Albirea este procesul de deschidere a culorii dinților. Albirea este adesea dorită atunci când dinții se îngălbenesc în timp din mai multe motive și poate fi realizată prin modificarea culorii intrinseci sau extrinseci a smalțului dinților. Degradarea chimică a cromogenilor din interiorul sau de pe dinte este denumită albire. Peroxidul de hidrogen (H2O2) este ingredientul activ cel mai frecvent utilizat în produsele de albire, acesta găsindu-se fie sub această denumire, fie ca peroxid de carbamidă. Peroxidul de hidrogen este similar cu peroxidul de carbamidă, fiind eliberat atunci când complexul stabil este în contact cu apa. Când difuzează în dinte, peroxidul de hidrogen acționează ca un agent oxidant care se descompune pentru a produce radicali liberi instabili. În spațiile dintre sărurile anorganice din smalțul dinților, acești radicali liberi instabili se atașează la moleculele organice de pigment rezultând componente mici, mai puțin pigmentate. Reflectând mai puțină lumină, aceste molecule mai mici creează un „efect de albire”. Există diferite produse disponibile pe piață pentru îndepărtarea petelor. Pentru ca tratamentul de albire să aibă succes, medicul stomatolog ar trebui să diagnosticheze corect tipul, intensitatea și localizarea discromiilor dinților. Timpul de expunere și concentrația compusului de albire determină punctul final de albire a dinților.
Nuanța naturală
Percepția culorii dinților este multi-factorială. Reflecția și absorbția luminii de către dinte poate fi influențată de un număr de factori, inclusiv trasmisia speculară a luminii prin dinte, reflecția speculară și difuză a luminii la suprafață, absorbția și împrăștierea luminii în țesuturile dentare; conținutul mineral al smalțului, grosimea smalțului, culoarea dentinei, privitor, oboseala ochilor, tipul de incidență a luminii și prezența petelor extrinseci/intrinseci. În plus, precepția asupra luminozității dinților se poate schimba în funcție de luminozitatea și culoarea fundalului.
Combinația culorilor intrinseci și prezența petelor extrinseci pe suprafața dintelui, influențează culoarea și, astfel, aspectul general al dinților. Răspândirea și absorbția luminii în smalț și dentină determină culoarea intrinsecă a dintelui și, deoarece, smalțul este relativ translucent, proprietățile dentinei pot juca un rol important în determinarea culorii dintelui în general. Pe de altă parte, petele extrinseci și culoarea sunt un rezultat al zonelor colorate care s-au format în pelicula care apare pe suprafața smațului și poate fi influențată de anumite comportamente sau obiceiuri zilnice. De exemplu, consumul de alimente bogate în tanin, folosirea unor tehnici de periaj incorecte, produsele pe bază de tutun și expunerea la săruri de fier sau clorhexidrină pot determina închiderea culorii dinților.
Odată cu înaintarea în vârstă, dinții tind să aibă o nuanță mai închisă. Acest lucru poate fi atribuit formării secundare de dentină și subțierii smalțului datorită uzurii dinților, ceea ce contribuie la o scădere semnificativă a luminozității și la expunerea unei nuanțe gălbui. Nuanța dinților nu este influențată de sex sau rasă.
Pătarea și decolorarea
Decolorarea și pătarea dinților se datorează în primul rând a două surse de discromie: intrinsecă și extrinsecă. În esență, albirea dinților vizează în principal acele pete intrinseci care nu pot fi îndepărtate prin curățarea mecanică, cum ar fi un detartraj sau anumite tehnici de profilaxie, în cabinetul stomatologic. Mai jos se explică detaliat diferențele dintre cele două surse care contribuie la o astfel de discromie a suprafeței dintelui.
Discromia extrinsecă
Colorarea extrinsecă se datorează în mare parte factorilor de mediu, inclusiv fumatul, pigmenților din băuturi și alimente, antibioticelor și metalelor precum fierul sau cuprul. Compușii colorați din aceste surse sunt adsorbiți în pelicula dentară dobândită sau direct pe suprafața dintelui provocând apariția unei pete.
