Sistemul limbic, cunoscut și sub denumirea de cortex paleomamifer, este un grup de structuri cerebrale situate pe ambele părți ale talamusului, imediat sub lobul temporal medial al telencefalului, în principal în prozencefal. Schacter, Daniel L. 2012. Psychology.sec. 3.20
Deține o varietate de funcții, inclusiv emoțiile, comportamentul, memoria pe termen lung și olfacția. Medline Plus Medical Encyclopedia Viața emoțională este în mare parte adăpostită în sistemul limbic și ajută în mod critic formarea amintirilor.
Cu o structură primordială, sistemul limbic este implicat în procesarea emoțională de ordin inferior a aportului din sistemele senzoriale și constă din complexul nuclear amigdaloid (amigdala), corpurile mamilare, stria medulară, gri central și nucleii dorsali și ventrali ai Gudden. Aceste informații prelucrate sunt adesea transmise la un grup de structuri din telencefal, diencefal și mezencefal, inclusiv cortexul prefrontal, girusului cingular, talamusului limbic, hipocampului inclusiv girusul parahipocampal și subiculum, nucleul accumbens (striatum limbic), anterior hipotalamus, zona tegmentală ventrală , nucleii de rafhe din creierul mediu, comisura habenulară, cotexului entorhinal și bulbilor olfactivi .
Anatomie dreapta|miniatura|250x250px| Componentele anatomice ale sistemului limbic Sistemul limbic a fost inițial definit de Paul D. MacLean ca o serie de structuri corticale care înconjoară limita dintre emisferele cerebrale și trunchiul cerebral. Numele „limbic” provine din cuvântul latin pentru limită, limbus, iar aceste structuri erau cunoscute împreună ca lobul limbic. Alte studii au început să asocieze aceste zone cu procesele emoționale și motivaționale și să le lege de componentele subcorticale care au fost apoi grupate în sistemul limbic.
În prezent, nu este considerată o entitate izolată responsabilă de reglarea neurologică a emoției, ci mai degrabă una dintre numeroasele părți ale creierului care reglează procesele autonome viscerale. Prin urmare, grupul structuri anatomice considerate parte a sistemului limbic este controversat. Următoarele structuri fac parte din sistemul limbic sau au fost considerate a face parte din acesta: :
Zonele corticale: Lobul limbic Cortexul orbitofrontal: o regiune din lobul frontal implicată în procesul de luare a deciziilor Cortex piriform: parte a sistemului olfactiv Cortex entorhinal: legat de memorie și componente asociative Hipocampul și structuri asociate: joacă un rol central în consolidarea noilor amintiri Fornixul: o structură de substanță albă care leagă hipocampul de alte structuri cerebrale, în special corpurile mamilare și nucleii septali Zone subcorticale: Nucleii septali : un grup de structuri care se află în fața laminei terminalis, considerată o zonă de plăcere Amigdala : localizată adânc în lobii temporali și legată de o serie de procese emoționale Nucleus accumbens : implicat în recompensă, plăcere și dependență Structuri diencefalice: Hipotalamus : un centru pentru sistemul limbic, conectat cu lobii frontali, nucleii septali și formarea reticulară a trunchiului cerebral prin fasciculul median anterior, cu hipocampul prin fornix și cu talamusul prin fasciculul mamilotalamic ; reglează multe procese autonome Corpuri mamilare : parte a hipotalamusului care primește semnale de la hipocamp prin fornix și le proiectează către talamus Nucleii anteriori ai talamusului : primesc intrări de la corpurile mamilare și implicate în procesarea memoriei
Fiziologie Structurile și zonele de interacțiune ale sistemului limbic sunt implicate în motivație, emoție, învățare și memorie. Sistemul limbic este locul în care structurile subcorticale întâlnesc cortexul cerebral. Schacter, Daniel L. 2012. Psychology.sec. 3.20 Sistemul limbic funcționează prin influențarea sistemului endocrin și a sistemului nervos autonom . Este extrem de interconectat cu nucleul accumbens, care joacă un rol în excitarea sexuală și în „înaltul” derivat din anumite droguri recreative. Aceste răspunsuri sunt puternic modulate de proiecțiile dopaminergice din sistemul limbic. În 1954, Olds și Milner au descoperit că șobolanii cu electrozi metalici implantați în nucleul lor accumbens, precum și nucleii lor septali, au apăsat în mod repetat o pârghie activând această regiune.
