Articolul Federalist Nr. 10 este un eseu scris de James Madison, al zecelea din seria The Federalist Papers, o serie de eseuri inițiate de Alexander Hamilton, în care se pledează pentru ratificarea Constituției Statelor Unite. Publicat la , sub semnătura „Publius”, Articolul Nr. 10 este printre cele mai apreciate dintre toate scrierile politice americane.Epstein, p. 59.
Eseul abordează problema modului în care pot fi reconciliați cetățenii ce au interese contrare drepturilor celorlalți, sau adverse intereselor comunității în ansamblu. Madison vedea aceste diviziuni ca fiind inevitabile din cauza naturii omului – adică, atâta timp cât oamenii au opinii diferite, au niveluri diferite de bogăție și dețin cantități diferite de proprietăți, ei vor continua să formeze alianțe cu oameni care sunt cel mai asemănători cu ei și uneori vor lucra împotriva interesului public și vor încălca drepturile altora. El se întreabă astfel ce fel de protecție ar putea exista față de aceste pericole.
Articolul Federalist Nr. 10 continuă o temă începută în Articolul Federalist Nr. 9 și se intitulează „Utilitatea uniunii ca protecție împotriva diviziunii și insurecției interne”. Întreaga serie este citată de savanți și juriști ca o interpretare și o explicație autorizată a sensului Constituției. Istoricii precum susțin că Nr. 10 enunță o respingere explicită de către Părinții Fondatori a principiilor democrației directe și diviziunilor, și susțin că Madison sugerează că o republică reprezentativă este mai eficientă împotriva partizanatului și diviziunilor.
Madison își imagina Constituția federală ca fiind ceva ce oferă o „combinație fericită” între o republică și o democrație mai pură, una în care „interesele mari și agregate sunt lăsate la latitudinea legislaturilor națională, locale și particulare ale statului”, ceea ce rezultă fiind o structură guvernamentală descentralizată. În opinia sa, acest lucru ar face „mai dificil pentru candidații nedemni să practice artele vicioase prin care sunt organizate prea des alegerile”.
Context alt=Light-brown parchment with "We the people" in large black cursive|miniatura| Preambulul Constituției SUA Înainte de Constituție, cele treisprezece state erau legate între ele prin Articolele de Confederare. Ele constituiau, în esență, o alianță militară între națiuni suverane adoptată pentru a lupta mai bine în Războiul Revoluționar. Congresul nu avea puterea de a impune taxe și, în consecință, nu putea să plătească datoriile rezultate din Revoluție. Madison, George Washington, Benjamin Franklin și alții se temeau de o destrămare a uniunii și de falimentul național.Bernstein, pp. 11–12, 81–109. Asemenea lui Washington, Madison simțea că revoluția nu a rezolvat problemele sociale care au declanșat-o, iar excesele atribuite regelui erau acum repetate de către legislativele statale. Din această perspectivă, , o revoltă armată izbucnită în Massachusetts în 1786, a fost pur și simplu un exemplu, deși extrem, de „exces de democrație” de după război.Wood, Idea, p. 104.
O convenție națională a fost convocată pentru luna mai 1787, pentru a revizui Articolele de Confederare. Madison credea că problema nu erau articolele în sine, ci mai degrabă legislativele statelor, și considera că nu repararea articolelor este soluția, ci înfrânarea exceselor statelor. Principalele întrebări înainte de convenție au devenit dacă statele ar trebui să rămână separate și suverane, sau dacă ar trebui să-și transfere integral suveranitatea către un guvern național; sau dacă ar trebui găsită o cale de mijloc între cele două. Până la jumătatea lunii iunie, era clar că convenția redacta un nou plan de guvernare în jurul acestor probleme – o constituție. Poziția naționalistă a lui Madison a mutat dezbaterea din ce în ce mai mult de la ideea suveranității pure a tuturor statelor către una de compromis.Stewart, p. 182. Într-o dezbatere din , el a spus că guvernul ar trebui să „protejeze minoritatea opulenților împotriva majorității” și că comunitățile democratice nerestricționate sunt supuse „turbulențelor și slăbiciunii pasiunilor nestăpânite”.Yates.
