După înfrângerea Germaniei naziste în Al Doilea Război Mondial și declanșarea Războiului Rece, țara a fost împărțită între cele două blocuri politico-militare concurente – blocul răsăritean și blocul occidental. De abia în 1990 Germania a fost reunificată.

Împărțirea Germaniei

La Conferința de la Potsdam, din 17 iulie - 2 august 1945, după capitularea necondiționată a Germaniei din 8 mai 1945, Aliații au împărțit Germania în patru zone militare de ocupație: franceză - în sud-vest; britanică - în nord-vest; americană - în sud și sovietică - în răsărit. Fostele provincii germane situate la est de linia Oder-Neisse (Prusia Răsăriteană, Pomerania și Silezia) au fost transferate Poloniei, țară care a fost, practic, mutată spre apus. Numeroși etnici germani fugiseră din aceste teritorii din fața înaintării Armatei Roșii. Ca rezultat al înțelegerilor de la Potsdam, peste 3.300.000 de germani care mai rămăseseră în răsărit au fost expulzați. Partea Prusiei Răsăritene din jurul Königsbergului a fost anexată de Uniunea Sovietică, sub numele de Regiunea Kaliningrad thumb|left|250px|Expulzarea germanilor după Al Doilea Război Mondial left|thumb|300px| Linia Oder-Neisse La Potsdam s-a căzut de acord asupra transferului a aproximativ 7 milioane de germani din Polonia, Uniunea Sovietică, Regiunea Sudeților din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia și România. Țărilor de origine ale germanilor le era impusă oprirea transferurilor în momentul în care, din cauza numărului mare de refugiați, resursele Germaniei ar fi fost puse în pericol. În unele cazuri, până la deportarea finală în Germania, etnicii germani au fost supuși unor acte grave de răzbunare. Se estimează că, în total, aproximativ 12 milioane de germani au fugit din Europa Răsăriteană. În plus, aproximativ 2 până la 2,5 milioane de germani au murit ca urmare a condițiilor proaste în care au fost organizate evacuările, ca urmare a bombardamentelor sau scufundării vaselor de refugiați, sau ca urmare a foametei și epuizării în timpul marșurilor lungi prin frig, a condițiilor proaste din taberele de refugiați sau au fost pur și simplu uciși de soldații sau civilii furioși. Aproximativ 165.000 de germani au fost deportați de sovietici în Siberia.

După război, Germania ar fi trebuit să fie guvernată de Comisia Aliată de Control. Comandanții militari aveau puterea supremă în zonele lor de ocupație și acționau de comun acord în problemele care priveau întreaga țară. Berlinul, care se afla în zona de ocupație sovietică, a fost, de asemenea, împărțit în patru sectoare de ocupație. Cele trei sectoare occidentale au devenit ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca Berlinul Occidental, iar sectorul sovietic a devenit Berlinul Răsăritean, capitala Republicii Democrate Germane.

Unul dintre cele mai importante sarcini pe care și le propuseseră Aliații în Germania a fost denazificarea. Svastica și alte simboluri naziste au fost interzise. A fost stabilit un steag provizoriu german. Acest drapel a fost folosit, de exemplu, pentru a fi arborat de navele maritime germane până în 1949, când au fost proclamate, separat, Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană.

thumb|200px|Zonele de ocupație din Germania. Saarlandul a fost transformat, în 1947, în protectoratul francez Saar. Germania Răsăriteană istorică nu apare în această hartă și a fost anexată de Polonia, Lituania și Rusia sovietică. Cei trei mari au căzut de acord, la Potsdam, asupra unui vast program de descentralizare, care făcea ca Germania, deși tratată ca o singură unitate economică, să fie împărțită în regiuni cu o largă autonomie și doar câteva departamente administrative centrale. Planurile pentru organizarea unei Germanii unitare postbelice au fost abandonate odată cu creșterea tensiunilor între foștii aliați, care au culminat cu izbucnirea Războiului Rece.

Politica inițială a puterilor occidentale a fost aceea a "pământului sărat" , în conformitate cu Planul Morgenthau, care, deși era, în mod oficial, respins, a influențat puternic politica învingătorilor. Unul dintre ultimele efecte ale acestei politici a fost ocuparea de către francezi, în 1947, a regiunii germane Saar, bogate în zăcăminte minerale.

Totuși, până în 1948, odată cu creșterea rivalității dintre Uniunea Sovietică, pe de-o parte și, puterile occidentale, pe de alta, care, în plus, au ajuns să se teamă de comunizarea populației germane sărăcite, politica Statelor Unite, Marii Britanii și Franței față de fostul inamic s-a schimbat. Punctul de cotitură a fost discursul Secretarului de Stat al SUA James F. Byrnes, intitulat Redefinirea politicii față de Germania, susținut de rapoarte asupra situației din Germania, (Misiunea economică prezidențială în Germania și Austria). Aliații occidentali au început să fie preocupați de deteriorarea situației economice din "Trizonă". Planul Marshall conceput de americani pentru ajutorarea economică a Europei a fost extins și pentru Germania Occidentală. Reforma monetară, care fusese interzisă de politica ocupației militare, a fost, în cele din urmă, permisă. Această reformă, care introducea Deutsche Mark ca monedă națională, a pus capăt inflației galopante. Sovieticii nu au fost de acord cu introducerea acestei valute și s-au retras, în martie 1948, din sistemul de guvernare tetrapartit și au declanșat criza Berlinului, în iunie același an, blocând orice rută terestră care lega Germania Occidentală de Berlinul Occidental. Aliații occidentali au replicat cu un pod aerian prin care s-a asigurat aprovizionarea jumătății vestice a orașului. Sovieticii au pus capăt blocadei după zece luni.

