Ioan I Ducas al Tesaliei) au reușit rapid să recupereze aceste pierderi, cu ajutorul lui Manfred. În 1262, William de Villehardouin a fost eliberat în schimbul a trei cetăți de pe vârful sud-estic al peninsulei Morea. Acest punct de sprijin va fi extins treptat și va deveni în secolul următor Despotatul Moreei, în timpul împăratului Ioan al VI-lea Cantacuzino.
Context După căderea Imperiului Bizantin în a patra cruciadă în 1204, cei doi principali pretendenți greci bizantini pentru moștenirea imperială a Bizanțului au fost Imperiul de la Niceea din vestul Asiei Mici și Despotatul Epirului din vestul Greciei. Acest lucru a generat o rivalitate persistentă între cele două state cu privire la cine va recupera mai întâi Constantinopolul. Niceea a avut un important avantaj după cucerirea Macedoniei de către împăratul niceean Ioan al III-lea Ducas Vatațis (domnie 1222–1254). În urma cuceririlor lui Vatațis, regiunea Pelagonia din vestul Macedoniei a devenit o zonă de graniță între Niceea și eprioți.
Când Vatațis a murit în 1254, conducătorul Epirului, Mihail al II-lea Comnen Dukas (domnie 1230–1268 ), a provocat o răscoală împotriva Niceei în Albania și a invadat domeniile niceene, cucerind cetatea Prilep și luând prizonier guvernatorul local niceean și viitorul istoric, Georgios Akropolites. Însă avansul lui Mihail al II-lea asupra Tesalonicului a fost întrerupt atunci când Manfred al Siciliei (domnie 1258–1266 ) și-a debarcat propriile trupe în Albania și a cucerit cea mai mare parte a acesteia, precum și Corfu. La fel ca regii italo-normanzi ai Siciliei, Manfred a avut propriile ambiții în Balcani, inclusiv în Constantinopol; iar reședința forțată a sorei sale vitrege, Constance, văduva lui Vatațis, la curtea niceeană, a agravat sentimentele sale față de Niceea. Astfel, când Mihail al II-lea s-a oferit să-i predea Albania și Corfu ca zestre a fiicei sale mai mari Helena, Manfred a acceptat. Mihail al II-lea a format apoi o alianță mai largă anti-niceeană, după ce a dat-o de soție pe a doua fiică a sa, Anna, prințului latin de Ahaia, William de Villehardouin (domnie 1246–1278), care conducea, de asemenea, alte state latine din sudul Greciei: Ducatul Atenei și Triumviratul Negroponte. Mihail al II-lea a fost asigurat și de sprijinul regelui sârb Ștefan Uroș I (domnie 1243–1276), în timp ce fiul și succesorul lui Vatațis, Teodor al II-lea Lascaris (domnie 1254–1258), la rândul său, a solicitat sprijinul lui Constantin Tih al Bulgariei (domnie 1257–1277) care i-a dat-o pe propria sa fiică Irene în căsătorie. Cu toate acestea, înainte de a începe orice campanie împotriva Epirului, a murit și a fost urmat pe tron de foarte tânărul său fiu Ioan al IV-lea Lascaris (domnie 1258–1261). Foarte curând, puterea a fost preluată de ambițiosul aristocrat Mihail al VIII-lea Paleologul (domnie 1259–1282 ), mai întâi ca regent și apoi ca senior co-împărat.
Expediție niceeană împotriva Epirului miniatura|218x218px| Portret în miniatură al lui Mihail al VIII-lea Paleologul cu regalia completă Mihail Paleologul s-a trezit că are de înfruntat o puternică coaliție care, potrivit bizantinistului Donald Nicol, „părea în stare să amenințe nu numai Salonicul, dar chiar și Constantinopolul”. Mihail Paleologul nu a întârziat să ia măsuri. Deja în toamna anului 1258, armata sa a trecut în Europa, sub conducerea fratelui său sebastokratorul Ioan Paleologul însoțit de megas domestikosul Alexios Strategopoulos. Armata a iernat în Macedonia, unde i s-au alăturat recruți locali. În același timp, Mihail Paleologul a trimis soli separați fiecăruia dintre cei trei aliați principali, sperând să îi despartă prin diplomație. Aceste eforturi au eșuat, deoarece cei trei aliați au rămas uniți cu scopul de a câștiga mai mult dintr-o ofensivă de succes împotriva Niceei.
În primăvara anului 1259, niceenii au început ofensiva și au avansat rapid spre vest de-a lungul drumului roman Via Egnatia. Mihail al II-lea al Epirului, care avea tabăra la Kastoria, a fost surprins de iuțeala și rapiditatea înaintării lor și, când niceenii au traversat pasul Vodena pentru a-l înfrunta, a fost forțat să se retragă în grabă cu trupele sale peste Munții Pindului spre Avlona din apropiere, care era deținută de către aliatul său Manfred. Acolo au fost încheiate negocierile finale privind căsătoria dintre Manfred și Helena: nunta a avut loc la Trani la 2 iunie 1259. În retragerea lor, care a continuat chiar și noaptea, epiroții au pierdut mulți soldați în periculoasele trecători montane, în timp ce generalii niceeni au cucerit Ohrida, Deavolis și alte orașe.