Publicare alt=Black text on white in old-fashioned type|pagina=132|thumb|upright| Rezumatul lui Paul Leicester Ford care precede Articolul Federalist Nr. 10, din The Federalist, ediția 1898 Ziua de a marcat semnarea documentului final. Prin propriul , constituția elaborată prin convenție trebuia ratificată de cel puțin nouă din cele treisprezece state, prin convenții speciale ținute în fiecare stat. Autorii au început să publice eseuri și scrisori în care argumentau împotriva ratificării,De exemplu, importanții autori antifederaliști „Cato” și „Brutus” au debutat în ziarele din New York pe , respectiv . Vezi Furtwangler, pp. 48–49. ca urmare, Alexander Hamilton i-a recrutat pe James Madison și John Jay să răspundă printr-o serie de scrisori pro-ratificare.Ball, p. xvii.
La fel ca majoritatea eseurilor federaliste și ca marea majoritate a Articolelor Federaliste, Articolul Nr. 10 a apărut pentru prima dată în ziare populare. A fost prima dată tipărită în sub pseudonimul adoptat de autorii federaliști, „Publius”; prin aceasta, el se distinge între eseurile lui Publius, deoarece aproape toate au apărut pentru prima dată într-unul din alte două ziare: și . , scris tot de Madison, a fost singurul alt eseu care a apărut pentru prima dată în .Date și informații despre publicare la "The Federalist", Constitution Society. Accesat 22 ianuarie 2011.
Având în vedere importanța acordată ulterior eseului, acesta a fost retipărit doar la scară limitată. Pe , a apărut în și a doua zi în . În afara New Yorkului, a avut patru apariții la începutul anului 1788: în Pennsylvania Gazette, în , în din Lansingburgh și în . Deși acest număr de retipăriri era tipic pentru eseurile , multe alte eseuri, atât federaliste, cât și anti-federaliste, au avut o distribuție mult mai largă.Kaminski și Saladino, Vol XIV, p. 175.
La , editura J. & A. McLean a anunțat că va publica primele 36 de eseuri într-un singur volum. Acest volum, intitulat , a fost lansat pe . Ediția din 1802 a lui George Hopkins dezvăluia că autorii seriei erau Madison, Hamilton și Jay, două retipăriri ulterioare împărțind lucrarea după autor. În 1818, James Gideon a publicat o a treia ediție care conținea corecturi ale lui Madison, care până atunci își terminase cele două mandate ca președinte al Statelor Unite.Adair, pp. 44–46. Vezi și "The Federalist Papers: Timeline", SparkNotes. Accesat 22 ianuarie 2011.
Ediția lui Henry B. Dawson din 1863 a căutat să colecteze articolele originale din ziare, deși nu a găsit întotdeauna primul exemplar. Articolul a fost mult retipărit, deși fără introducerea lui.Ford, p. xl. Ediția din 1898 a lui Paul Leicester Ford includea un cuprins care rezuma eseurile, rezumatele fiind folosite din nou pentru a prefața eseurile respective. Prima dată de publicare și numele ziarului au fost înregistrate pentru fiecare eseu. Dintre edițiile moderne, ediția din 1961 a lui Jacob E. Cooke este considerată de referință și este cea mai folosită astăzi.De exemplu, în toată lucrarea de Storing, și folosită ca bază de De Pauw, pp. 202–204. Pentru Ball, p. xlvii, este „ediția de referință” și „încă este cea mai completă ediție de specialitate”.
Problema facțiunilor Articolul Federalist Nr. 10 continuă discuția despre chestiunea abordată în al lui Hamilton. Hamilton a abordat acolo rolul distructiv pe care îl pot juca facțiunile în destrămarea republicii. Întrebarea la care răspunde Madison este, așadar, cum să elimini efectele negative ale diviziunilor ce se manifestă prin aceste facțiuni. Madison definește o facțiune ca fiind „un număr de cetățeni, fie că reprezintă o minoritate sau o majoritate a întregului, care sunt uniți și acționați de un impuls comun de pasiune sau de interes, adverse față de drepturile altor cetățeni sau față de interesele agregate și permanente ale comunității”.Federalist No. 10. p. 56 of the Dawson edition at Wikisource. El identifică cea mai serioasă sursă de diviziuni ca fiind diversitatea de opinii din viața politică, atunci când ea duce la dispute cu privire la probleme fundamentale, cum ar fi ce regim sau religie ar trebui să fie preferată.
