Icoanele pe sticlă de la Nicula sunt lucrări ale unor meșteri iconari anonimi care au activat de la începutul secolului al XVIII-lea până la sfârșitul primei jumătăți a secolului al XX-lea. Startul fenomenului picturii icoanelor pe sticlă din Transilvania a avut loc la Nicula, acolo unde Icoana Maica Domnului cu pruncul Isus (pictată de Luca din Iclod) a lăcrimat timp de 26 de zile în anul 1694(9). Ca urmare a marilor pelerinaje care s-au desfășurat aici și care au fost declanșate de Icoana lui Luca din Iclod, a început la Nicula o producție de masă a icoanelor pe sticlă datorată unei mari cereri populare, timp de circa două secole și jumătate.
Icoanele din Nicula fac parte din cultura folclorică românească. Modul de interpretare a temelor și varietatea lor s-ar putea asemăna cu bogăția cusăturilor populare din satele din România. Precum cusăturile, icoanele de la Nicula aparțin unei familii de motive ale căror caracteristici sunt comune, dar modurile de rezolvare nu sunt niciodată identice. Acest fenomen nu se mai întâlnește niciunde în pictura pe sticlă din Europa Centrală. Datorită acestui motiv, individualitatea creatoare a țăranului român, cu mijloace dintre cele mai modeste, a dus la o creație populară reprezentativă pe continentul european.
Au existat la Nicula două perioade de creație artistică. Prima s-a definit ca fiind cea în care creativitatea meșterilor iconari a atins apogeul și care a dat cele mai valoroase opere de artă țărănească. Această perioadă este caracterizată de supraproducție și s-a desfășurat de la începutul secolului al XVIII-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea. A doua perioadă, care a durat până la sfârșitul celui de al doilea război mondial, a fost una a declinului care devenit foarte accentuat spre sfârșitul ei.
Centrul de producție de la Nicula a dat mai mulți meșteri iconari care au părăsit satul și s-au așezat în diferite localități din Transilvania. Cei mai cunoscuți sunt cei care s-au stabilit în Șcheii Brașovului, Arpașu de Sus, Făgăraș, Mărginimea Sibiului sau Țara Oltului. Fenomenul artei figurative pe sticlă de la Nicula s-a reactivat la sfârșitul secolului al XX-lea datorită unui mare interes pe care l-au manifestat cercetătorii, editorii, și colecționarii de artă populară.
Nicula, leagănul picturii populare pe sticlă din Transilvania
Cu excepția centrelor izolate, în câteva zone etnografice din Transilvania, s-au realizat icoane pe sticlă în mici sate, care prezintă trăsături pline de omogenitate. Așa numitele Icoane de la Nicula, s-au făcut nu numai în satul Nicula, ci și în Hășdate și orașul Gherla. Primele informații documentare despre icoanele din Transilvania, care vin din prima jumătate a secolului al XIX-lea,Ion Codru Drăgușanu: - Peregrinul Transilvan, sau epistole scrise den tiere straine unui amic în patrie, de la anul 1835 pana închisive 1848, vol. I, fac referire la cele de la Nicula, fapt pentru care se poate spune că aici a fost primul centru unde s-a practicat acest meșteșug. De-a lungul timpului, noțiunea de icoană pe sticlă s-a confundat adesea cu faima pe care satul Nicula și Mănăstirea Nicula au dus-o printre pelerinii care veneau aici. Acest lucru a fost posibil datorită unei producții masive de icoane ce erau împrăștiate de aici în tot Ardealul și mai mult de atât, în Moldova și Țara Românească. Această confuzie a durat aproape două sute de ani de la prima atestare documentară, și chiar după anul 1937, an în care istoricul de artă George Oprescu a atribuit centrului de la Nicula, icoanele realizate fără echivoc în Arpașu de Sus, Făgăraș, Șcheii Brașovului, Mărginimea Sibiului și Țara Oltului, fără să menționeze în studiul pe care l-a publicat decât pictura de la Nicula.George Oprescu - L' Art du paysan roumain, Bucarest, 1937, pag. 25, 26 și planșele XXVI—XXIX Acest lucru, trecând peste confuzia pe care a creat-o chiar și Oprescu, duce la confirmarea renumelui meșterilor iconari de la Nicula și vechimea meșteșugului care a înflorit în această zonă etnografică a Transilvaniei.