Sistemul limbic interacționează și cu ganglionii bazali. Ganglionii bazali sunt un grup de structuri subcorticale care dirijează mișcările intenționate. Ganglionii bazali sunt localizați în apropierea talamusului și hipotalamusului. Aceștia primesc intrări de la cortexul cerebral, care trimite ieșiri către centrele motorii din trunchiul creierului. O parte a ganglionilor bazali numită striatum controlează postura și mișcarea. Studii recente indică faptul că, dacă există un aport inadecvat de dopamină în striatum, acest lucru poate duce la simptomele bolii Parkinson . Schacter, Daniel L. 2012. Psychology.sec. 3.20
De asemenea, sistemul limbic este strâns legat de cortexul prefrontal . Unii oameni de știință susțin că această conexiune este legată de plăcerea obținută din rezolvarea problemelor. Pentru a vindeca tulburările emoționale severe, această conexiune a fost uneori întreruptă chirurgical, o procedură de psihochirurgie, numită lobotomie prefrontală (aceasta este de fapt o denumire greșită). Pacienții care au fost supuși acestei proceduri au devenit adesea pasivi și nu aveau toată motivația.
Sistemul limbic este adesea incorect clasificat ca o structură cerebrală, dar pur și simplu interacționează puternic cu cortexul cerebral. Aceste interacțiuni sunt strâns legate de olfacție, emoții, impulsuri, reglare autonomă, memorie și patologic de encefalopatie, epilepsie, simptome psihotice, defecte cognitive. Relevanța funcțională a sistemului limbic s-a dovedit a îndeplini multe funcții diferite, cum ar fi afectele / emoțiile, memoria, procesarea senzorială, percepția timpului, atenția, conștiința, instinctele, controlul autonom / vegetativ și acțiunile / comportamentul motor. Unele dintre tulburările asociate cu sistemul limbic și componentele sale care interacționează sunt epilepsia și schizofrenia.
Hipocampul miniatura|260x260px| Localizarea și anatomia de bază a hipocampului, ca secțiune coronară Hipocampul este implicat în diferite procese legate de cunoaștere și este una dintre cele mai bine înțelese și implicate structuri de interacțiune limbică.
Memoria spațială Prima și cea mai larg cercetată zonă se referă la memorie, în special la memoria spațială. S-a constatat că memoria spațială are multe subregiuni în hipocamp, cum ar fi girusul dentat în hipocampul dorsal, hipocampul stâng și regiunea parahipocampală. Hipocampul dorsal sa dovedit a fi o componentă importantă pentru generarea de noi neuroni, numiți granule născute la adulți, în adolescență și la vârsta adultă. Acești noi neuroni contribuie la separarea tiparelor în memoria spațială, crescând declanșarea în rețelele celulare și, în general, provocând formațiuni de memorie mai puternice. Se crede că aceasta integrează amintirile spațiale și episodice cu sistemul limbic printr-o buclă de feedback care asigură contextul emoțional al unei anumite intrări senzoriale.