Madison susține că „cea mai comună și durabilă sursă de diviziuni era distribuția variată și inegală a proprietății”.Dawson 1863, p. 58. El afirmă: „cei care dețin proprietăți și cei care sunt fără proprietate au format întotdeauna interese distincte în societate”. Oferind câteva exemple de interese distincte, Madison a identificat ca interese distincte cele ale proprietarilor de moșii, cele de producție, cele comerciale, cele financiare și „multe interese mai mici”. Madison insistă că toți aparțineau unor „clase diferite” care erau „acţionate de sentimente și viziuni diferite”. Astfel, susține Madison, aceste clase diferite ar fi predispuse să ia decizii în propriul interes și nu pentru binele public. O lege privind datoriile private, de exemplu, ar fi „o chestiune la care creditorii se poziționează de o parte, iar debitorii de cealalaltă parte”. La această întrebare, și la altele asemănătoare, Madison observă că, deși „justiția ar trebui să mențină echilibrul între ele”, părțile interesate ar ajunge la concluzii diferite, „ambele neținând cont de dreptate sau de binele public”.
La fel ca și antifederaliștii care i se opuneau, Madison era influențat substanțial de opera lui Montesquieu, deși Madison nu era de acord cu Montesquieu cu privire la chestiunea abordată în acest eseu. De asemenea, el s-a bazat foarte mult pe filozofii , în special pe David Hume, a cărui influență se manifestă mai ales în discuția lui Madison despre tipurile de facțiuni și în argumentul său pentru o republică extinsă.Cohler, pp. 148–161.Adair, pp. 93–106.
Argumentele lui Madison Madison teoretizează mai întâi că există două modalități de a limita daunele cauzate de diviziuni: fie se înlătură cauzele diviziunilor, fie i se controlează efectele. El descrie apoi cele două metode de înlăturare a cauzelor diviziunii: prima ar fi distrugerea libertății, ceea ce ar funcționa, deoarece „libertatea este pentru diviziuni ca aerul pentru foc”,Federalist No. 10. p. 56 of the Dawson edition at Wikisource. dar este imposibil de realizat deoarece libertatea este esențială pentru viața politică, la fel cum aerul este „esențial vieții animale”. La urma urmei, pentru aceasta au luptat americanii în timpul Revoluției Americane. A doua variantă ar fi crearea unei societati omogene în opinii și interese, ceea ce este nepractic. Diversitatea aptitudinilor oamenilor este ceea ce îi face să reușească mai mult sau mai puțin, iar inegalitatea de proprietate este un drept pe care guvernul ar trebui să-l protejeze. Madison subliniază în special că stratificarea economică va face ca aproape niciodată toată lumea să nu fie de aceeași părere. Madison concluzionează că daunele cauzate de diviziuni pot fi limitate doar prin controlul efectelor acesteia.
El susține mai apoi că singura problemă reală provine de la facțiunile majoritare, deoarece principiul suveranității populare ar trebui să împiedice facțiunile minoritare să câștige putere. Madison oferă două modalități de a ține sub control facțiunile majoritare: prevenirea „existenței aceleiași pasiuni sau aceluiași interes pentru o majoritate în același timp” sau împiedicarea unei facțiuni majoritare să acționeze.Federalist No. 10. p. 60 of the Dawson edition at Wikisource. Madison concluzionează că o democrație mică nu poate evita pericolele facțiunii majoritare, deoarece dimensiunea redusă înseamnă că pasiunile nedorite se pot răspândi foarte ușor la o majoritate a oamenilor, care apoi își poate pune fără dificultate în aplicare voința prin guvernul democratic.