Cel mai apropiat punct de contact care ar fi putut face legătura cu centrele de producție cunoscute în Europa, cum erau Moravia, Boemia, Slovacia și Austria, era zona Maramureșului. Dar, nu se cunoaște să fi existat aici niciun centru de pictură pe sticlă și niciun meșter zugrav a cărui faimă să fi trecut secolele, deși poate că au fost unele începuturi sporadice în secolul al XVIII-lea. Istoric vorbind, apariția unei producții de masă este cunoscută doar la Nicula, acest lucru fiind datorat Icoanei Maica Domnului cu pruncul Isus (pictată de Luca din Iclod) care a lăcrimat în 1699, fapt care a declanșat un pelerinaj fără precedent în teritoriile ocupate de românii ortodocși. Ca o necesitate, au apărut meșterii iconari și de aceea Nicula a fost catalogată într-un mod absolut unanim ca fiind primul centru din Transilvania unde a apărut pictura pe sticlă ca un fenomen de masă. Există la Biblioteca Palatină din Viena o scrisoare a unui călugăr iezuit care vorbește despre situația morală și religioasă a românilor din Transilvania. În aceasta se face referire la niște icoane „... Una dintre aceste icoane ale născătoarei de Dumnezeu Maice, a fost văzută lăcrămând în anul 1694, într-un sat aproape de Cluj”. Bojor a precizat că s-au mai văzut în istorie asemenea lăcrimări la St. Severin în 1519 (probabil la Paris), la Treviglio (Milano în 1552), Brescia în 1562, în Tal de lângă Milano în 1694, Jaurin (Györ) din Regatul Ungar în 1697, în Tîrnovia (poate Trnava din Cehoslovacia în 1708) etc.Bojor, Maica Domnului...Pentru popor, Gherla, 1930, Tiparul Tipografiei Diecezane, Editura Mănăstirii NiculaDancu... pag. 128
Localitatea Istoric
Satul Nicula și Mănăstirea Nicula este la o distanță de circa 3 km de orașul Gherla și la vreo 50 km de Cluj, care era în acele vremuri capitala Transilvaniei. În opinia lui Mihai Popescu, satul Nicula a aparținut unui teritoriu care a fost locuit de către români începând din secolul al XI-lea, încă de pe vremea când au pătruns în Transilvania triburile ungurilor la est de Râul Tisa.Mihai Popescu - Orașe și cetăți din Transilvania, Editura Școalelor, 1943 Canonicul Victor Bojor din Gherla,Editura Mănăstirii de la Nicula, Gherla, 1930 a reluat afirmațiile unor cercetători ai istoriei satului, cu precădere cele ale lui Kádár József din monografia Comitatului Solnoc-Dăbâca, care a presupus că numele localității ar veni de un pustnic Nicolae sau de la numele primului proprietar de pământ al locului, sau de la patronul vechii biserici - Sfântul Nicolae. Cel mai vechi document existent, atestează doar pădurea Niculei încă din anul 1326. Un altul, din 1369, vorbește de un anume Ștefan Wass de Sîntejude, un moșier al Niculei, și de faptul că locuitorii erau români. În anul 1458, zona Niculei a fost donată, în 1430, de Matei Corvin comitelui Johannes Geréb de Wingarth care era subguvernatorul Ardealului.Juliana Dancu... pag. 40
În 1463, Nicula a ajuns în proprietatea familiei Bánffy și după patru ani, ca urmare a răscoalei unor fruntași și nobili maghiari secui și sași, Matei Corvin a dat satul Episcopiei de Oradea. În perioada 1553 - 1600, satul a aparținut de orașul Gherla, după care a fost vândut familiei Wass de la Țaga. În anul 1694, Nicula era în proprietatea unor nobili români ai satului. Cum reiese din tradiția orală a locului, în anul 1602, satul a avut parte de incendiu mistuitor. Ca urmare, a menționat Victor Bojor după monografiile maghiare, locuitorii unguri ce făceau parte din comunitatea bisericească unitariană au fost uciși. Satul a fost reconstruit din temelii până în 1806, an în care a revenit în administrarea orașului Gherla.Juliana Dancu... pag. 41
Așezare geografică
Nicula este amplasată într-o vale îngustă ce are de o parte și de alta dealuri cu înălțimi apreciabile. Astăzi, localitatea a rămas cu puține case vechi și multe transformate după gustul locuitorilor. Nu s-a mai conservat nimic din forma de odinioară și nici din pitorescul menționat în documentele istorice. Drumul din sat spre Mănăstirea Nicula este îngust, pe alocuri povârnit și cotit. Pământul este clisos în timpul ploios, sărac și plin de praf pe vreme secetoasă. Din aceste cauze, agricultura practicată de locuitori de-a lungul timpului nu a permis îndestularea, fapt care i-a determinat să practice și alte profesii.