Placa dentară: Placa dentară este un biofilm format din bacterii care se dezvoltă în mod natural în cavitatea bucală, în special de-a lungul marginii gingivale, și apare datorită dezvoltării normale și a apărării sistemului imunitar. Deși, de obicei, este invizibilă pe suprafața dintelui, placa poate deveni colorată de bacterii cromogene, cum ar fi speciile Actinomyces. Acumularea îndelungată a plăcii dentare pe suprafața dintelui poate duce la demineralizarea smalțului și la formarea leziunilor de tipul unor pete albe care apar ca o leziune opacă. Produșii acizi ai glucidelor fermentabile derivate din alimente bogate în zahăr contribuie la un procentaj mai ridicat de bacterii, cum ar fi Streptococcus mutans și Lactobacillus în placa dentară. Consumul mai mare de carbohidrați fermentabili va accentua demineralizarea și va crește riscul de a dezvolta leziuni pre-carioase.
Tartrul: placa neîndepărtată se va calcifica în cele din urmă și va duce la formarea unui depozit dur pe dinți, în special în jurul gingiei. Matricea organică a plăcii dentare și a țesuturilor calcificate suferă o serie de modificări chimice și morfologice care duc la calcificarea plăcii dentare și, prin urmare, la formarea tartrului. Culoarea acestuia variază putând fi gri, galben, negru sau maro, depinzând de durata prezenței acestuia în cavitatea bucală. De obicei, inițial este galben dar, în timp, tartrul va începe să-și modifice culoarea către una mai închisă și să devină mai greu de îndepărtat.
Tutunul: gudronul din fumul produselor din tutun tinde să formeze o pată galben-maro-neagră în jurul coletului dinților deasupra marginii gingivale. Nicotina și gudronul din tutun, combinate cu oxigenul, devin galbene și în timp se vor absorbi în porii smalțului și vor pata dinții care se vor îngălbeni. Petele de maro închis până la negru apărute de-a lungul marginii gingivale a dinților sunt rezultatul naturii poroase a tartrului care acumulează imediat pigmenții din nicotină și gudron.
Mestecarea betelului. Mestecarea de betel produce o saliva roșie-sângerie care poate colora dinții în roșu-maroniu până aproape de negru. Gelul extras din frunza de betel conține tanin, un agent cromogen care provoacă decolorarea smalțului dinților.
Taninul este prezent și în cafea, ceai și vin roșu și produce un agent cromogen care poate decolora dinții. Consumul ridicat de băuturi care conțin tanin pătează smalțul dentar în maro datorită naturii cromogene.
Anumite alimente, inclusiv curry-ul și sosurile pe bază de roșii, pot provoca pătarea dinților.
Anumite medicamente topice: clorhexidina (apă de gură antiseptică) se leagă de moleculele de tanin, ceea ce înseamnă că utilizarea prelungită la persoanele care consumă cafea, ceai sau vin roșu este asociată cu colorarea extrinsecă a dinților. Apa de gură cu clorhexidină are o afinitate naturală pentru grupările de sulfat și pentru acizii care se găsesc frecvent în zonele în care se acumulează placa, cum ar fi de-a lungul marginii gingivale, pe partea dorsală a limbii și la nivelul leziunilor carioase. Clorhexidina este reținută în aceste zone și se colorează galben-maroniu. Petele nu sunt permanente și pot fi îndepărtate cu un periaj adecvat.
Compuși metalici. Expunerea la astfel de compuși metalici poate fi sub formă de medicamente sau prin expunerea la locul de muncă. Exemplele includ fier (pată neagră), iod (negru), cupru (verde), nichel (verde) și cadmiu (galben-maro). Sursele de expunere la metal includ introducerea metalului în cavitatea bucală, inhalarea prafului care conține metal sau administrarea orală de medicamente. Metalele pot pătrunde în structura dintelui, provocând o decolorare permanentă sau se pot lega de placa dentară provocând pete de suprafață.