În 1949, vest-germanii au protestat din ce în ce mai hotărât împotriva planurilor aliate de dezindustrializare a țării. Aliații occidentali – SUA, Franța și Regatul Unit – au căzut, în cele din urmă, în 1950, de acord asupra încetării demontării industriei grele germane.

Cele două state germane

La 23 mai 1949 a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania) pe teritoriul zonelor de ocupație occidentale, iar orașul Bonn a fost ales să devină "capitală provizorie", noul stat declarându-se, la 5 mai 1955, „complet suveran”. La 7 octombrie 1949 a fost proclamată în zona sovietică Deutsche Demokratische Republik (Republica Democrată Germană), având capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute și cu numele neoficiale de "Germania de Vest (Occidentală)" și, respectiv, "Germania de Est". În ambele state au rămas încartiruite trupe de ocupație. Fosta capitală germană, Berlinul, a rămas un caz special, fiind împărțit în Berlinul Răsăritean și cel Occidental, ultimul fiind, în întregime, înconjurat de teritoriul Republicii Democrate Germane. Deși locuitorii Berlinului de Vest erau cetățeni ai Republicii Federale Germania, orașul nu era, din punct de vedere legal, parte a Germaniei Occidentale, rămânând sub ocupația formală a aliaților apuseni până în 1990, deși administrația orășenească era aleasă de locuitori, nu era impusă din afară.

Germania de Vest a devenit unul din aliații SUA, Regatului Unit și Franței. Țara s-a autodefinit ca fiind una cu "economie socială de piață", bucurându-se de o îndelungată perioadă de creștere economică (Wirtschaftswunder – Miracolul economic german), care a urmat reformei monetare din 1948 și ajutorului american oferit prin intermediul Planului Marshall (1948 - 1951).

Germania de Est a fost, mai întâi, ocupată și, mai apoi (din mai 1955), aliată cu Uniunea Sovietică. Republica Democrată Germană, cunoscută și sub acronimul de RDG, o țară cu un sistem politic autoritar, cu o economie de tip sovietic, a devenit, în scurt timp, cea mai bogată și avansată din tot blocul răsăritean, fiind, în același timp, o țară de protocol, o "democrație populară" prin care Uniunea Sovietică căuta să demonstreze nu numai că "sistemul socialist are o față umană", dar și că poate fi competitiv economic cu oricine. Cu toate acestea, cetățenii est-germani nu au încetat nici o clipă să dorească libertățile politice, economice și prosperitatea din Vest.

Sovieticii au propus, în 1952, prin Nota Stalin, reunificarea Germaniei și dezangajarea superputerilor în Europa Centrală, dar Anglia, Franța și SUA au respins oferta (pe care o considerau lipsită de sinceritate).

Germania de Vest

Aliații occidentali au început să dea tot mai multă libertate oficialilor germani și au aprobat înființarea nucleului unui viitor guvern german, prin crearea Consiliului Economic pentru cele trei zone de ocupație pe care le controlau. Mai târziu, cele trei forțe au fost de acord cu înființarea unei adunări constituante, au căzut de acord asupra statutului trupelor de ocupație și a relațiilor dintre autoritățile germane și Aliați și asupra unificării politice și economice a celor trei zone de ocupație. La 23 mai 1949, a fost promulgată Grundgesetz – Legea fundamentală, constituția RFG. După alegerile din august, la 20 septembrie 1949, a fost format un guvern federal, avându-l cancelar pe Konrad Adenauer (CDU). În ziua următoare, statutul de ocupație s-a schimbat, oferind anumite puteri de autoguvernare, cu anumite excepții bine definite.

După Înțelegerea de la Petersberg, din noiembrie 1949, Germania Occidentală a progresat rapid spre statutul suveranității absolute și de asociat cu drepturi egale cu vecinii săi europeni și cu NATO. În 1954, înțelegerile cu Franța și cu Anglia au restaurat, în mare parte, suveranitatea statului german și a deschis calea către aderarea la NATO, în 1955. În 1951 R.F. Germană s-a alăturat Franței, Italiei și țărilor Benelux în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) (predecesorul Uniunii Europene).

În momentul izbucnirii războiului din Coreea (iunie 1950), SUA au cerut reînarmarea Germaniei Occidentale pentru a sprijini apărarea Europei în fața amenințării sovietice. Amintirea agresiunii germane în două războaie mondiale a făcut ca țările europene să caute un control strict asupra armatei germane Bundeswehr, înființate în 1955. Partenerii europeni din CECO au decis să înființeze Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) cu forțe terestre, navale și aeriene integrate, compuse din forțele armate ale statelor membre. Armata germană avea să fie sub controlul total al autorităților militare ale CEA, în vreme ce restul statelor membre păstrau controlul deplin al propriilor forțe armate.