Forțele implicate Conducătorul epiroților și-a pierdut o mare parte din teritoriu, dar în curând aliații săi latini i-au venit în ajutor. Manfred, preocupat de conflictele sale împotriva guelfilor din centrul Italiei, nu a venit personal - deși prezența sa a fost raportată greșit în surse aproape contemporane precum Nikephoros Gregoras și Matteo Spinelli - cu toate acestea a trimis 400 de cavaleri germani bine echipați și greu înarmați, care probabil au ajuns pe mare la Avlona ca să se alăture forțelor lui Mihail al II-lea. Pe de altă parte, William de Villehardouin a trecut în fruntea forțelor sale. Versiunile grecești și franceze ale Cronicii din Morea (greacă: Το χρονικόν του Μορέως) menționează trupe din Ahaia, Ducatul Atenei, Negroponte și Ducatul Arhipelagului sub comanda lui William, ceea ce a implicat o contribuție feudală generală din partea statelor france din Grecia, care erau vasale ale Prințului din Ahaia. Mulți dintre cei mai distinși nobili din Grecia francă au participat, de asemenea, la expediție. William de Villehardouin a traversat Golful Corintului la Naupactus și a mărșăluit către capitala epirotă, Arta, înainte de a traversa Munții Pindului pentru a se uni cu forțele celorlalte state france la Thalassionon (posibil la Elassona din nordul Tesaliei). Mihail al Epirului a fost la rândul său însoțit de fiul său mai mare Nikeforos și ajutat în continuare de fiul său ilegitim Ioan Ducas, care a adus cu el mulți vlahi din regiunea Vlahia Mare din Tesalia. Cronica din Morea (versiunea aragoneză) dă un total de 8.000 de oameni puternic înarmați și 12.000 de oameni ușor înarmați în armata lui William, inclusiv douăzeci de duci, conți și baroni; și 8.000 de trupe puternic înarmate și 18.000 de trupe ușor înarmate în armata epirotă. Aceste numere sunt considerate ca fiind exagerate de către toți istoricii moderni.
De partea niceeană, pe lângă contingentele grecești native din Asia, Macedonia și Tracia, în armată se aflau și numeroși mercenari; potrivit Cronicii din Morea, 300 de cavaleri germani, „toți aleși pe sprânceană“, 1.500 arcași călare maghiari, 600 de călăreți sârbi, la fel „toți arcași foarte buni“, precum și cavalerie bulgară, dar și 1.500 de turci și 2.000 de cumani cavalerie. Cronica din Morea menționează că germanii erau conduși de „ducele de Karentana”, de obicei identificat cu ducatul Carintia. Ducele din aceea perioadă a fost Ulrich al III-lea, dar acesta a condus mulți ani după 1259 și probabil că nu a participat la luptă, unde Cronica susține că a fost ucis de mâna lui Geoffrey de Briel, baronul de Karytaina. Editorul modern al versiunii grecești a cronicii, , a considerat că „ducele de Karantana” este un personaj fictiv care simbolizează un războinic curajos, iar numele a fost ales posibil sub influența unei corupții a numelui Karytaina. Este, de asemenea, probabil ca unele trupe latine să fi luptat pe partea niceeană, deși nu sunt menționate în mod explicit: erau un element proeminent al armatelor niceene anterioare, iar Mihail Paleologul s-a bazat pe sprijinul lor atunci când a uzurpat tronul. Dimensiunea totală a armatei niceene nu este prezentată nicăieri cu excepția unei referințe din Cronica greacă conform căreia aceasta cuprindea 27 de regimente (de alagia). Cu toate acestea, conform istoricului Deno John Geanakoplos, „declarațiile Cronicii din Morea sunt „adesea exagerate” și „din surse reiese o imagine clară că forțele aliate le-au depășit pe cele de la Niceea ca număr".
Diferențe în surse Principalele surse bizantine, George Akropolites, Nikephoros Gregoras și George Pachymeres, oferă relatări considerabil divergente despre evoluția exactă a evenimentelor înainte și în timpul bătăliei în timp ce sursele occidentale, în principal versiunile grecești și franceze ale Cronicii din Morea și istoria venețianului Marino Sanudo Torcello, la rândul lor diferă de sursele bizantine dar și între ele. Narațiunea Cronicii este în general considerată mai puțin fiabilă, fiind plină de erori și confuzii, dar oferă de multe ori detalii care nu apar în alte surse. Relatarea Cronicii nu se concentrează însă asupra prințului William de Villehardouin, ci asupra nepotului său Geoffrey de Briel, ale cărui fapte de luptă sunt prezentate mai pe larg și într-un stil care amintește de poemele epice contemporane despre Ahile sau Digenes Akritas, în timp ce William abia este menționat în treacăt. Geoffrey a fost singurul nepot de sex masculin al primului prinț de Villehardouin din Ahaia, Geoffrey I de Villehardouin și, prin urmare, un potențial moștenitor al Principatului Ahaia.
Akropolites subliniază folosirea strategiei de către niceeni, iar relatarea sa descrie „o serie de lupte de hărțuială mai degrabă decât o confruntare a două armate pe un câmp de luptă”, dând impresia că „înfrângerea aliaților în fața forțelor niceene a venit repede și fără glorie", deoarece Cronica se străduiește să descrie bătălia ca pe o luptă eroică, exagerând numărul trupelor niceene, evitând orice menționare a contingentului sicilian și subliniind rolul agenților niceeni în răspândirea neînțelegerilor printre aliați. Gregoras și Pachymeres, în timp ce urmăresc fidel relatarea anterioară a lui Akropolites, conțin și elemente care apar în Cronică, inclusiv rolul unui agent niceean, dar și laude pentru conduita curajoasă a nobililor ahei.