Perioade de creație la Nicula Icoanele vechi realizate din secolul al XVIII-lea la Nicula, până în deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea, prima perioadă de creație, caracterizată de supraproducție. Ele au un format mic, cu dimensiuni de 30x25cm. Invariabil, acestea prezintă un chenar cu torsadă așezat deasupra scenei, ca un Arc de triumf. Obiceiul folosirii torsadelor ca mijloc de încercuire a unei zone sacre, coboară în negura magiei ancestrale. Mult mai rar se întâlnește pe icoane, chenare cu motivul lujerelor cu frunze verzi, acestea fiind și ele la rândul lor cu o formă stereotipă. Icoanele care au fost pictate începând din deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea la Nicula, considerate noi, ca făcând parte din a doua perioadă de creație, care a durat până pe timpul celui de al doilea război mondial din secolul al XX-lea, prezintă aproape fără excepție, un chenar ornamentat cu lujere și trandafiri (ruje) roșii, cu o mare diversitate de forme.Dancu... pag. 58
Ocupația de iconar Sătenii din Nicula s-au ocupat cu precădere, până în secolul al XVIII-lea, cu păstoritul. Întâmplarea cu lăcrimarea Icoanei de la Nicula le-a oferit un mijloc de existență bănos și lipsit de riscuri - producția de masă a icoanelor pe sticlă. Au practicat un comerț înfloritor cu icoane timp de două sute de ani, din secolul al XVIII-lea până în secolul al XIX-lea. Declinul activității s-a produs începând din primele decenii ale secolului al XX-lea.
Pictatul icoanelor nu a fost pentru locuitorii satului, așa cum a fost zonele specializate din Boemia sau Austria, o ocupație exclusivă, deci principală. Niculenii erau țărani care trebuiau să-și obțină cele trebuincioase traiului prin forțe proprii. Pictura pe sticlă reprezenta o a doua ocupație pe care o practicau atunci când munca în agricultură nu era una de primă urgență. Ca urmare, sătenii au ajuns și la o anume diviziune a muncii, așa cum era uzuală și în centrele din străinătate și unde totul avea dimensiuni industriale. Acolo totul era organizat în ateliere mari și chiar în edituri. O asemenea organizare nu a existat la Nicula. Atelierele țăranilor erau formate din membrii familiei, care își împărțeau munca pe diferite operațiuni specifice. Uneori sarcinile se cumulau: prepararea culorilor, procurarea sticlei, desenatul icoanei (răzăluitul), pictatul (umplutul), confecționarea ramelor și a capacelor de protecție din spatele icoanei. Desigur că sarcinile se distribuiau în funcție de experiență și de aptitudini.Dancu... pag. 46
Foarte importantă era munca femeilor. De obicei, acestea copiau desenul (izvodul) și pictau în culori desenul. Bărbații se ocupau cu confecționarea ramelor. Erau și cazuri în care la producția de icoane se asociau familii învecinate. Au fost și familii specializate exclusiv pe vînzarea icoanelor. Ele se deplasau prin târgurile organizate prin satele din Ardeal. Desenele (izvoadele) se moșteneau de obicei în familie astfel încât, fiecare avea anumite preferințe în funcție de cererea pe anumite tematici, totul ducând în final pe specializarea pe model.