Îndepărtarea discromiilor extrinseci
Discromia extrinsecă poate fi îndepărtată prin diferite metode de tratament:
Profilaxie: profilaxia dentară include îndepărtarea petelor extrinseci utilizând o piesă de mână rotativă la o viteză mică și o cupă din cauciuc cu pastă abrazivă, care conține în cea mai mare parte fluor. Din păcate, acțiunea cupei de cauciuc împreună cu natura abrazivă a pastei îndepărtează în jur de un micron de smalț de pe suprafața dintelui de fiecare dată când se efectuează o astfel de acțiune profilactică. Această metodă de îndepărtare a petelor poate avea loc numai în cabinetul stomatologic.
Air-flow-ul: permite unui medic stomatolog să folosească un instrument care emite o pulbere, apă și aer comprimat pentru a îndepărta biofilmul și petele extrinseci. Această metodă de îndepărtare a petelor poate fi efectuată numai într-un cabinet stomatologic, nu acasă.
Pasta de dinți: există multe variante disponibile pe piață care au în compoziție atât peroxid, cât și particule abrazive, cum ar fi silicagelul, pentru a ajuta la eliminarea petelor extrinseci, în timp ce peroxidul acționează asupra discromiilor intrinseci. Această metodă de îndepărtare a petelor se poate realiza atât acasă, precum și într-un cabinet stomatologic.
Discromia intrinsecă
Discromia intrinsecă apare în principal în timpul dezvoltării dinților, fie înainte de naștere, fie în copilăria timpurie. Petele intrinseci sunt cele care nu pot fi îndepărtate prin metode mecanice, cum ar fi detartrajul sau prin metode profilactice. Pe măsura înaintării în vârstă, dinții pot părea mai galbeni. Mai jos sunt enumerate o serie de exemple care sunt sursa apariției acestor discromii:
Abraziunea și îmbătrânirea dinților: abraziunea este o pierdere progresivă a smalțului și dentinei datorită eroziunii și atriției dinților. Pe măsură ce smalțul se uzează, dentina devine mai evidentă și agenții cromogeni pătrund în dinte mai ușor. Producția naturală de dentină secundară contribuie la schimbarea culorii dinților odată cu îmbătrânirea.
Cariile dentare: Dovezile referitoare la discromiile cauzate de cariile dentare sunt neconcludente, cu toate acestea se sugerează că leziunea carioasă permite agenților exogeni să pătrundă în dentină și, prin urmare, absorbția crescută a agenților cromogeni provoacă modificarea culorii dinților.
Materiale restaurative: Materialele utilizate în timpul tratamentelor endodontice, cum ar fi eugenolul și compușii fenolici, conțin pigmenți care colorează dentina. Restaurările care utilizează amalgam pătrund, de asemenea, în tubulii dentinari care în timp, cauzează închidera culorii dintelui.
Traumatisme dentare care pot provoca colorarea fie ca urmare a necrozei pulpare, fie a resorbției interne.
Hipoplazia smalțului: Hipoplazia smalțului determină scăderea grosimii și rezistenței acestuia. Produce o decolorare galben-maronie și poate determina, de asemenea, ca suprafața netedă a smalțului să fie aspră și poroasă, ceea ce face ca dintele să fie susceptibil la discromia extrinsecă, sensibilitatea dentară, malocluzia și cariile dentare. Dovezile privind hipoplazia smalțului sunt neconcludente, cu toate acestea, cea mai probabilă cauză este infecția sau trauma cauzată la dentiția primară. Tulburările germenului dentar în curs de dezvoltare în timpul etapelor neonatale și ale copilăriei timpurii, cum ar fi deficiența maternă de vitamina D, infecția și administrarea de medicamente pot provoca o hipoplazie a smalțului.
Hiperemia pulpară: Hiperemia pulpară se referă la inflamația unui dinte traumatizat care poate fi cauzată de stimuli precum traume, șoc termic sau carii dentare. Hiperemia pulpară este reversibilă și produce o nuanță roșie observată inițial după un traumatism care are abilitatea de a dispărea dacă dintele se revascularizează.