În timp ce hipocampul dorsal este implicat în formarea memoriei spațiale, hipocampul stâng este un participant la amintirea acestor amintiri spațiale. Eichenbaum și echipa sa au descoperit, atunci când au studiat leziunile hipocampice la șobolani, că hipocampul stâng este „critic pentru a combina eficient calitățile„ ce, „când” și „unde” ale fiecărei experiențe pentru a compune memoria recuperată ”. Acest lucru face ca hipocampul stâng să fie o componentă cheie în recuperarea memoriei spațiale. Cu toate acestea, Spreng constatat că hipocampul stâng este o regiune generală concentrată pentru legarea de biți și bucăți de memorie compuse nu numai de hipocamp, ci și de alte zone ale creierului care trebuie amintite mai târziu. Cercetările Eichenbaum din 2007 demonstrează, de asemenea, că zona parahippocampală a hipocampului este o altă regiune specializată pentru recuperarea amintirilor la fel ca hipocampul stâng.
Învățarea Hipocampul, de-a lungul deceniilor, s-a dovedit, de asemenea, că are un impact uriaș asupra învățării. Curlik și Shors examinat efectele neurogenezei în hipocamp și efectele acesteia asupra învățării. Acest cercetător și echipa sa au angajat multe tipuri diferite de antrenament mental și fizic pe subiecții lor și au descoperit că hipocampusul este extrem de receptiv la aceste ultime sarcini. Astfel, au descoperit o creștere a noilor neuroni și circuite neuronale în hipocampus ca rezultat al antrenamentului, provocând o îmbunătățire generală a învățării sarcinii. Această neurogeneză contribuie la crearea de celule granulare născute la adulți, celule descrise și de Eichenbaum în propriile sale cercetări privind neurogeneza și contribuțiile acesteia la învățare. Crearea acestor celule a prezentat „excitabilitate sporită” în girusul dentat al hipocampului dorsal, având impact asupra hipocampului și a contribuției sale la procesul de învățare.
Deteriorarea hipocampului Deteriorările legate de regiunea hipocampală a creierului au raportat efecte vaste asupra funcționării cognitive generale, în special a memoriei, cum ar fi memoria spațială. După cum sa menționat anterior, memoria spațială este o funcție cognitivă foarte legată de hipocamp. În timp ce deteriorarea hipocampului poate fi rezultatul unei leziuni cerebrale sau a altor leziuni de acest fel, cercetătorii au investigat în special efectele pe care excitația emoțională ridicată și anumite tipuri de medicamente le-au avut asupra capacității de rechemare în acest tip de memorie specific. În special, într-un studiu efectuat de Parkard, șobolanilor li s-a dat sarcina de a-și croi drum printr-un labirint. În prima situație, șobolanii au fost stresați de șoc sau reținere care au provocat o excitare emoțională ridicată. La finalizarea sarcinii labirint, acești șobolani au avut un efect afectat asupra memoriei lor dependente de hipocamp în comparație cu grupul de control. Apoi, într-o a doua situație, unui grup de șobolani li s-a injectat medicamente anxiogene. La fel ca primele, aceste rezultate au raportat rezultate similare, în care memoria hipocampală a fost, de asemenea, afectată. Studii precum acestea întăresc impactul pe care hipocampul îl are asupra procesării memoriei, în special funcția de rechemare a memoriei spațiale. Mai mult, afectarea hipocampului poate apărea din cauza expunerii prelungite la hormonii de stres, cum ar fi glucocorticoizii, care vizează hipocampul și provoacă perturbări în memoria explicită.
În încercarea de a limita convulsiile epileptice care pun viața în pericol, Henry Gustav Molaison, în vârstă de 27 de ani, a suferit îndepărtarea bilaterală a aproape întregului său hipocamp în 1953. De-a lungul a cincizeci de ani, a participat la mii de teste și proiecte de cercetare care furnizau informații specifice cu privire la ceea ce pierduse. Evenimentele semantice și episodice s-au estompat în câteva minute, nemaivăzând niciodată memoria lui pe termen lung, totuși emoțiile, fără legătură cu detaliile cauzalității, au fost adesea reținute. Dr. Suzanne Corkin, care a lucrat cu el timp de 46 de ani până la moartea sa, a descris contribuția acestui „experiment” tragic în cartea sa din 2013.
Amigdala
Rețele de memorie episodico-autobiografică (EAM)